CĂLUDA, O GOLGOTĂ BĂNIŞOREANĂ

Cred, cu toată convingerea, că toponimul Căludă provine de la un instrument de tortură. Pe lângă dovezile pe care încerc să le aduc în articolul de mai jos, apărut în anuarul Asociaţiei "Fiii Satului Bănişor" nr.2/2005, după acest articol o să mai aduc una, descoperită recent.

Tiberiu Vanca susţine că atrocităţile care au avut loc pe Căluda din Bănişor nu s-au păstrat în memoria satului. Existenţa toponimului Căludă, dovedeşte că s-au păstrat.

Mai cred că dacă este justificată existenţa unor muzee ale Holocaustului, şi este justificată, tot atât de justificată este şi existenţa unor muzee ale iobăgiei.

CĂLUDA, O GOLGOTĂ BĂNIŞOREANĂ

Artemiu Vanca

Date fiind preocupările noastre de-a construi un monument pe Căludă care să cinstească memoria celor care au suferit şi au pierit aici, în vremurile iobăgiei, consider potrivit să revin cu amănunte privind semnificaţia denumirii de Căludă şi privind viaţa iobagilor din Transilvania şi, mai ales, pedepsele la care erau supuşi aceştia în situaţiile în care nu-şi respectau obligaţiile iobăgeşti sau se răzvrăteau din cauza nedreptăţilor ale căror victime erau.

Ne este greu să înţelegem, azi, cum au putut să supravieţuiască înaintaşii noştri de pe acestea meleaguri cruntei asupririi sociale, etnice şi religioase, în cei o mie de ani în care Transilvania a fost a ungurilor. Românii erau în marea lor majoritate iobagi, erau o naţiune “tolerată” în propria lor ţară, lipsită aproape complet de drepturi, religia lor ortodoxă nu era recunoscută. Dacă mai adăugăm la acestea şi năvălirile tătare(1241, 1594, 1658, 1668) şi turceşti (1421, 1551, 1594, 1660), destul de numeroase, care au avut loc în Ardeal, în urma cărora rămâneau sate arse şi câmpuri pârjolite, mii de morţi, femei batjocorite, iar năvălitorii luau cu ei pe lângă robi, tot ce puteau duce (animale, cereale, obiecte de preţ etc.), nu putem, într-adevăr, înţelege cum au reuşit să supravieţuiască, în aceste condiţii, strămoşii noştri.! Ei pot fi asemuiţi cu acei copaci sau arbuşti crescuţi pe stâncă, în vârf de munte, care se “încăpăţânează” să rămână pe loc în ciuda vânturilor puternice care bat aproape continuu.

Iobagii au fost o categorie a locuitorilor de la sate, specifică Evului Mediu. Iobagul era un ţăran aservit stăpânului feudal al pământului, obligat să facă acestuia prestaţii în muncă şi în natură sau în bani. Ei nu aveau pământ propriu, în înţelesul de azi al proprietăţii, ci doar unul dat în folosinţă de proprietar (nobil, cetate, biserică etc.) pe care-şi construiau o locuinţă, şi mai aveau inventar animal şi agricol cu care lucrau pe pământul « lor » şi al stăpânului lor.

O categorie specială de iobagi erau jelerii (zilerii). Jelerii nu aveau pământ nici casă şi nici inventar viu sau mort. Atât casele în care locuiau cât şi animalele şi uneltele agricole erau ale stăpânului feudal.

În afară de iobagi şi jeleri exista şi o categorie de ţărani liberi, neaserviţi proprietarilor feudali de pământ.

În anul 1791, în comitatul Crasna din 6168 de capi de familie, 3480 erau iobagi, 1958 erau jeleri iar 668 erau ţărani liberi, printre care nici un român (1). În aceiaşi perioadă în Bănişor, conform unui recensământ din 1784-1787, erau 74 de case, 538 de locuitori şi 53 de jeleri şi 1 preot. Numărul jelerilor îl raportăm la numărul capilor de familie, aproximativ egal cu numărul caselor (74). Restul de 21 de capi de familie erau iobagi, ţinând cont de faptul că în comitat nu erau ţărani liberi de naţionalitate română.

