marți, 31 august 2010

ADEVĂRUL MINCIUNILOR

„Adevărul minciunilor” este o altă carte a lui Mario Vargas Llosa - sper să nu vă exasperez aducându-vi-l mereu în atenţie - în care analizează din nou romanul de ficţiune şi spune despre el că este o mare minciună, care ni se pare adevărată atunci când romanul este bun.
Intr-o ficţiune, autorul chiar dacă porneşte de la locuri, persoane şi fapte reale, el construieşte o lume proprie, care este altceva decât cea de referinţă. Romanele nu se scriu pentru a ne povesti viaţa, ci pentru a o transforma, adăugându-i ceva în plus, ne învaţă scriitorul. Cei care nu cunosc acest adevăr se leagă adesea de autorii unei astfel de literaturi imputându-le că, în realitate, cutare lucru este altfel decât a fost prezentat de el, că ceea ce-i pune el în cârcă personajului X acesta n-ar fi făcut în realitate, că dealul Y se numeşte de fapt Z.
Mai mult, M. V. L. spune despre noi cititorii următoarele: Când citim romane, nu suntem ceea ce suntem, ci fiinţe artificiale , transferate de autor printre personajele lui. Romanele de ficţiune ne dau posibilitatea să trăim mai multe vieţi, ne transportă de fiecare dată în altă lume şi ne mijlocesc contactul cu alţi oameni, cu alte locuri şi ne dau posibilitatea să trăim experienţe din cele mai interesante. Iată de ce, cu fiecare carte citită, experienţa noastră de viaţă se îmbogăţeşte.
Cartea lui Mario Vargas Llosa este, de fapt, o invitaţie la lectură. Scriitorul se oferă să ne prezinte, în această carte, 35 de romane considerate de el ca fiind cele mai bune scrise în secolul XX. Prezentarea fiecărei cărţi este o bijuterie literară, în sine. Este cu totul altceva decât o recenzie, de obicei seacă, pe care un critic literar o face unui roman. Recenziile lui M.V.L. sunt, în acelaşi timp, pentru noi, ucenici în ale literaturii, surse de învăţăminte preţioase. Din păcate, nicio carte din cele recomandate nu aparţine unui scriitor roman!
Vă recomand să citiţi cartea lui M. V. L. cu convingerea că după lectura ei veţi dori să citiţi şi cărţile recenzate de el, care nu v-au căzut până acum în mână.
Consider util să vă prezint lista celor mai bune romane ale secolului XX, în viziunea lui Mario Vargas Llosa:

1. "Inima întunerecului" de Joseph Conrad
2. "Moartea la Veneţia" de Thomas Mann
3. "Oameni din Dublin" de James Joyce
4. "Manhattan transfer" de John Dos Passos
5. "Doamna Dalloway" de Virginia Woolf
6. "Marele Gatsby" de Francis Scott Fitzgerald
7. "Lupul de stepă" de Hermann Hesse
8. "Nadia" de André Breton
9. "Sanctuar" de William Faulkner
10. "Minunata lume nouă " de Aldous Huxley
11. "Condiţia umană" de André Malraux
12. "Tropicul cancerului" de Henry Miller
13. "Şapte povestiri Gotice" de Isak Dinisen
14. "Autodafe" de Elias Canetti
15. "Întuneric la amiază" de Arthur Koestler
16. "Puterea şi gloria" de Graham Greene
17." Sfârşitul unei iubiri "de de Graham Greene
18. "Străinul" de Albert Camus
19. "Ferma animalelor" de George Orwell
20. "Frumoasa romană" de Alberto Moravia
21. "Împărăţirea lumii acesteia" de Alejo Carpentier
22. "Bătrânul şi marea" de Ernest Hemingway
23." Sărbătoarea de neuitat" de Ernest Hemingway
24. "La răsărit de Eden" de John Steinbek
25. "Eu nu sunt Stiller" de Max Frisch
26. "Lolita " de Vladimir Nabokov
27. "Ghepardul" de Giuseppe Tomasi de Lampedusa
28. "Doctor Jivago" de Boris Pasternak
29. "Toba de tinichea" de Günter Grass
30. "Casa frumoaselor adormite" de Yasunari Kawabata
31. "Caietul auriu" de Doris Lessing
32. "O zi din viaţa lui Ivan Denisovici" de Alexandr Soljeniţân
33. "Opiniile unui Clovn "de Heinrich Böll
34. "Herzog" de Saul Bellow
35. "Susţine Pereira" de Antonio Tabucchi

Citeşte mai mult >>

luni, 30 august 2010

PUNCT FINAL

A venit timpul să pun punct disputei mele cu fratele meu. Încep prin a reitera ceea ce am mai spus: mi-a fost şi îmi este ruşine că o astfel de dispută a trebuit să aibă loc. Mi-ar fi fost însă şi mai ruşine, dacă aş fi lăsat să planeze asupra mea avalanşa de calomnii şi acuzaţii jignitoare proferate de Tiberiu Vanca. Nu ştiu dacă prin ceea ce am postat pe blog, de la comentariile lui murdare şi până în prezent, încercând să-i demontez calomniile, am convins sau nu. Aştept, în continuare, reacţiile cititorilor. Mulţumesc celor care mi-au luat deja apărarea.
Cineva m-a întrebat: „De unde atâta ură la fratele tău? Ce are de împărţit cu tine? Ce-l determină să inventeze atât de multe jigniri la adresa ta?” Sincer, n-am fost în stare să răspund singur la această întrebare, până când un prieten mi-a deschis ochii. „ A făcut-o din egoism sau invidie.” mi-a declarat el, după care a continuat: „Totul a început în momentul când ai început să scrii şi te manifeşti public. Dacă n-ai fi făcut-o, n-ar fi avut nimic de împărţit cu tine. Dorinţa lui este ca scrisul să rămână, în familia voastră, apanajul lui. Nu te poate ierta pentru faptul că i-ai călcat tarlaua. Îi e frică că o să-l eclipsezi, la tine în judeţ, la tine în sat sau în cercul vostru comun de cunoştinţe. El este convins că şi-a creat deja un nume în lumea literară sălăjeană, în care încerci să te mişti şi tu, şi te acuză, fără motive serioase, că eşti pe cale să i-l compromiţi. Din toate aceste motive, el încearcă să te elimine din această zonă şi o face în cel mai „curat” stil stalinist, recurgând la exagerări, invective şi ameninţări.”
Mi-am amintit cum a reacţionat el la scrierile mele: contribuţia mea la monografia „Bănişor” nu are nici o valoare, am căpuşat cu ea cartea lui Sterian Violin; despre anuare a spus, la un moment dat, că sunt nelegiuite; poeziile mele sunt foarte proaste (scremete poetice); cele două romane sunt spăimoase; despre un articol publicat de „Caiete Silvane” a declarat că i-am făcut cu el numele de ruşine; colajele mele de teorie literară sunt nişte gugumănii.
Scriitorului şi polemistului spaniol Miguel Umano i se atribuie următoarea zicere: „Despre ce este vorba, ca să mă împotrivesc?”. Tiberiu Vanca se întreabă, probabil: „Ce-o mai fi scris fratele meu, ca să-l desfiinţez?”
Despre mine, el a spus sau a lăsat să se înţeleagă, că sunt impostor, instigator, blasfemiator, mincinos, prost, un fost comunist odios, că am deficienţe spirituale şi că nu stăpânesc limba română. Adică, ce mai încolo încoace, sunt un ticălos şi un incult! Mai rămâne să spună că sunt nebun, că prezint un pericol social şi să recomande internarea mea într-un ospiciu..
Alţii apropiaţi au încercat să mă consoleze, spunându-mi:
• „Este un caracter conflictual. S-a certat cu multă lume, nu-i de mirare că se ceartă şi cu tine.”
• „Are multe idei fixe, pe care nu i le poţi scoate nici cu cleştele din cap.”
• „Ura îi întunecă raţiunea.”
• Fratele tău te detractează constant, îşi presară discursul cu jigniri şi susţine că o face din bună voinţă; acest mod de-a proceda reprezintă culmea cinismului.
• „Nu-l mai băga în seamă. El nu se poate schimba.”
Închei cu ceea ce şi-a început comentariile Tiberiu Vanca: Am convingerea că prin ceea ce am făcut şi fac, nu am pătat şi nu pătez numele de familie pe care îl port. Mai predispus decât mine la asta, prin comportamentul lui incorect, care-i pune în evidenţă serioase carenţe morale, este, din păcate, fratele meu.




Citeşte mai mult >>

duminică, 29 august 2010

COMUNIŞTII

De mut timp, Tiberiu Vanca se străduieşte să demonstreze că foştii membri ai Partidului Comunist Român au fost părtaşi activi, fără excepţie, la crimele comise de fostul regim.
Se ştie că în orice partid există membrii activi – din convingere sau din interes – şi membrii de paie. Consider că majoritatea foştilor membrii de partid, printre care mă număr şi eu, au făcut parte din ultima categorie şi că între ei şi majoritatea celor care n-au aderat la acest partid n-a existat nici o deosebire: au fost la fel de docili şi laşi.
Mai trebuie ţinut cont şi de faptul că nemembrii de partid se împart şi ei în două categorii: cei care n-au fost primiţi în partid şi cei care n-au dorit să se înscrie în partid. Nu ştiu din ce categorie a făcut parte Tiberiu Vanca. Dacă a făcut parte din prima, este de-a dreptul grotesc ceea ce face acum.
Am toată consideraţia pentru cei ce au avut curajul să se opună pe faţă fostului regim. Din păcate, ei sunt foarte puţini şi printre ei nu se numără şi fratele meu, ca să-şi poată permite să-i privească de sus, cu dispreţ, pe cei care de voie sau de nevoie sau înregimentat în partidul comunist, dar care nu pot fi acuzaţi de fapte reprobabile la adresa semenilor lor. Ei, ca nişte oi blânde şi proaste, s-au lăsat mânaţi acolo unde a dorit stăpânul lor. Lupii au fost alţii şi cu ei ar trebui să se răfuiască Tiberiu Vanca.
Când am vorbit despre legionari, am spus că aceştia ar trebui judecaţi nu pentru simpla lor apartenenţă la Garda de Fier ci pentru faptele lor. Acelaşi lucru este valabil şi pentru foştii comunişti.



