EPISODUL 8. ANUAR NR.3

1.2 Antecedente literare (continuare)

Unul din principalele obiective pe care şi le-a propus Asociaţia „Fiii Satului Bănişor” este acela de a înfiinţa un muzeu etnografic, pentru a conserva obiecte ce ţin de modul de viaţă din trecut a bănişorenilor. Nucleul unui astfel de muzeu există deja. Legat de ce am scris deja despre dealul Căluda, dar şi de o sumedenie de alte dovezi privind viaţa grea iobagilor români din Transilvania, mi-am imaginat un Muzeu al Iobăgiei, care s-ar putea edifica la Bănişor sau oriunde altundeva în Ardeal. După părerea mea, acest muzeu este o necesitate stringentă.

MUZEUL IOBĂGIEI DIN BĂNIŞOR

Moto: “Activităţile neobişnuite par imposibile celor ce le cântăresc dificultăţile după măsura obişnuitului, presupunând că ceea ce n-a fost până acum nu va putea să fie."

Shakespeare

Este un muzeu în aer liber, aşezat aproape de biserică, vizavi de casa parohiala, pe un teren situat dincolo de pârâul care curge pe lângă dealul Căluda.

Căluda este locul unde, pe parcursul întregului Ev Mediu, au fost pedepsiţi şi executaţi iobagii care au comis delicte sau nu şi-au îndeplinit obligaţiile iobăgeşti .

Muzeul prezintă, pe bază de exponate originale provenite din întreg judeţul Sălaj şi pe baza unor reconstituiri, evoluţia unui sat medieval sălăgean , de-a lungul a şapte secole (sec.XII-sec.XIX).

Făcând un tur complet al muzeului , vizitatorul are posibilitatea să vadă bordeie (locuinţe executate jumătate sub nivelul solului, jumătate deasupra şi acoperite cu pământ, paie sau stuf), case din lemn acoperite cu paie, case din pământ bătut sau chirpici acoperite cu paie. În fiecare casă se pot vedea mobilierul, uneltele de uz casnic, hainele de pat şi îmbrăcămintea din epoca căreia îi aparţine casa respectivă precum şi desene, picturi, gravuri sau litografii înfăţişând pe iobagi, locuitorii caselor. Fiecare casă este înconjurată de construcţii secundare (acareturi) unde se pot vedea uneltele agricole folosite în epocă.

În punctul cel mai înalt al terenului, sunt reconstruite cele două biserici din lemn cunoscute în istoria satului. Biserica acoperită cu paie în care s-au adăpostit bănişorenii în timpul marii invazii tătare de la 1241 şi biserica acoperită cu şindrilă, la data demolării ei (1895) fiind cea mai veche biserică din Sălaj. Clopotul acestei biserici, împreună cu clopotele altor biserici din judeţ, au fost topite şi transformate în tunuri de către revoluţionarii unguri, la 1848. Pe pereţii interiori ai bisericilor şi cu deosebire pe iconostase, sunt executate picturi înfăţişând sfinţi şi scene din vechiul şi noul testament, inspirate din cele mai reuşite astfel de picturi, aflate în cele 68 de biserici din lemn păstrate în judeţ. În biserici se mai pot vedea exemplare originale sau copii după cele 22 de cărţi bisericeşti vechi, aparţinând bisericilor din Bănişor, păstrate până în zilele noastre, precum şi gravuri sau litografii înfăţişând preoţi din diferite epoci. La loc de frunte sunt prezentate codicele miscelaneu pe care diacul Filip, în anul 1758, a făcut o însemnare şi cele 4 volume ale matricolei bisericii din Bănişor, matricolă completată începând cu anul 1829.

Este reconstruită prima şcoală din sat, menţionată la 1733 de Conscripţia Klein şi cea de-a doua construită în 1890 şi demolată în 1932. În sălile de clasă se pot vedea mobilierul , « manualele şcolare, uneltele de scris şi socotit din epocile respective precum şi desene , gravuri şi litografii pe tema şcolii. Un spaţiu special este dedicat foştilor învăţători şi personalităţii şi activităţii vicarului Alexandru Sterca Şuluţiu care a avut un rol foarte important în organizarea învăţământului românesc în vicariatul Şimleu, din care făcea parte şi Bănişorul. Ambele şcoli sunt reconstruite pe vechiul lor amplasament situat la poalele Căludei.

Nu lipsesc atelierele meşteşugăreşti de fierărie, tâmplărie, croitorie, cojocărie, opincărie, cu întreaga lor dotare din epocă şi o moară cu apă, montată pe pârâul de lângă Căludă.