Citeşte mai mult >>

sâmbătă, 28 august 2010

"GUGUMĂNIILE"

Textele de teorie literară postate de mine pe blog au fost catalogate de Tiberiu Vanca, cu "bunăvoinţa" care-l caracterizează, ca fiind gugumănii. Să vedem despre ce este vorba.
Am botezat acest blog „Ucenicie literară”, dornic să transmit începătorilor în ale scrisului experienţa mea de începător în exerciţiu. Am considerat că este necesar să recapitulez toate preocupările mele cu iz literar, de-a lungul timpului, ca să reliefez faptul că un autor, bun, rău aşa cum este, se formează în timp, că nu s-a născut nimeni scriitor şi că scrisul se învaţă printr-un exerciţiu îndelungat. Din păcate, s-au găsit persoane, care să eticheteze acest exerciţiu de exhibiţionism, drept lăudăroşenie. Am trecut peste asta şi am continuat.
Când am început să scriu „Comoara din Dealul Magiarului”, aş fi fost bucuros să ştiu dacă există nişte reguli care trebuiesc respectate în scrierea unui roman şi, dacă există, care sunt acelea. Am aflat, atunci, doar frânturi de reguli şi recomandări. Abia după ce am scris romanul, am descoperit cărţile lui Mario Vargas Llosa, Alex. Ştefănscu şi Mihaela Cernăuţi-Gordeţchi şi m-am dumirit, în linii mari, cam care sunt ele. Tot ce-am aflat am dorit să transmit şi altora, aflaţi în aceiaşi situaţie în care am fost eu.
În nu mai puţin de 17 episoade am spus tot ce ştiu şi am aflat de la autorii citaţi, şi nu numai de la ei. Elementele de teorie literară pe care le veţi găsi în acestea texte sunt 99% citate şi cred, cu convingere, că ele nu sunt gugumănii. Recapitulez numărul episoadelor şi temele lor, aflate pe blog sub eticheta „Comoara din dealul Magiarului”:

Episodul 15 - Alegerea temei
Episoadele 16,17, 18 – Documentarea
Episodul 19 – Valorificarea amintirilor
Episodul 20 – Planul romanului
Episodul 21 – Naratorul
Episodul 22 – Cum scriu
Episodul 23 – Timpul
Episodul 24 – Stilul
Episodul 25 – Tipărirea şi lansarea cărţii
Episoadele 26, 27, 28, 29, 30 – Critici
Episodul 31 – Literatura pentru copii
Episodul 32 – Cum să nu te ratezi ca scriitor

Dacă veţi citi sau reciti episoadele şi veţi descoperi în ele gugumănii, vă rog să mi le semnalizaţi şi mie.

Citeşte mai mult >>

vineri, 27 august 2010

GREŞELI GRAMATICALE

Categoric, sunt partizanul corectitudinii gramaticale a textelor, mai ales a celor literare. Sunt convins, în acelaşi timp, că nu gramatica trebuie să fie principala virtute a acestora. Mario Vargas Llosa m-a convins, că o operă literară trebuie, în primul rând, să placă şi să convingă. Am mai spus-o asta şi o s-o repet de câte ori voi avea prilejul. Redau, încă odată, şi citatul din cartea lui „Scrisori către un tânăr romancier”, referitor la gramatică:

Nu contează câtuşi de puţin dacă stilul este corect sau incorect; ci el trebuie să fie eficace, adecvat sarcinii sale care consistă în a insufla o iluzie de viaţă – de adevăr –istoriilor povestite. Există romancieri care au scris extrem de corect, conform canoanelor gramaticale şi stilistice în vigoare la vremea lor, precum Cervantes, Stendhal, Dikens, Garcia Márquez, şi alţii, la fel de mari, care au violentat cât au putut acele canoane, comiţând tot felul de încălcări gramaticale şi al căror stil e plin de aberaţii din punct de vedere strict academic, fără ca asta să-i împiedece să fie buni, ba chiar excelenţi romancieri, cum ar fi Balzac, Joyce, Pio Baroja, Céline, Cortázar şi Lezama Lima.

Toţi cei care scriu fac greşeli; o fac fie din neştiinţă, fie din neatenţie. Chiar dacă îşi citesc şi recitesc de zeci de ori textele, nu reuşesc să-şi depisteze, totdeauna, greşelile. De aceea, este nevoie şi de ochiul altuia, de preferinţă de cel al unui specialist. Editurile, care se respectă îndeajuns, au corectori. Una din acestea edituri este Humanitas. Cartea lui Mircea Cărtărescu, „ Frumoasele străine”, apărută în 2010 la această editură, deşi este o carte format A5 şi are doar 298 de pagini, a avut trei corectori.
Eu nu mă consider un campion al gramaticii, motiv pentru care cele două cărţi ale mele au fost şi ele corectate, pe cheltuiala mea, de către doi specialişti. Dacă au mai rămas, totuşi, câteva greşeli, ele mi se datorează în totalitate; în calitate şi de tehnoredactor al acestor cărţi, am omis să le operez în text. Greşelile pe care mi le impută Tiberiu Vanca, în mod categoric nici el un campion al gramaticii, nu sunt greşeli şi iată de ce:
Cuvintele vale, deal, pod se scriu cu litere mare în asociaţiile Valea Banului, Dealul Magiarului, Podul Magiarului, odată pentru că, în ficţiunile mele, ele fac parte din nume proprii, iar în al doilea rând, pentru că există o regulă gramaticală care impune ca numele comune care intră în componenţa unor denumiri geografice să se scrie cu literă mare atunci când sunt urmate de un substantiv la cazul genitiv.
În ce priveşte cuvântul Coaste, el este un toponim şi, în consecinţă, se scrie cu literă mare
Cuvintele tată, mamă, bunic se pot scrie şi ele cu literă mare, în semn de respect pentru persoana la care se referă.
Din DOOM, reproduc următoarele: Pentru unele situaţii există reguli obligatorii; în altele, scrierea cu literă mică, respectiv mare este facultativă, scrierea ocazională a unor cuvinte contrar regululor obişnuite nefiind totdeauna o greşală.
Limba română este, într-adevăr „dulce ca mierea”, aşa cum spune Tiberiu Vanca, atunci când ea nu este folosită pentru a arunca cu noroi în altcineva.
O altă imputaţie pe care fratele meu mi-o aduce este folosirea abuzivă în cărţile mele a perfectului simplu. Am avut ocazia să-i mai spun, că (citez dintr-o carte de gramatică) : În naraţiuni perfectul simplu este folosit de scriitorii din toate părţile ţării pentru a exprima o acţiune trecută şi terminată, nu o acţiune terminată de curând. Majoritatea scriitorilor procedează aşa. Nici Marin Sorescu nu face excepţie ( am făcut această precizare pentru T.V.).
Atunci când am început să scriu „Comoara din Dealul Magiarului”, nu cunoşteam şi nu am respectat această recomandare. Corectorul meu mi-a cerut ca pentru trecutul verbelor, în naraţiune să folosesc imperfectul, perfectul simplu sau mai mult ca perfectul, iar în dialog perfectul compus. Văzând că majoritatea scriitorilor procedează aşa, m-am conformat şi eu. Pe viitor, voi încerca să fiu mai flexibil în aplicarea acestei recomandări.
Tiberiu Vanca îmi mai reproşează şi folosirea în exces, în cărţile mele, a unor cuvinte din jargonul urban. Vă asigur că sunt doar câteva astfel de cazuri, regretabile, de altfel . Poate că din această cauză ca şi din cauza greşelilor reale sau imaginare remarcate de el, îmi califică cele două cărţi ca fiind, nici mai mult nici mai puţin decât „spăimoase”. Ajutat de fiul meu Vlad, am reuşit să pun cărţile pe blog şi oricine doreşte poate să le acceseze făcând un click pe coperţile lor, situate în partea dreată a spaţiului în care se postează. Veţi avea ocazia să vă convingeţi, citind barem o pagină, cât sunt ele de spăimoase.
Fratele meu îşi declară, în unul din comentariile lui veninoase, consideraţia pentru criticul literar Imelda Chinţa, dar, în acelaşi timp, o bănuieşte că ar fi compus textul de pe spatele ultimei coperte fără să citească cartea. Îi face o mare nedreptate. Sper ca domna Chinţa să demonteze această calomnie, mai ales că domnia ei cunoaşte adresa acestui blog.







Citeşte mai mult >>

joi, 26 august 2010

NOUTĂŢI DESPRE COMOARĂ

Sub acest titlu, am publicat în numerele Anuarului, tot ce am reuşit să aflu despre comoară. Redau trei pasage, din două articole apărute în numerele 4 respectiv 5 ale publicaţiei, în legătură directă cu acuzaţiile lui Tiberiu Vanca.

Din numărul 4/2007:
1. "Vreau să precizez , încă odată, că această comoară , dacă există, este a satului Bănişor şi dacă va fi găsită, indiferent de cine, Bănişorul este cel care trebuie să beneficieze de ea."
2. "Câteva informaţii pentru cineva care ar încerca să caute comoara. Cel mai indicat detector de metale, în stare să realizeze o adevărată radiografie a subsolului până la o adâncime de aproximativ 8-12 m, este magnetometrul. Din păcate, el detectează numai obiectele metalice feroase. Pot fi folosite şi detectoarele electromagnetice de inducţie, de preferinţă pe cele de foarte joasă frecvenţă. Dezavantajul lor este că adâncimea cercetată este mai mică decât cea a magnetometrelor (în jur de 2 m). Detectoare de metale se poate cumpăra de pe piaţa românească, după obţinerea unei aprobări de la Direcţia Generală a Poliţiei. Cercetările în siturile nedeclarate (cazul dealului Majar) se pot face fără autorizaţie, doar cu aprobarea propietarilor terenurilor."