. Este cunoscut faptul că în Evul Mediu şi în prima parte a Evului Modern, ţăranii transilvăneni îşi confecţionau singuri, toată îmbrăcămintea şi încălţămintea de care aveau nevoie. Într-o hală lungă este prezentată tehnologia de prelucrare a cânepii, plantă textilă de bază, din fibrele căreia iobagii locului îşi confecţionau majoritatea pieselor de îmbrăcăminte, cu exemplare originale din toate dispozitivele şi uneltele folosite în acest proces, împreună cu planta, fibra şi ţesătura de cânepă în toate stadiile de prelucrare. Sunt prezentate exemplare din toate piesele de îmbrăcăminte sau pentru alte întrebuinţări, confecţionate din cânepă. Unele din ele sunt adevărate opere de artă. Într-o hală asemănătoare este prezentată prelucrarea lânii.

Fără îndoială, partea cea mai şocantă a muzeului este cea dedicată obligaţiilor iobăgeşti şi pedepselor. Un scriitor maghiar (Apáczai Cseri Iános) scria că iobăgia din patria sa depăşea sub multe aspecte « robia egipteană ». Iobagul român, spre deosebire de cel maghiar, sas, sau secui, era complet lipsit de drepturi cetăţeneşti, naţia şi religia lui nefiind recunoscute. Prin urmare el era persecutat atât social cât şi etnic, « şansa » lui de a fi pedepsit era de două ori mai mare decât a iobagilor aparţinând celorlalte două etnii. Situaţia lor rezultă din extrasele largi din numeroasele jalbe şi memorii adresate de români celor care-i asupreau, expuse în muzeu. Un loc deosebit îl ocupă extrasele din “Supplex Libellus Valachorum” (se. XVIII) şi din « Memorandum » (sec. XIX). Nici unguri şi nici austrieci, n-au avut nici o milă pentru iobagul român. El era nu numai obiectul exploatării nemiloase a acestora ci şi obiectul dispreţului şi bătăii lor de joc. Cronicarul maghiar din secolul XIV Gheorghe Szerémi scrie despre unguri că au trei însuşiri : invidia, blasfemia şi om uciderea. Timp de aproape 4 secole, ungurii au exploatat , pedepsit şi omorât iobagii români pe baza unui cod ticălos de legi alcătuit de juristul Verböczi, iar, în continuare, austriecii, pe baza codului criminal de legi a împărătesei Maria Tereza. În muzeu sunt prezentate largi extrase din aceste legi. Românii erau consideraţi de către magnaţii unguri pribegi (intruşi, fără ţară), leneşi, tâlhari şi hoţi şi erau trataţi ca atare. Agenţii fiscali imperiali, preocupaţi să ia şapte piei de pe bietul iobag român, nu se sfiiau să-i închidă iarna, pe cei ce nu puteau plăti, în coteţul porcilor şi acolo să-i stropească cu apă rece şi să nu îngăduie nimănui să le aducă de mâncare, să-i oblige să joace desculţi, flămânzi şi însetaţi, să-i lege ghem şi să-i dea de-a dura etc.

La muzeu, Căluda arată ca la 1848. Aproape de biserică, pe aceiaşi înălţime care domină satul, te întâmpină vestitul caladău, de la care provine denumirea dealului, o spânzurătoare , alături de un eşafod sumar, furci şi ţepe. Te înfiorezi când te gândeşti că în aceste instrumente de tortură şi execuţie au fost chinuiţi şi omorâţi oameni. E suficient să intri în clădirea din imediata apropiere ca să iei cunoştinţă cu întreaga « tehnologie » de tortură.

Pe gravurile, litografiile şi fotografiile de pe pereţi vezi un iobag fixat în caladău, aplicându-i-se lovituri de bici la spate, un altul fixat intr-o furcă care tocmai se ridică pe verticală cu ajutorul unor funii şi toate « tehnicile » de tras în ţeapă » : prin fund, prin gură, prin buric.

Un spaţiu larg este atribuit unei scene de tortură prin tragere pe roată , redată cu ajutorul unor manechine. Osânditul este întins la orizontală, cu picioarele şi mâinile răşchirate legate zdravăn de nişte ţăruşi înfipţi în pământ. Atât sub picioare cât şi sub mâini sunt dispuse , la distanţe egale, bucăţi de lemn între care va lovi călăul cu roata pentru a frânge membrele celui executat. În imediata apropiere este călăul, sprijinind o roată mare şi grea, gata să o ridice şi să lovească. Aşa cum se vede în ilustraţiile de pe pereţi, după decesul celui torturat, trupul acestuia este secţionat în mai multe bucăţi. Organele interne îi sunt scoase şi îngropate la locul execuţiei, capul este înfipt într-o ţeapă, părţile de corp secţionate sunt legate fiecare pe câte o roată, fixată în poziţie orizontală în vârful unei prăjini. Atât capul cât şi părţile din corp vor fi expuse în centrul sau la marginea satelor, pradă păsărilor cerului, pentru a înspăimânta şi descuraja pe cei dispuşi să le imite faptele.