Din numărul 5/2008:
3. Orice informaţie despre un posibil tezaur, ascuns undeva, trebuie luată în serios şi făcute cercetări în documente şi pe teren pentru a confirma sau infirma informaţia. Orice tezaur descoperit pe teritoriul României aparţine statului român ( nu comunităţii pe teritoriul căreia a fost descoperit, cum eronat am anunţat în numărul precedent al anuarului) şi el poate conţine piese valoroase şi interesante pentru istoria noastră. Celui care descoperă tezaurul i se acordă 40% din valoarea lui. Dacă autorul acestui articol ar descoperi presupusul tezaur îngropat în Dealul Majarului, el ar dona cei 40% Bănişorului, dovadă că nu-l caută pentru a se îmbogăţi ci din pasiune şi din dorinţa de-a aduce dovezi în sprijinul istoriei noastre şi de-a face şi mai însemnat satul lui natal. Informaţiile pe care le dau în fiecare număr despre comoară, spunând, fără reţinere, tot ce reuşesc să aflu despre ea, le dau cu scopul să cresc interesul consătenilor mei pentru comoară . Pe cei care s-ar hotărâ s-o caute îi sfătuiesc să respecte prevederile legale în materie. Câteva din aceste prevederi, considerate de mine cele mai importante, le-am menţionat în numărul trecut al anuarului.
Citeşte mai mult >>

miercuri, 25 august 2010

CĂLUDA, O GOLGOTĂ BĂNIŞOREANĂ

Cred, cu toată convingerea, că toponimul Căludă provine de la un instrument de tortură. Pe lângă dovezile pe care încerc să le aduc în articolul de mai jos, apărut în anuarul Asociaţiei "Fiii Satului Bănişor" nr.2/2005, după acest articol o să mai aduc una, descoperită recent.
Tiberiu Vanca susţine că atrocităţile care au avut loc pe Căluda din Bănişor nu s-au păstrat în memoria satului. Existenţa toponimului Căludă, dovedeşte că s-au păstrat.
Mai cred că dacă este justificată existenţa unor muzee ale Holocaustului, şi este justificată, tot atât de justificată este şi existenţa unor muzee ale iobăgiei.

CĂLUDA, O GOLGOTĂ BĂNIŞOREANĂ
Artemiu Vanca
Date fiind preocupările noastre de-a construi un monument pe Căludă care să cinstească memoria celor care au suferit şi au pierit aici, în vremurile iobăgiei, consider potrivit să revin cu amănunte privind semnificaţia denumirii de Căludă şi privind viaţa iobagilor din Transilvania şi, mai ales, pedepsele la care erau supuşi aceştia în situaţiile în care nu-şi respectau obligaţiile iobăgeşti sau se răzvrăteau din cauza nedreptăţilor ale căror victime erau.
Ne este greu să înţelegem, azi, cum au putut să supravieţuiască înaintaşii noştri de pe acestea meleaguri cruntei asupririi sociale, etnice şi religioase, în cei o mie de ani în care Transilvania a fost a ungurilor. Românii erau în marea lor majoritate iobagi, erau o naţiune “tolerată” în propria lor ţară, lipsită aproape complet de drepturi, religia lor ortodoxă nu era recunoscută. Dacă mai adăugăm la acestea şi năvălirile tătare(1241, 1594, 1658, 1668) şi turceşti (1421, 1551, 1594, 1660), destul de numeroase, care au avut loc în Ardeal, în urma cărora rămâneau sate arse şi câmpuri pârjolite, mii de morţi, femei batjocorite, iar năvălitorii luau cu ei pe lângă robi, tot ce puteau duce (animale, cereale, obiecte de preţ etc.), nu putem, într-adevăr, înţelege cum au reuşit să supravieţuiască, în aceste condiţii, strămoşii noştri.! Ei pot fi asemuiţi cu acei copaci sau arbuşti crescuţi pe stâncă, în vârf de munte, care se “încăpăţânează” să rămână pe loc în ciuda vânturilor puternice care bat aproape continuu.
Iobagii au fost o categorie a locuitorilor de la sate, specifică Evului Mediu. Iobagul era un ţăran aservit stăpânului feudal al pământului, obligat să facă acestuia prestaţii în muncă şi în natură sau în bani. Ei nu aveau pământ propriu, în înţelesul de azi al proprietăţii, ci doar unul dat în folosinţă de proprietar (nobil, cetate, biserică etc.) pe care-şi construiau o locuinţă, şi mai aveau inventar animal şi agricol cu care lucrau pe pământul « lor » şi al stăpânului lor.
O categorie specială de iobagi erau jelerii (zilerii). Jelerii nu aveau pământ nici casă şi nici inventar viu sau mort. Atât casele în care locuiau cât şi animalele şi uneltele agricole erau ale stăpânului feudal.
În afară de iobagi şi jeleri exista şi o categorie de ţărani liberi, neaserviţi proprietarilor feudali de pământ.
În anul 1791, în comitatul Crasna din 6168 de capi de familie, 3480 erau iobagi, 1958 erau jeleri iar 668 erau ţărani liberi, printre care nici un român (1). În aceiaşi perioadă în Bănişor, conform unui recensământ din 1784-1787, erau 74 de case, 538 de locuitori şi 53 de jeleri şi 1 preot. Numărul jelerilor îl raportăm la numărul capilor de familie, aproximativ egal cu numărul caselor (74). Restul de 21 de capi de familie erau iobagi, ţinând cont de faptul că în comitat nu erau ţărani liberi de naţionalitate română.
Preoţii români sufereau acelaşi tratament ca şi iobagii. După unirea cu Roma (1701), preoţii uniţi au fost scutiţi de obligaţiile iobăgeşti.
Iobăgia ia sfârşit în Transilvania după revoluţia din anul 1848.
Obligaţiile iobăgeşti
Obligaţiile iobăgeşti diferă de la o epocă la alta, de la un stăpân la altul. Dăm câteva exemple:
Robota reprezenta zilele de lucru pe care trebuiau să le presteze iobagii şi jelerii pentru stăpânii lor. Ea era de patru zile pe săptămână pentru iobagi şi de trei zile pe săptămână pentru jeleri, obligaţie ce trebuia prestată doar de capul familiei. În cazul în care iobagii lucrau cu vitele proprii, numărul zilelor se reduceau la trei pentru iobag şi la două pentru jeler.
În realitate, stăpânii solicitau de la iobagi şi jeleri zile mai multe de robotă, de la mai mulţi membrii ai familiei şi nu erau considerate ca zile de robotă o serie de activităţi prestate de aceştia în folosul stăpânilor lor.
Iobagii erau obligaţi să lucreze zile şi săptămâni în şir pentru nobil, neputând executa lucrările urgente impuse de proprietatea lor, stricându-li-se recolta pe câmp.
Obligaţiile în natură : Ţăranii erau obligaţi să dea dijmă din toate produsele, la rege, la nobili şi la biserica romano-catolică. Nobililor li se plătea a noua parte din produse (nona), iar regalităţii şi bisericii a zecea parte (decima) (2).
Nobilii mai aveau pretenţia să li se dea un grăsun din zece, o oaie şi un miel din zece.
Dacă avea loc o nuntă, deces sau un botez în familia nobilului, fiecare iobag trebuia să-i dea feudalului o vadră de vin, iar întreg satul o vită tăiată.
Ţăranii mai erau obligaţi să prindă anual 100 de vrăbii sau să culeagă tot atâtea ouă.
Pentru întreţinerea armatei trebuiau date, în fiecare lună, 16 vici de grâu şi să se efectueze cărăuşie.
Obligaţii în bani : Ţăranii şi orăşenii trebuiau să dea dări pentru pământ, poartă, vite, pentru capul de familie şi pentru membrii acesteia, dările de Sfântul Mihai, dări pentru întreţinerea armatei, etc. (2).
Nobilii măreau, uneori, aceste dări după propriul plac.
Alte obligaţii :Ţăranii au dreptul la cârciumărit doar trei luni pe an. În restul anului erau obligaţi să cumpere vin de la nobil.
Iobagii n-aveau dreptul de strămutare (să se mute de pe o moşie pe alta). Nu aveau voie să se îmbrace cu altceva decât cu ceea ce îşi confecţionau singuri, în casă, din lână şi cânepă.
În afară de exagerarea obligaţiilor iobăgeşti, nobilii se dedau şi la alte abuzuri şi ilegalităţi. Astfel ei răpesc ţăranilor păşunile şi pădurile cu ghindă; iau ţăranilor pământurile bune şi le dau altele proaste. Confiscă unele case construite de ţărani, pentru nevoile obştii.

Pedepse
Pedepsele se aplicau pentru nerespectarea obligaţiilor iobăgeşti, pentru nemulţumiţi şi răzvrătiţi, cât şi pentru răufăcători. Funcţie de gravitatea faptei sau de toanele celor ce judecau, pedepsele puteau fi : condamnare la moarte (spânzurătoare, decapitare, tragere în ţeapă, atârnarea în furci, arderea pe rug, tragerea pe roată, înecarea, îngroparea de viu, sugrumarea), mutilare ( scoatere ochi, tăiere limbă, tăiere urechi, dezmembrare), bătaie (cu toiagul, cu buzduganul, cu lopata, cu nuiele, cu biciul, la tălpi, imobilizaţi sau alergaţi pe uliţă de săteni)
Pedeapsa cu moartea se aplica celor ce se revoltau împotriva stăpânilor lor şi a dregătorilor, pentru cei ce comiteau furturi mari, spargeri, adulter, viol, răpire de fete, crime.
Dacă iobagul şi jelerul nu-şi îndeplineau robotele, se pedepseau cu aplicarea a cel mult 24 de lovituri de beţe sau lopeţi la bărbaţi, şi cel mult 24 de lovituri de bici la femei (2)
Judecarea iobagului se făcea de către proprietar pentru delictele legate de obligaţiile sale iobăgeşti, iar pentru alte delicte de către sate şi oraşe (scaune districtuale). Nobilii aveau aşa zisul « drept de paloş » ceea ce însemna că puteau, oricând, lua viaţa unui iobag.
La foarte numeroasele reclamaţii ale iobagilor, adresate scaunelor de judecată districtuale, se întreprind unele anchete, au loc unele procese, foarte rar dându-se dreptate iobagului.
Nu este de mirare că, în condiţiile de mai sus, ajunşi la capătul răbdării, mulţi iobagi s-au haiducit sau au pus mâna pe furci, coase şi topoare şi au încercat să-şi facă singuri dreptate. Aşa s-a întâmplat la 1437-1438 (răscoala de la Bobâlna), 1514 (răscoala lui Gh. Doja), 1784 (răscoala condusă de Horea, Cloşca şi Crişan), 1848 (revoluţia condusă de Avram Iancu), dar şi în nenumărate alte rânduri, la scară locală.
În toate cazurile de exprimare a nemulţumirii sau de revoltă, individuală sau colectivă, iobagii erau crunt pedepsiţi : torturaţi, apoi ,uneori, omorâţi. Toate revoltele de mai sus au fost înăbuşite în sânge, iar unii din conducătorii lor torturaţi în cel mai barbar mod cu putinţă şi apoi ucişi : Gh. Doja a fost pus pe un tron înroşit în foc, Horea şi Cloşca au fost traşi pe roată.
Alte forme, foarte răspândite, de tortură şi mai ales de execuţie, erau spânzurătoarele, ţepile şi furcile. Iată ce scrie despre ele, la 1848, Gh. Bariţiu : « Ceea ce în acea epocă nu se mai vedea nicăieri în Europa, se vedea în tot cuprinsul Transilvaniei, adică furcile şi spânzurătorile ridicate în permanenţă pe la toate comunele »
Citez din articolul « Istoria reflectată în antroponime şi toponime » semnat de Alexandru Cristureanu, apărut în Acta Musei Porolissensis nr. 9/1985 :

Reprimarea însă, pe lângă spânzurătoare, mai lua şi alte forme de tortură, un toponimic deosebit de interesant fiind la Fălăuşa denumirea CALADĂU dată acum unei uliţe şi fântâni din localitate. Aici a fost locul unde, pe vremuri erau pedepsiţi cei care comiteau infracţiuni sau se răzvrăteau, punând victimele într-un instrument de tortură numit CALADĂU asemănător unui jug masiv de lemn, unde cei pedepsiţi rămâneau ţintuiţi zile în şir »

Denumirea de Căludă ce-l poartă dealul ce coboară din dreptul bisericii din Bănişor până la Vale (Valea Banului), nu poate avea altă origine decât denumirea de caladău* dată acelui instrument de tortură. Îl întâlnim nu numai în Bănişor şi Fălăuşa ci, este de presupus, aproape în toate satele ardelene. O variantă a acestui instrument este semnalată de către Vasile Vetişanu –Mocanu în « Cartea Şimleului », la Şimleu, la podul dinspre Cehei, în locul numit « Acastauă » adică spânzurătoare. Iată descrierea acestuia, făcută de autor :

« Un instrument de tortură, în forma unui jug de lemn, având partea inferioară de 1,2 m, fixă, iar partea superioară, mai grea şi mobilă, mişcându-se în sus şi în jos pe două bare. Aduşi aici, iobagii erau ţinuţi câte două ore sub greutatea celui de deasupra, apoi urma spânzurarea lor. »

Cu siguranţă, pe Căludă, alături de sus pomenitul instrument de tortură, mai erau spânzurători, ţepe şi furci. Trebuie că era înfricoşător să treci prin aceste locuri când în spânzurători atârnau trupuri omeneşti, când de la înălţimea furcilor şi a ţepelor se mai auzeau gemetele celor osândiţi la moarte ! Cadavrele osândiţilor erau ţinute acolo zile în şir pentru a fi privite de locuitorii satului cu scopul descurajării lor de a-şi mai manifesta nemulţumirea sau revolta. Ele putrezeau acolo şi din ele se înfruptau păsările cerului. Târziu, li se permitea rudelor să-i îngroape pe cei executaţi.
Acelaşi Vasile Vetişanu-Mocanu mai scrie :

 « Nu trebuiesc uitate, desigur, suferinţele trecutului. Chiar şi pentru cei duşi, ele sunt mai uşoare, dacă ni le amintim, dacă în acel loc răsar gândurile ce ne leagă statornic de tot ce s-a înălţat aici cu sacrificiu, cu preţul vieţii. »

 El mai propune ca în locul numit Acastauă, să se înalţe un obelisc din piatră, în amintirea celor ce au suferit şi au murit acolo. Într-un mod asemănător , credem noi, trebuie cinstită şi memoria celor ce au suferit şi au murit pe Căludă, această Golgotă bănişoreană.

* În limba română acest instrument se numeşte OBADĂ. Iată definiţia dată acestuia de « Dicţionarul limbii române Moderne: "Instrument de tortură alcătuit din două bucăţi de lemn paralelipipedice, prevăzute cu găuri, care imobilizau picioarele sau mâinile osândiţilor."

Bibliografie
1.Alexandru Cristurean: « Istoria reflectată în antroponime şi toponime »
Acta Musei Porolissensis - nr.9/1985
2.P.Abrudan: "Documente inedite privind obligaţiile feudale ale locuitorilor din comitatul Crasna, în a doua jumătate a secolului al XVIII-lea."
Acta Musei Porolissensis nr.4/1980
3.Vasile Vetişanu-Mocanu: « Cartea Şimleului »

Aşa cum am promis, aduc şi o altă dovadă în sprijinul convingerii mele că toponimul Căludă este legat de un instrument de tortură. Reproduc o notiţă pe care am publicat-o în anuarul Asociaţieii "Fiii Satului Bănişor" nr7/2010
 
1.Căluda

O nouă dovadă în favoarea faptului că, în Evul Mediu, Căluda a fost dealul caznelor pentru bănişoreni, este următorul pasaj din cartea istoricului sălăjean din secolul XIX, Victor Rusu, intitulată „Din trecutul Silvaniei. Legende” apărută în 1889:

.....şi lu-au legatu de stâlpu (caluda) trei dîle şi trei nopti.*

Rezultă că stâlpului de care erau legaţi cei pedepsiţi, i se mai zicea şi „caluda”.
Dintr-o altă sursă ştim că exista şi un jug, de genul celora în care erau imobilizate vitele când se duceau la montă sau la potcovit, care se numea „caladău”, şi în care se fixau şi oamenii condamnaţi să fie supuşi la anumite cazne. Astfel de juguri medievale sun expuse la muzeul din cetatea Râşnov, iar noi le-am fotografiat pentru cititorii noştri.
Este sigur că pe Căluda din Bănişor a existat fie un stâlp, fie un jug, şi că dealul îşi trage numele de la denumirea acestora.
* Am transcris pasajul în ortografia originală.

Prin urmare nu tebuie să fii , neapărat, istoric pentru a descoperi nişte adevăruri istorice. O poate face şi un "inginer de cazane". Schliemann n-a fost arheolog şi, cu toate astea, a descoperit ruinele Troiei.
Citeşte mai mult >>

marți, 24 august 2010

BISERICA DIN BĂNIŞOR


În acest articol am făcut o referire la tatăl meu legat de trecerea la ortodoxism, în 1948, a locuitorilor satului. Paragraful care conţine această referire, incriminat de Tiberiu Vanca, este bolduit. Articolul a apărut în anuarul Asociaţiei "Fiii satului Bănişor" nr.5/2008.

BISERICA DIN BĂNIŞOR

A. Vanca
În numărul 2 al Anuarului, consăteanul nostru dl. Ioan Mocanu a scris despre bisericile de lemn din Bănişor. Dionisie Stoica şi Ioan Lazăr în „Schiţa monografică a Sălajului”, menţionează existenţa în Bănişor a unei biserici din lemn la anul 1241, anul marii năvăliri tătare. În „Monografia judeţului Sălaj”, Petri Mor menţionează, în Bănişor, o altă biserică din lemn ce data din mijlocul secolului XVI. Această biserică a fost demolată în anul 1897, despre care D.Stoica şi I. Lazăr, în cartea lor,citată mai sus, declară că a fost una din cele mai vechi biserici din Sălaj. Începând cu sec.XIII şi până în sec XVIII, toate bisericile româneşti din Ardeal sunt din lemn deoarece autorităţile maghiare le-au interzis construirea bisericilor din piatră, nedorind ca naţia noastră să lase, aici, urme peste veacuri.
Cele două biserici au fost, cu siguranţă, ortodoxe. Bănişorenii au trecut de la ortodoxism la religia greco-catolică în secolul XVIII, în intervalul 1700-1762. Din conscripţiile din această perioadă rezultă că în această perioadă au fost treceri şi reveniri repetate de la ortodoxism la greco-catolicism însoţite de frământări şi revolte. Cert este că, din 1762 şi până în 1948, timp de 186 de ani, bănişorenii au fost greco-catolici (uniţi).
Referitor la actuala biserică din sat, subiectul acestui articol, în „Schiţa Monografică a Judeţului Sălaj" găsim menţionat: „ Biserica este edificată din piatră în anul 1896 cu un capital de peste 20 mii de coroane, bani plătiţi din partea credinciosului popor.” Într-un articol din nr, 30/ 25.07. 1896 al ziarului „Unirea” din Blaj, scris cu prilejul sfinţirii bisericii, se menţionează: „Meritul că în comuna Bănişor una după alta s-au edificat: şcoală, casă parohială şi acum în vară asta, biserică, e a mult onoratului Ioan Moldovan paroh şi protopop care conduce parohia aceasta de 20 de ani cu multă înţelepciune şi prudinţă pastorală”. Construcţia bisericii a durat doi ani (1894-1896). Arhitectul bisericii a fost George Mateiu, acelaşi care a construit şi biserica din Sâg. Biserica a fost sfinţită la 19 iulie 1896, de către vicarul greco-catolic al Silvaniei, Olimpiu Barbuloviciu. Iată cum arătau biserica şi casa parohială la mijlocul secolului trecut:

Se remarcă turnul înalt, răstignirea din faţa bisericii, lipsa contraforţilor şi a decoraţiei exterioare .
Decoraţia bisericilor greco-catolice, spre deosebire de cea a bisericilor ortodoxe, este mai redusă, iar pictura este, în toate cazurile, renascentistă. Biserica greco-catolică din Bănişor avea pe tavanul naosului patru picturi care îi înfăţişau pe cei patru evanghelişti împreuna cu simbolurile lor: Luca cu taurul de jertfă, Matei cu îngerul, Marcu cu leul şi Ioan cu vulturul. Nu ştiu cine a fost autorul picturii. Din păcate, atunci când biserica a fost repictată (1995-1997), aceste picturi au fost rase, împreună cu tencuiala suport, fără ca barem să fie fotografiate. Astfel au dispărut nişte opere de artă, mărturii preţioase pentru istoria acestui sfânt locaş şi a satului. Păcat! La fel a dispărut ori ce urmă a vechilor biserici de lemn. Pentru ca, ori ce s-ar întâmpla, să rămână nişte mărturii la ceea ce-a fost şi ceea ce este, m-am hotărât să scriu acest articol.
Suprafaţa tavanului biserici greco-catolice, neocupat de portretele evangheliştilor, era vopsit în albastru şi pictat cu stele. Pereţii şi iconostasul au fost împodobite cu icoane. Icoanele de pe pereţi erau împodobite, la rândul lor, cu frumoase ştergare ţesute în casă. Nu se ştie ce s-a ales de aceste podoabe. În biserică, în partea din spre altar, erau strane în stânga şi dreapta naosului, lipite de perete.  Aproximativ la jumătatea bisericii, la limita dintre spaţiul destinat femeilor (pronaos) şi cel destinat bărbaţilor (naos), erau , de asemenea, două strane dispuse transversal. În biserică nu erau bănci. În turnul bisericii erau, ca  şi azi, trei clopote.
În 1948 a avut loc trecerea la ortodoxism. Am fost martorul acestui eveniment. La ieşirea din biserică, tatăl meu i-a aşteptat pe bănişoreni cu un registru în care au semnat cei care au fost de acord cu trecerea la ortodoxism. Nu ştiu câţi au semnat şi câţi n-au semnat. Cert este, că din acel moment, biserica a devenit ortodoxă.
După trecerea la ortodoxism, timp de aproape 50 de ani, interiorul bisericii n-a suferit modificări esenţiale. În ce priveşte exteriorul, în 1960 , datorită crăpăturilor intervenite la pereţi în zona turnului, ca urmare a unor mişcări de teren, au fost necesare lucrări de consolidare. S-au construit contraforţi exteriori pentru sprijinirea pereţilor şi s-a reconstruit turnul, micşorându-i-se înălţimea cu câţiva metri.
După revoluţie, aspectul exterior şi interior ale bisericii au suferit transformări esenţiale. În perioada 1990-1991 s-a tencuit în terasit exteriorul bisericii şi, pe toţi pereţii s-au creionat scene biblice. Reproducem una dintre ele.