În alte ilustraţii sunt prezentate: execuţii prin ardere pe rug sau legarea osânditului pe un tron înroşit în foc, despicarea trupului cu ferestrăul, legarea condamnatului de coada unui cal şi târât pe străzile localităţilor până ce acesta îşi dădea duhul, mutilare (scoatere ochi, tăiere limbă,tăiere urechi, dezmembrare) etc.

În cea ce priveşte modul sălbatec în care erau pedepsiţi şi omorâţi iobagii, este edificator modul în care au fost pedepsite şi executate căpeteniile numeroaselor răscoale care au avut loc de-a lungul secolelor în Transilvania. Scenele de tortură şi execuţie a acestora sunt ilustrate în muzeu. Astfel: Antonie cel Mare (sec.XV) este tăiat în bucăţi, alte nouă căpetenii revoluţionare sunt trase în ţeapă iar tovarăşii lor sunt chinuiţi în cele mai groaznice torturi; Gheorghe Doja (sec. XVI)a fost pus pe un tron metalic, i s-a pus o coroană de fier pe cap şi a fost ars pe rug, iar cu rămăşiţele lui trupeşti au fost obligaţi să se ospăteze tovarăşii lui; Ioan Nenda Cernoievici, alias Omul Negru (sec XVI), este ucis de duşmanul său Valentin Török, care îi trimite capul, în chip de ofrandă, stăpânului său Zapolya : Gheorghe Nagy şi Ambrosiu Ghepesi (sec. XVI) au fost traşi în ţeapă; Horea, Cloşca şi Crişan (sec. XVIII) : lui Crişan, care s-a spânzurat în celulă,i s-a tăiat capul, i s-a despicat trupul în patru bucăţi, capul i s-a pus în ţeapă în satul său Cărpiniş, iar celelalte părţi ale corpului au fost fixate pe roate şi expuse la Abrud, Bucium, Brad şi Mihăileni; Cloşca şi Horea au fost traşi pe roată, după care corpurile lor au fost au fost despicate şi tăiate în patru bucăţi şi au fost expuse pe roate pe lângă drumuri şi în localităţi, inimile şi intestinele fiind îngropate la locul supliciului.

Indiferent de statutul politic pe care l-a avut Transilvania în Evul Mediu (suzeranitate maghiară, suzeranitate turcă, suzeranitate austriacă, înglobată în statul maghiar), stăpânii iobagilor din Bănişor au fost, în toată această perioadă, unguri. Ungurii au pus, în mod samavolnic, stăpânire pe tot pământul românesc după ce au invadat Transilvania, începând cu sfârşitul primului mileniu al epocii noastre. Şi chiar dacă populaţia românească şi-a recâştigat, pe ici pe colo, suprafeţe de pământ pe care au întemeiat sate, hrăpăreţii nobili unguri au pus, în mod abuziv, mâna pe cea mai mare parte dintre ele. Bănişorul, întreg sau parte din el, a aparţinut pe rând cetăţilor Crasna, Valcău, şi Şimleu precum şi unui număr mare de proprietari unguri, dintre care cei mai însemnaţi au fost familia Banffy, ramura Loşoncz, şi familia Bathory de Şimleu. În muzeu sunt prezentate relaţiile între iobagi din Bănişor şi stăpânii lor şi detalii despre cele trei cetăţi şi cele două familii nobile. Surprinde mărimea şi frumuseţea palatelor familiei Banffy de la Cluj şi Bonţida sau a celui a familei Bathory de la Şimleu şi luxul în care trăiau acestea, în contrast cu bordeele şi casele mizere ale iobagilor lor şi cu sărăcia cumplită în care aceştia îşi duceau viaţa.

Revoluţia de la 1848 aduce după sine sfârşitul iobăgiei. Momentul este prezentat corespunzător în muzeu, prezentare în care străluceşte chipul şi faptele de vitejie ale lui Avram Iancu.

Părăseşti acest spaţiu al muzeului îngrozit şi revoltat în aceiaşi măsură. Dacă vizitatorul nu va uita ce a văzut, şi nu credem că se poate uita, înseamnă că muzeografii şi-au atins scopul. Nu trebuie să uităm !

Maccheta unui monument al iobăgiei, realizată de sculptorul clujean Doru Stoica, originar din Bănişor.

                                                            

                                    *

Din păcate acest muzeu nu există încă. El merită însă, să fie amenajat. Sper că am reuşit să demonstrez acest lucru. Că amenajarea lui completă costă foarte mulţi bani şi necesită foarte mult timp, nu mă îndoiesc de aceasta. Important este să ne hotărâm şi să începem.

În trecut, în Bănişor, predominau bivolii. Azi, sunt in minoritate, aşa cum se vede in această imagine, surprinsă pe Coaste, izlazul satului, în pauza de prânz a ciurdei.

În sat se mai păstrează mijloace de transport  identice cu cele din vremea copilăriei mele. Singura deosebire este că la căruţele trase de cai au apărut roţile auto.