Botezul Domnului

Între1994-1995 s-a făcut catapeteasma (iconastasul) nouă. Partea de tâmplărie a fost făcută de Deneş Lucaci din Vârşolţ, iar pictura de către Florian Negruţ, pictorul din Oradea, care va executa şi pictura interioară a bisericii.
Pictarea unei biserici ortodoxe se face pe baza unui plan aprobat de forurile superioare bisericeşti (protopopie, episcopie, mitropolie, patriarhie, după caz). La rândul lui planul se întocmeşte pe baza aşa ziselor erminii. Acestea sunt o culegere de recomandări privind tehnica picturii, compoziţia scenelor religioase şi înfăţişarea personajelor biblice. La baza recomandărilor privind compoziţia au stat textele biblice, iar la cele privind înfăţişarea personajelor, picturile apostolului si evanghelistului Luca şi descrierile unor contemporani cu personajele respective. Cea mai cunoscută este „ Erminia picturii bizantine” scrisă de Dionisie din Furna, scrisă în prima jumătate a secolului XVIII. Pictura marii majorităţi a bisericilor ortodoxe este bizantină. Există însă şi biserici ortodoxe pictate în stilul renaşterii italiene. Biserica ortodoxă din Bănişor este pictată în stil bizantin.
Pictura bizantină este una stilizată. Ea acordă o mare însemnătate expresiei feţei şi mai puţină corpului. Este o pictură spiritualizată şi nu carnală. Corpul personajelor este acoperit, în marea majoritate a cazurilor, de veşminte bogate care ascund forma corpului dar nu şi mişcarea. Pictura bizantină creează în biserici o atmosferă arhaică , mai apropiată de data la care au avut loc scenele înfăţişate decât cea pe care reuşeşte să o creeze pictura renascentistă.
Pictura renascentistă ( cea care a luat naştere în epoca renaşterii Italiene), este una exactă, preocupată să prezinte omul cât mai aproape de înfăţişarea lui reală, dând o importanţă egală formei şi expresiei. În multe compoziţii personajele apar goale sau aproape goale, în toată splendoarea sau urâţenia corpului omenesc. Pictura renascentistă a fost cea care a descoperit perspectiva şi i-a acordat o mare însemnătate. Această pictură creează în biserici o atmosferă de somptuos.
Nu se poate spune că unul din cele două stiluri de pictură prezentate este mai frumos decât celalalt. Amândouă sunt frumoase.
În ceea ce priveşte tehnica în care s-a realizat pictura iconostasului, ea este „în tempera”, tehnică utilizată pentru pictura pe lemn. După pregătirea corespunzătoare a lemnului, acesta se grunduieşte, apoi se pictează cu vopsele preparate cu emulsie de ou şi culori „de pămînt” (culori organice naturale). Mai rar se folosesc culorile artificiale. După terminarea picturii şi uscarea ei aceasta se „verniseşte” (se protejează cu un strat de ulei de in fiert).
Iconostasul bisericii din Bănişor respectă, în mare măsură, erminia lui Dionisie din Furna şi are următoarea aşezare a icoanelor: în registrul 1 (superior) sunt reprezentaţi prorocii de o parte şi alta a Sfintei Treimi; în registrul II sunt reprezentaţi cei 12 apostoli, de o parte şi alta a icoanei înfăţişând-o pe Maica Domnului pe tron; în registrul III sunt reprezentate scene din viaţa mântuitorului; în registrul IV (inferior), de o parte şi alta a porţilor împărăteşti, sunt reprezentate icoanele lui Isus şi cea a Maicii Domnului (icoanele împărăteşti ), iar lângă cele două uşi secundare sunt reprezentate icoana cu Sf. Gheorghe (stânga) şi icoana cu Sf. Nicolae (dreapta) .
Cele două icoane împărăteşti sunt principalele icoane de pe iconostas. În reprezentarea lor bănuim că pictorul şi-a pus în joc toată priceperea şi evlavia. Prin urmare, credem că aceste două icoane îl reprezintă în măsura cea mai mare pe pictor. Icoana Mântuitorului este de tipul Hristos Pantocrator ( Atotputernic, Atotstăpânitor, Atotţiitor), Icoana Maicii Domnului este în tipul Odihitria (Cea care arată calea). Hristos Pantocrator este pictat şi pe bolta bisericii, în naos.
Pereţii interiori ai bisericii s-au pictat în perioada 1995-1997, aşa cum am mai spus , de pictorul Fl. Negruţ din Oradea .
Tehnica picturii a fost „în frescă”, care se mai numeşte şi tehnica „umedă”. În această tehnică peretele se tencuieşte cu un mortar în care se introduc şi paie sau câlţi, iar pictarea se face înainte de uscarea tencuielii. Vopselele folosite sunt naturale sau sintetice.

Catapeteasma












 
Icoanele împărăteşti

În altar sunt pictate figuri de sfinţi şi scene biblice. Pe pereţii naosului sunt pictate scene reprezentând patimile lui Hristos, scene biblice, figuri de sfinţi şi îngeri. Pe peretele din fund, în stânga uşii de intrare în biserică, sunt pictaţi sfinţii mucenici români N. Oprea, Ioan cel Nou de la Suceava, şi Ioan Românul.. Deasupra acestei uşi este pictată pisania, cu următorul conţinut.

Ziditu-s-a această Sfântă Biserică cu hramul „Adormirea Maicii Domnului” cu mari sacrificii din partea credincioşilor parohiei Bănişor conduşi de pr. Ioan Moldovan, între anii 1894-1896. În anul 1960 s-a făcut reparaţie în exterior consolidându-se cu contraforţi. S-a reparat şi turnul, preot fiind Tudor Gorea. Între 1990-1991 s-a tencuit în terasit exteriorul bisericii. Între 1994-1995 s-a făcut catapeteasma nouă, pregătindu-se interiorul pentru pictura în frescă, preot fiind din 1986 Iosif Ferenţ. Pictura din interior a fost făcută între 1995-1997 de către pictorul Fl. Negruţ din Oradea.
Şi s-a sfinţit de către P.S.Dr. Ioan Mihălţan episcopul Oradei la 17 august 1997.

Pictura de hram a biserici , reprezentând Adormirea Maicii Domnului este pictată la balcon pe peretele de la apus.
Reproducem mai jos câteva din scenele pictate în biserică:

Cina cea de taină (în altar)

Jertfa lui Avram (în altar)

Pogorârea Duhului Sfânt (în naos)


Aşa arata biserica după sfinţirea din1997.

În legătură cu discuţiile, apărute recent, privind apartenenţa bisericii la ortodocşi sau greco- catolici, părintele Augustin Câmpean, parohul bisericii, are dreptate: să hotărască enoriaşii acestei biserici.



























Citeşte mai mult >>

luni, 23 august 2010

LEGIONARII

Postez, mai jos, articolul meu din anuarul nr.4/2007 al Asociaţiei "Fiii Satului Bănişor". În situaţia în care mulţi oameni din sat ştiau că tatăl meu a fost legionar şi că a făcut puşcărie comunistă din cauza asta, consider că publicând acest articol am făcut un serviciu memoriei tatălui meu, ceea ce am şi urmărit.


LEGIONARII
A.Vanca
În !927 ia naştere Legiunea Arhanghelul Mihail. Garda de Fier a luat fiinţă în anul 1930, ca secţie politică a Legiunii . Legionar înseamnă membru a legiunii. Organizaţia era condusă de Corneliu Zelea Codreanu, zis « Căpitanul » un om cu o personalitate şi carismă deosebit de puternice, stimat până la adoraţie de către legionari.
Programul organizaţiei critica puternic situaţia economică şi politică din România. Învinuia partidele politice din ţară pentru sărăcia şi mizeria în care trăia majoritatea populaţiei. Programul conţinea o serie de prevederi menite să câştige încrederea şi aderenţa populaţiei, ca de exemplu: ştergerea datoriilor făcute la cămătari şi bănci; stârpirea hoţiei; afirmarea unei politici agrare ferme, ca bază a întregii economii naţionale; ridicarea nivelului ortodoxiei; întărirea credinţei în Dumnezeu. Legionarii organizează tabere de muncă în folosul cetăţenilor în cadrul cărora confecţionează cărămizi, construiesc sau renovează case, construiesc sau renovează biserici, repară drumuri, construiesc diguri etc. Cu un astfel de program Mişcarea Legionară şi-a atras foarte mulţi adepţi, de la oameni simpli, muncitori sau ţărani, până la intelectuali de înaltă ţinută. Printre aceştia din urmă se numără Nae Ionescu, Nichifor Crainic, Mircea Eliade, Emil Cioran, Mihail Manoilescu.
În acelaşi timp, Mişcarea Legionară a fost una extremistă, iar în ultima ei parte a avut un pronunţat caracter fascist. A cultivat antisemitismul. N-a ezitat să folosească nici un mijloc, legal sau ilegal, pentru aşi atinge scopurile politice. Crima a fost una din armele des utilizate de legionari. Acţiunile lor violente, antisemitismul şi xenofia lor, au eclipsat acţiunile lor paşnice şi au contribuit la atragerea mâniei tuturor guvernelor care s-au perindat la conducerea ţării, încă de la înfiinţarea mişcării. Ei vor fi condamnaţi şi persecutaţi inclusiv de Hitler al cărui aliaţi de nădejde vor deveni, la un moment dat.
Mişcarea Legionară a fost dizolvată în 1931. Corneliu Zelea Codreanu a fost arestat, a făcut 87 de zile de închisoare, după care a fost achitat. Garda şi-a continuat activitatea sub numele de Gruparea Corneliu Zelea Codreanu. La alegerile din 1931, Corneliu Zelea Codreanu a fost ales deputat. La alegerile din 1932 reuşind să câştige cinci locuri în parlamentul României.
Una din metodele de propagandă legionară era organizarea de marşuri legionare. În mai 1933, se alcătuieşte Echipa Morţii formată din 16 legionari. Echipa  a străbătut ţara în marşuri şi cântece făcând propagandă Mişcării Legionare. Garda de Fier a fost din nou dizolvată de către guvernul I. Gh. Duca. Poliţia  a devastat sediile legionare, a maltratat şi arestat legionari. S-au produs şi victime. S-au confiscat documente de arhivă, s-au interzis adunările, manifestaţiile şi uniformele. Ca urmare a acestei măsuri I. Gh. Duca a fost împuşcat, pe peronul gării din Sinaia, de către trei legionari, aşa zişii Nicadori, care s-au predat autorităţilor imediat după asasinat şi au fost condamnaţi la închisoare pe viaţă. Au fost declaraţi , de către Gardă, « eroi » legionari.
Garda de Fier şi-a continuat activitatea în clandestinitate.
În 1935, a luat fiinţă partidul « Totul pentru ţară » sub preşedinţia generalului Gh. Cantacuzino-Grănicerul, un apropiat şi fost colaborator a lui Codreanu. Acestuia din urmă i s-a încredinţat, în noul partid, compartimentul educaţie. El a devenit şeful spiritual al acestui partid, care adăpostea în el pe toţi foştii legionari, făcând să iasă din nou la suprafaţă Garda de Fier, sub un alt nume.
Programul noului partid se confundă cu cel al Gărzii de Fier, conţinând aceleaşi sloganuri politice ca : “credinţa în Dumnezeu », « pacea socială », « dreptul de stăpân » în scopul atragerii unor categorii cât mai mari ale populaţiei de la oraşe şi sate. Programul promitea, de exemplu, muncitorilor: « mai mult decât o pâine mai albă sau un pat mai bun, ci şi dreptul de a se simţi ei înşişi stăpânii României, alături de restul românilor ». Ţăranii erau atraşi cu lozinci de genul: « omul şi pogonul », « sufletul şi hectarul ». Se organizează multe tabere de muncă.
În plan spiritual, legionarii s-au folosit de exaltarea misticismului. Fiecare adunare a legionarilor începea cu o slujbă religioasă. Rugăciunea şi invocarea trecutului istoric erau considerate de Codreanu drept arme hotărâtoare în lupta legionarilor. “Dumnezeu este cel care ne poartă în alaiul Său victorios” sau “ Scopul final al naţiunii trebuie să fie învierea lui Christos” erau două lozinci legionare.
Legionarii considerau că au o misiune sfântă şi că duşmanii lor sunt nu numai duşmanii României ci şi ai lui Dumnezeu. Duşmanii lor erau politica şi politicienii mârşavi, comuniştii şi mai ales evreii. Evreii reprezentau pentru ei răul absolut : ei stăteau în spatele politicii murdare, erau purtătorii ciumei capitaliste şi comuniste, exploatatorii românilor, distrugtorii culturii româneşti etc.
Legiunea cultiva, de asemenea, şi cultul morţii, cu scopul de ai determina membrii ei să accepte sacrificiul suprem atunci când interesele organizaţiei o cereau. Unul dintre şefii legionari se adresa studenţilor săi astfel: “Vă predic despre moarte pentru a deschide în voi gustul pentru eternitate”. “Buna Vestire”, organul de presă al Gărzii de Fier, propovăduia: “Cel mai frumos aspect al vieţii legionare este moartea”. O lozincă ca: « Neputând învinge în viaţă fiind, vom învinge murind », a contribuit la fanatizarea membrilor organizaţiei. Semnificativ este modul în care legionarii l-au pedepsit pe fostul lor camarad, Mihail Stelescu, învinuit de trădare, în timp ce acesta era internat în spital : « L-au tăiat în bucăţi cu toporul, au dansat în jurul bucăţilor de carne, s-au rugat, s-au sărutat şi au plâns de bucurie » după care s-au predat. Au fost condamnaţi la închisoare pe viaţă. Au primit numele de « Decemviri » şi, la fel ca « Nicodorii », au devenit « eroi » legionari.
Primirilor de noi membrii în organizaţie li se dădea un caracter teatral şi mistic. Primirile aveau loc în timpul nopţii, în acompaniamentul cântecelor, torţelor şi jurămintelor, de preferinţă în mijlocul unei păduri sau printre ruinele unui castel sau cetăţi . Celui ales i se spunea că intră într-o lume aparte şi i se promitea că dacă respectă învăţăturile şi practicile acestei lumi deosebite, va deveni un om de o  "esenţă specială". Un viitor membru legionar trebuia să facă o candidatură timp de trei ani. Următoarele grade în ierarhia erau ajutor de comandant, comandant legionar şi comandant « Buna Vestire ». Membrii de peste 50 de ani deveneau senatori legionari.
Uniforma legiunii era formată dintr-o cămaşă verde, care simboliza venirea « primăverii » şi o curea în diagonală. Salutul era cel roman, cu ridicarea braţului însoţit de cuvintele : « Sănătate! » sau « Trăiască Legiunea şi Căpitanul !».
Unitatea organizatorică de bază era “cuibul”, format din trei până la treisprezece persoane. Fetele şi femeile aveau cuiburi separate. Tinerii până la 20 de ani făceau parte din Frăţiile de Cruce. Cuibul era condus de un şef de cuib. Şeful suprem al organizaţiei era căpitanul, căruia toţi membrii îi datorau supunere necondiţionată.
Întrunirile electorale ale Gărzii de Fier, organizate cu mult fast, începeau cu solemnităţi religioase, în timpul cărora se făcea apelul căpeteniilor legionare decedate. La auzul numelui lor, întreaga asistenţă răspundea “prezent”. Întrunirile se încheiau cu jurăminte înfricoşătoare, care produceau o adâncă impresie asupra oamenilor simpli. Lozinca preferată era: “Totul pentru ţară, nimic pentru noi”
Legionarii şi-au declart deschis simpatia pentru mişcările fasciste din Europa. În noiembrie 1936, o delegaţie formată din 8 legionari au luat parte la războiul civil din Spania, sprijinindu-l pe generalul Franco. Ion Moţa şi Vasile Marin, care făceau parte din delegaţie, mor pe front. Ei sunt declaraţi eroi şi înmormântaţi la Mausoleul de la Casa Verde din Bucureşti, sediul legionarilor. În 1937, Căpitanul trimite telegrame lui Benito Mussolini şi Adolf Hitler în care salută « întâlnirea istorică » dintre cei doi conducători ai poporului italian şi german. El declară deschis : « Eu sunt pentru politica externă a României alături de Roma şi Berlin, alături de statele revoluţiilor naţionale. În contra bolşevismului. »
În ianuarie 1938 se înfiinţează corpul legionar Moţa- Marin. Deviza acestui corp este "gata de moarte".
În februarie 1938, Corneliu Zelea Codreanu hotărăşte autodizolvarea partidului Totul pentru Ţară. Activitatea legionară continuă, însă. Guverul Armand Călinescu ordonă o descindere la sediile Mişcării Legionare din capitală şi provincie.
În martie 1938, C.Z. Codreanu îi trimite o scrisoare jignitoare lui Nicolae Iorga. Acesta îl dă în judecată, C. Z. Codreanu este arestat, apoi condamnat la 6 luni închisoare. După aceasta, guvernul Armand Călinescu întreprinde o vastă acţiune de suprimare a Mişcării Legionare. Au avut loc foarte multe arestări şi procese urmate de condamnări. Lui C.Z. Codreanu i s-a intentat al doilea proces, în urma căruia este condamnat la 10 ani muncă silnică. În noiembrie 1938, C.Z. Codreanu a fost împuşcat împreună cu Nicadorii şi Decemvirii. Locul lui C.Z. Codreanu la conducerea Mişcării Legionare este luat de Horea Sima. Conform declaraţiilor unor foşti camarazi ai săi, acesta s-a dovedit a fi "geniul rău" al mişcării. Sub conducerea lui, Mişcarea Legionară devine pronunţat extremistă. Au continut arestările şi procesele legionarilor.
În septembrie 1939, legionarii îl asasinează pe primul-ministru Armand Călinescu. Cei 9 autorii ai asasinatului sunt executaţi în aceiaşi zi, la locul crimei, iar alţi 252 de legionari sunt executaţi in lagărele şi penitenciarele în care erau deţinuţi.
În 4 septembrie 1940, sub presiunea Mişcării Legionare, Ion Antonescu a fost numit prim-ministru. Acesta a eliberat pe toţi legionarii aflaţi în închisori. La numai două zile de la venirea lui Ion Antonescu la putere, regele Carol al II-lea  a  abdict, iar Mihai I a ajuns pe tronul României. S-a înteţit persecuţia evreilor. La 14 septembrie, s-a proclamat Regimul Legionar. Ion Antonescu a devenit «Conducător al Statului Român» şi preşedinte al Consiliului de Miniştri, iar Horea Sima vicepreşedinte. Legionarilor li s-au încredinţat importante funcţii în stat. Mişcarea Legionară a cunoscut un puternic reviriment. România a aderat la pactul tripartit (axa Berlin-Roma-Tokio) .
În noiembrie 1940, legionarii l-au asasinat pe Nicolae Iorga, pentru vina de-a fi intentat procesul împotriva lui C.Z. Codreanu, în urma căruia acesta a fost condamnat şi întemniţat. După această condamnare el n-a mai cunoscut libertatea, mai primind, aşa cum am arătat mai sus , încă o condamnare, apoi fiind împuşcat.
Între Ion Antonescu şi Horea Sima au izbucnit neînţelegeri. Horea Sima îşi dorea întreaga putere, pe care încearcă să o obţină printr-o « rebeliune ». Rebeliunea a izbucnit la 21 ianuarie 1941. Legionarii au încearcat să pună cu forţa stăpânire pe instituţiile statului. Antonescu a scos armata în stradă şi a înăbuşit în sânge răzmeriţa. Au fost omorâţi şi întemniţaţi foarte mulţi legionari. Horea Sima  afugit din ţară.
Legionarii au fost înfrânţi pentru totdeauna. Mişcarea a rămas în ilegalitate. Prigoana împotriva lor a fost susţinută de Ion Antonescu tot timpul cât s-a aflat la putere.
În mod oficial, Mişcarea Legionară şi-a încetat activitatea în august 1944. Cu toate acestea, prigoana împotriva legionarilor a continua,t nemiloasă, susţinută de comunişti. Aceştia nu le vor ierta legionarilor faptul că s-au declarat deschis duşmani ai comuniştilor în general şi ai bolşevicilor în particular.
Au fost judecaţi, condamnaţi şi întemniţaţi, pe bună dreptate, foşti legionari care au comis crime sau alte delicte. Au fost, însă, întemniţaţi, fără judecată şi fără să fie condamnaţi şi legionari cărora nu li se putea aduce nici o altă învinuire în afară de apartenenţa la mişcarea legionară. Cea mai mare parte a acestora au fost nişte naivi, care s-au ataşat mişcării atraşi fie de discursul populist al legionarilor, fie de coloratura mistică a mişcării, fie de cultul strămoşilor şi al eroilor neamului.

BĂNIŞORUL ŞI LEGIONARII
În septembrie 1945, Ministerul de Interne, cerea sectoarelor de jandarmi din toată ţara să întocmească un istoric al mişcării legionare din sectoarele lor. Călin şi Mihaela Sabou în articolul « Aspecte privind Mişcarea Legionară din Sălaj în perioada 1945-1947 », apărut în Acta Musei Porolissensis nr. XXVIII, au analizat rapoartele sectoarelor de jandarmi din judeţul Sălaj. Citez din acest articol :
« Din istoricul întocmit de postul de jandarmi Sâg, referitor la evoluţia mişcării legionare, se ştia că aceasta luat fiinţă în anul 1931 în comunele Bănişor, Marin şi Valcăul de jos. Promotorul ideologiei legionare a fost directorul şcolii din Bănişor ( Vanca Valer n.n.) care la aceea vreme a reuşit să recruteze numai doi membri, încredinţându-le misiunea de a forma noi cuiburi, ei fiind numiţi în funcţia de şef de cuib, iar directorul şcolii îndeplinea funcţia de şef de organizaţie. Din această funcţie el a desfăşurat acţiuni de propagandă în comunele Ban şi Marin, reuşind şi aici să recruteze câte o persoană pentru fiecare comună, care au fost numiţi în funcţia de şef de cuib, cu misiunea de a recruta cât mai mulţi simpatizanţi din rândul tinerei generaţii.
Pentru comuna Valcău de Jos, învăţătorul din comună a fost atras de către directorul şcolii din Bănişor, fiind înregimentat în cadrul mişcării. Numărul redus de simpatizanţi ai mişcării era explicat în acest raport prin aceea că locuitorii comunelor Ban, Marin, Bănişor erau în marea majoritate agricultori, neştiutori de carte şi nu aveau preocupări politice, iar pe de altă parte distanţele relativ mari între localităţi şi chiar între gospodării a constituit un inconvenient major pentru propagandiştii mişcării legionare, întrucât timpul nu le putea permite să se deplaseze din casă în casă ».
Din acelaşi articol rezultă că datele în legătură cu mişcarea legionară din judeţ încetează în anul 1940, anul cedării Ardealului de Nord, ocazie cu care capii mişcării s-au refugiat. Este şi cazul directorului şcolii din Bănişor. Rezultă, de asemenea, că după 1944 nu s-au semnalat reorganizări ale mişcării legionare în satele aparţinătoare posturilor de jandarmi de unde au provenit rapoartele, deci nici a celui din Sâg. de care aparţinea Bănişorul. La rândul lui, postul de jandarmi din Sâg aparţinea de Sectorul de Jandarmi Şimleul Silvaniei.
Concluzile autorilor articolului citat sună aşa : « din analiza documentelor provenite de la un număr redus de posturi de jandarmi – şi anume cele subordonate Sectorului de Jandarmi Şimleul Silvaniei -   s-a constatat o activitate legionară extrem de redusă, fără a îmbrăca o formă violentă, teroristă. »
La aceiaşi concluzie a ajuns şi autorul articolului de faţă , nu numai din mărturii ale tatălui său, ci şi din mărturii ale unor persoane din sat sau din afara lui, care au trăit şi îşi amintesc evenimentele din perioada 1931-1940, care au avut loc în Bănişor. În sat n-a avut loc nici un eveniment de tipul acelora care au creat faima rea a legionarilor : crime, molestări de persoane, pogromuri etc.
În 1940, conform unei informaţii primite de la Ioane Văsilichii Onuţului, în vârstă de 84 de ani, numărul legionarilor din sat a ajuns la 8. Mi-a dictat numele lor. Tot el mi-a declara că în toată această perioadă, legionarii n-au comis nici-o „blăstămăţie” în sat.
În perioada respectivă a avut loc o tabără de muncă legionară, despre care mi-a relatat vara mea Maria Cozma (născută Vanca), în vârstă de 81 de ani, din Satu Mare, care între 1935-1940, a locuit în Bănişor, la părinţii mei, urmând la şcoala din sat clasele IV,V,VI şi VII primară. Mi-a declarat că nu-şi aminteşte ca legionarii din sat să fi comis ilegalităţi sau delicte. Ea mi-a relatat despre o tabără de muncă legionară care a avut loc în Bănişor. Rezum ce mi-a povestit ea:
"Într-o seară, un grup de legionari din Cluj, format în cea mai mare parte din intelectuali şi conduşi de preotul Teofil Băliban şi-a făcut cântând intrarea în sat, venind pe jos, din spre Ciucea. Erau echipaţi cu tot ce era necesar pentru încropirea unei tabere volante. S-au instalat într-o sală de clasă la şcoala din sat. În aceiaşi seară s-a bătut toba în sat şi s-a anunţat că un grup de legionari din Cluj va participa a doua zi la refacerea drumului de pe Căludă şi că la ora cinci dimineaţa va începe acţiunea cu o slujbă religioasă la biserica din sat.
Drumul de pe Căludă era foarte erodat de pârâul care-l însoţeşte. Pe fâşia de drum rămasă abia mai putea trece un car. Cînd carul era încărcat cu paie sau fân, sătenii sprijineau cu furcile încărcătura , în partea din spre pârâu, altfel căruţa s-ar fi răsturnat în râpă.
A doua zi dimineaţa, a avut loc slujba anunţată, după care, conform unor aranjamente prealabile, mai mulţi săteni s-au dus cu carele la pădure, de unde au adus trunchiuri tinere de copaci şi multe crengi. Alţii au adus, cu carele, pietriş sau pământ, alţii s-au alăturat pe „şantier”oaspeţilor din Cluj aducând cu ei cazmale, lopeţi, maiuri, topoare. În râpă s-a făcut un gard lung din pari şi crengi, după care porţiunea dintre el şi ce-a mai rămas din drum s-a umplut cu pământ şi pietriş. Spre seară, drumul era reparat. A avut loc o nouă slujbă religioasă, după care oaspeţii au fost omeniţi cum se cuvine de localnici. A doua zi, grupul de legionari a părăsit satul cântând, la fel cum a făcut-o la venire."
De la plecarea din sat şi până în 1945, Valer Vanca n-a făcut nici un fel de politică. De altfel, majoritatea timpului a fost concentrat. În 1945, pe când era încă în refugiu, de frică să nu fie persecutat pentru trecutul lui legionar, s-a înscris în Partidul Social Democrat (PSD). S-a întors din refugiu în mai 1945. În 1947, se înscrie în Partidul Comunist Român (PCR). Foarte mulţi foşti legionari au făcut acelaşi lucru. La vremea aceea în PCR exista un puternic curent în favoarea absorbirii în partid a foştilor legionari, curent condus de însăşi Ana Pauker. În anul 1948, PCR şi PSD s-au unificat, titulatura noului partid fiind Partidul Muncitoresc Român (PRM). În 1949 din PRM au fost excluşi toţi foştii legionari, printre care şi tatăl meu, după care a început prigoana împotriva lor. În anul 1952, Valer Vanca este arestat şi deţinut în penitenciare şi lagăre de muncă, fără vreun proces, fără să fie condamnat, până în anul 1954. Se întoarce din detenţie cu sănătatea serios zdruncinată şi moare în anul 1962 la numai 55 de ani.

Citeşte mai mult >>

sâmbătă, 21 august 2010

BĂNIŞOR - MONOGRAFIE - AMINTIRI






Aceasta este catrea pe care Tiberiu Vanca susţine că am căpuşat-o. Aş vrea să judecaţi singuri dacă are dreptate.
Aşa cum se poate vedea pe dosul copertei interioare, pe care o redau mai sus, cartea a apărut sub îngrijirea arh. Mocanu Ioan. Aceasta înseamnă că eu şi dl. Sterian Violin i-am predat acestuia manuscrisele, fără ca nici unul din noi să-l citească pe a celuilalt, iar dl. Mocanu s-a îngrijit de redactarea şi tipărirea cărţii, pe care, de altfel, a şi sponsorizat-o.
Cartea are 221 de pagini, din care 211 cu text şi două cu fotografii. Aşa cum se poate vedea din cuprinsul de mai jos, 105 pagini îi aparţin domnului Sterian iar 107 pagini mie. Fotografiile aparţin domnului Ioan Mocanu.

Sterian Violin:
Consideraţii geografice şi naturale .....................................................................................pag.7
Primele informaţii arheologice referitoare la comună .............................................................10
Principalele aspecte ale dezvoltării comunei în perioada feudală ...........................................14
Comuna Bănişor în epoca modernă ..........................................................................................31
Evoluţia comunei Bănişor între cele două războaie mondiale .................................................42
Comuna Bănişor în zilele noastre .............................................................................................53
Principalele aspecte ale vieţii culturale în comuna Bănişor .....................................................61
Tradiţii şi elemente etnografice din viaţa colectivităţilor din comună .....................................82

Artemiu Vanca
Bănişor (tablouri istorice) .......................................................................................................94
Istoria Transilvaniei în date ...................................................................................................120
Monografia judeţului Sălaj ....................................................................................................137
Menţiuni etnografice referitoare la judeţul Sălaj ...................................................................141
Pagini din „Cartea de aur a judeţului Sălaj dedicate Bănişorului” ........................................143
Amintiri, mărturii, documente ................................................................................................146
Dicţionar de dialect bănişorean 1945-1955 ..........................................................................186

Sterian Violin
Anexe .....................................................................................................................................201
Bibliografie ...................................................................................................................216 -218
Despre capitolul meu Bănişor (tablouri istorice), Tiberiu Vanca susţine că el a spurcat cartea d-lui Violin. Îl redau integral, în varianta propusă pentru ediţia II-a, împreună cu notele care îl însoţesc, rezultat al documentării mele de a scrie singur monografia Bănişorului. Domnul Sterian Violin însă, mi-a luat-o înainte şi, în această situaţie, am scris o  mini monografie în versuri, în genul cronicilor versificate, presupunând că unii dintre con-sătenii mei, şi poate nu numai ei, vor prefera această formă, mai simplă, mai accesibilă.
În varianta propusă pentru ediţia II-a, am corectat greşelile din prima ediţie,dar, din păcate, nu s-a ţinut cont de corecturi şi această ediţie a apărut cu aceleaşi greşeli.

BĂNIŞOR(tablouri istorice)

1
Satul în care m-am născut
Se numeşte Bănişor.
Aşa a fost el dezmierdat
De un ctitor simţitor.

Este un nume ce te îndeamnă
Să-i zâmbeşti şi să-l mângâi,
Este un nume ce te cheamă
Să-l iubeşti şi să-l susţii
Citeşte mai mult >>

joi, 19 august 2010

VIZITĂ ÎN ŢARA DE SUB MESEŞ

Etnograful sălăjean Ioan Augustin Goia defineşte ca fiind Zona Etnografică Meseş, teritoriul aflat de o parte şi de alta a Munţilor Meseş, caracterizată prin aceleaşi port şi limbă şi prin aceleaşi obiceiuri. Din ea face parte şi Bănişorul. Într-o zonă puţin mai largă decât cea definită de I.A.Goia, având ca axă mediană tot Munţii Meseş, se desfăşoară acţiunea celei de a treia carte a mea, aflată în lucru, intitulată, provizoriu, „Întâmplări din Ţara de sub Meseş”. Am făcut o vizită în această „ţară”, cu prilejul sărbătorii de Sfântă Mărie, din acest an.
Aşa cum am mai spus, hramul bisericii din Bănişor este Adormirea Maicii Domnului, motiv pentru care ziua de Sfântă Mărie este una deosebită pentru satul meu, ea devenind, în ultimii ani, şi Ziua Satului.
De când mă ştiu, cu prilejul acestei zile – 15 august - are loc un pelerinaj la biserica din sat, în sensul că vin aici credincioşi din toate satele din jur. Slujba religioasă este oficiată de mai mulţi preoţi. În anul acesta au fost şapte, iar slujba s-a desfăşurat în aer liber, preoţii slujind din frumosul altar maramureşean instalat în curtea bisericii.

Altarul
Slujba religioasă
Ziua Satului a fost marcată, în ultimii ani, de serbări fastuoase desfăşurate în aer liber, de la care nu au lipsit focurile de artificii. În anul acesta, an de criză economică, sărbătorirea s-a limitat la un spectacol dat de şcolarii din sat la căminul cultural, spectacol urmat de o lansare de carte. Mi-am lansat eu, şi aici - prima lansare a avut loc la Bucureşti – cartea „Secretul comorii”.

Echipa artistică a şcolii din Bănişor
Muruniţele dansând

Recitatorul

Lansare 1
Lansare 2

Lansare 3
Ziua de 16 august am rezervat-o vizitei la cimitir şi vizitelor făcute rudelor şi prietenilor.

La mormântul bunicilor
Citeşte mai mult >>

vineri, 13 august 2010

PĂRINŢI ŞI COPII


În colecţia Cartea de Buzunar a „Jurnalului Naţional” a apărut, nu demult, romanul „Părinţi şi copii” al scriitorului rus Ivan Turgheniev. L-am cumpărat dornic să aflu ce a scris pe această temă marele scriitor. Citindu-l, mi-am dat seama că l-am mai citit cândva. Nu cred că asta s-a întâmplat într-o altă existenţă ci, sunt convins că l-am citit pe când eram tânăr şi că, aşa cum mi se întâmplă tot mai des, am uitat complet că am făcut-o.
Romanul nu aduce în discuţie cazuri de copii ingraţi sau părinţi egoişti, de genul celor puse pe tapet de mine, în episoadele precedente. Între părinţii şi copiii din roman apare conflictul obişnuit dintre generaţii, cauzat de diferenţele de temperament şi opinii dar aceste nu duc la rupturi. Dacă nu dragostea, respectul, recunoştinţa, bunul simţ îi împiedecă pe copii să le întoarcă spatele părinţilor lor.
Eroii principali ai romanului, a cărei acţiune se petrece în a doua jumătate a secolului XIX, sunt doi fii de boieri, Arkadi şi Bazarov, foşti studenţi amândoi, acum licenţiaţi veniţi în vacanţă la moşia tatălui lui Arkadi. Bazarov este nihilist, o personalitate puternică, iar Arcadi, o figură mai ştearsă, este ciracul lui. Tatăl lui Arkadi este văduv şi trăieşte în concubinaj cu femeie tânără şi frumoasă, Fenecika, fiica fostei lui menajere, cu care are un băieţel. Împreună cu el locuieşte fratele său, fost ofiţer.
Cei doi băieţi şi îndeosebi Bazarov, reuşesc să-l contrarieze cu ideile lor şi cu comportamentul lor, pe tatăl lui Arkadi. şi, mai ales, pe unchiul acestuia, amândoi intelectuali conservatori, şcoliţi în ţara lor şi în străinătate. Bazorov nu le acordă prea mare atenţie, îi priveşte de sus, îi dispreţuieşte în sinea sa şi se comportă ca şi cum ei n-ar exista. El studiase ştiinţele naturale şi intenţiona să studieze, în continuare, medicina. Aici, se îndeletnicea cu tot felul de experienţe pe plante şi animale.
Tatăl lui Arkadi şi-a aşteptat fiul cu extremă nerăbdare. Îşi iubea mult băiatul, ar fi vrut să stea mai mult de vorbă cu el şi să-l facă părtaş la preocupările şi problemele lui. Îl durea lipsa de interes a fiului său. Atât tatăl şi unchiul, sufereau văzându-şi copilul, respectiv nepotul, sub influenţă nefastă a lui Bazarov şi la amândoi acesta le devine antipatic.
După scurt timp, cei doi plecară într-un oraş vecin ca să asiste la o petrecere. Acolo au cunoscut o boieroaică văduvă şi frumoasă, Odinţova, de care se îndrăgostesc amândoi. La sfârşitul petrecerii, în loc să se întoarcă acasă, cei doi îi fac o vizită văduvei, la moşia acesteia, unde stau mai mute zile. Bazarov îi trezeşte interesul acesteia, dar nu suficient ca ea să se arunce în braţele lui, în timp ce Arkadi nu se bucură nici de cea mai mică atenţie din partea ei, motiv pentru care acetsta  se consolează cu Katia, sora mai tânără a Odinţovei. Bazarov, care până atunci nu credea în dragoste, suferă că nu reuşeşte s-o cucerească pe Odinţova şi, disperat, pleacă la părinţii lui, iar Arkadi îl însoţeşte, în ciuda faptului că cei doi au început să se distanţeze unul de altul.
Părinţii lui Bazarov, doi mici moşieri - tatăl fost medic militar - îşi aşteptau demult băiatul şi sosirea acestuia le provoacă o bucurie de nedescris. Tatăl ar vrea să-l ia în braţe, mama să-l sărute, însă băiatului lor îi repugnă astfel de sentimentalisme. Amândoi se văd nevoiţi să se resemneze şi să-l iubească fără să-l atingă, fără să i-o arate.
Nu se poate spune că Arcadi şi Bazarov nu-şi iubeau părinţii. Îi iubeau, fiecare în felul lui: Arkadi pe faţă, Bazarov fără să le-o arate vreodată, făcându-i pe aceştia să sufere din cauza asta.
La nici trei zile de la sosirea acasă, Bazarov se plictiseşte şi hotărăşte să se întoarcă la moşia tatălui lui Arkadi, mut mai mare decât cea a părinţilor lui, unde putea să-şi vadă de experienţele sale ştiinţifice, ne agasat de atenţiile tatălui şi drăgălăşeniile mamei sale. Acolo este întâmpinat fără entuziasm de tatăl şi unchiul lui Arkadi şi colac peste pupăză, după câteva zile, Arkadi îl lasă acestora pe cap, iar el, îndrăgostit lulea, pleacă la Katia.
Bazarov se ocupă de experienţele sale ştiinţifice, dar, începe şi să-i facă curte Fenicikăi. Surprins de unchiul lui Arkadi pe când încerca s-o sărute cu forţa, aceasta consideră incidentul un prilej excelent pentru a-l provoca la duel pe Bazarov şi de-a se descotorosi de el. Duelul are loc, Bazarov nu păţeşte nimic, iar unchiul lui Arkadi este rănit uşor la un picior.
După acest incident Bazarov se vede nevoit să plece şi se întoarce la părinţii lui spre marea bucurie a acestora. Aici îşi continuă experienţele ştiinţifice, dar începe şi să-l asiste pe tatăl său, spre bucuria acestuia, la consultaţiile şi îngrijirile medicale pe care acesta le da, în mod voluntar, oamenilor de pe moşia sa. Se îmbolnăveşte de tifos exantematic şi moare. Moartea lui cade ca o lovitură de măciucă în capul părinţilor lui. Aceştia suferă cumplit şi-l vor jeli până la moarte.
Arkadi se însoară cu Katia, se stabileşte în casa tatălui său, începe să se ocupe alături de el de problemele moşiei şi îl face pe acesta fericit. Mai mult, îl determină pe tatăl său să o ia în căsătorie pe Fenicika.
Încerc să trag câteva concluzii:
1. Între părinţi şi copii, dată fiind apartenenţa lor la două generaţii diferite, vor exista totdeauna diferenţe de opinii şi de comportament
2. Aceste diferenţe îi vor face, totdeauna, pe părinţi să sufere.
3. Găsirea unui modus vivendi între ei, este posibil şi, aş spune, obligatoriu.
Câteva cuvinte şi despre roman. Este considerat capodopera literară a lui Turgheniev. Lucrul acesta nu-i de mirare, romanul fiind foarte bine scris. Personajele sunt foarte bine creionate, atmosfera epocii de asemenea, descrierile sunt precise iar dialogul curgător. Acţiunea este interesantă iar învăţăturile pe care le putem trage din lecturarea lui sunt multiple. Cu alte cuvinte, romanul place şi convinge, deci întruneşte condiţiile principale ca el să fie considerat bun.

(Serialul "Părinţi şi copii" va continua)


Citeşte mai mult >>