Preoţii români sufereau acelaşi tratament ca şi iobagii. După unirea cu Roma (1701), preoţii uniţi au fost scutiţi de obligaţiile iobăgeşti.

Iobăgia ia sfârşit în Transilvania după revoluţia din anul 1848.

Obligaţiile iobăgeşti

Obligaţiile iobăgeşti diferă de la o epocă la alta, de la un stăpân la altul. Dăm câteva exemple:

Robota reprezenta zilele de lucru pe care trebuiau să le presteze iobagii şi jelerii pentru stăpânii lor. Ea era de patru zile pe săptămână pentru iobagi şi de trei zile pe săptămână pentru jeleri, obligaţie ce trebuia prestată doar de capul familiei. În cazul în care iobagii lucrau cu vitele proprii, numărul zilelor se reduceau la trei pentru iobag şi la două pentru jeler.

În realitate, stăpânii solicitau de la iobagi şi jeleri zile mai multe de robotă, de la mai mulţi membrii ai familiei şi nu erau considerate ca zile de robotă o serie de activităţi prestate de aceştia în folosul stăpânilor lor.

Iobagii erau obligaţi să lucreze zile şi săptămâni în şir pentru nobil, neputând executa lucrările urgente impuse de proprietatea lor, stricându-li-se recolta pe câmp.

Obligaţiile în natură : Ţăranii erau obligaţi să dea dijmă din toate produsele, la rege, la nobili şi la biserica romano-catolică. Nobililor li se plătea a noua parte din produse (nona), iar regalităţii şi bisericii a zecea parte (decima) (2).

Nobilii mai aveau pretenţia să li se dea un grăsun din zece, o oaie şi un miel din zece.

Dacă avea loc o nuntă, deces sau un botez în familia nobilului, fiecare iobag trebuia să-i dea feudalului o vadră de vin, iar întreg satul o vită tăiată.

Ţăranii mai erau obligaţi să prindă anual 100 de vrăbii sau să culeagă tot atâtea ouă.

Pentru întreţinerea armatei trebuiau date, în fiecare lună, 16 vici de grâu şi să se efectueze cărăuşie.

Obligaţii în bani : Ţăranii şi orăşenii trebuiau să dea dări pentru pământ, poartă, vite, pentru capul de familie şi pentru membrii acesteia, dările de Sfântul Mihai, dări pentru întreţinerea armatei, etc. (2).

Nobilii măreau, uneori, aceste dări după propriul plac.

Alte obligaţii :Ţăranii au dreptul la cârciumărit doar trei luni pe an. În restul anului erau obligaţi să cumpere vin de la nobil.

Iobagii n-aveau dreptul de strămutare (să se mute de pe o moşie pe alta). Nu aveau voie să se îmbrace cu altceva decât cu ceea ce îşi confecţionau singuri, în casă, din lână şi cânepă.

În afară de exagerarea obligaţiilor iobăgeşti, nobilii se dedau şi la alte abuzuri şi ilegalităţi. Astfel ei răpesc ţăranilor păşunile şi pădurile cu ghindă; iau ţăranilor pământurile bune şi le dau altele proaste. Confiscă unele case construite de ţărani, pentru nevoile obştii.

Pedepse

Pedepsele se aplicau pentru nerespectarea obligaţiilor iobăgeşti, pentru nemulţumiţi şi răzvrătiţi, cât şi pentru răufăcători. Funcţie de gravitatea faptei sau de toanele celor ce judecau, pedepsele puteau fi : condamnare la moarte (spânzurătoare, decapitare, tragere în ţeapă, atârnarea în furci, arderea pe rug, tragerea pe roată, înecarea, îngroparea de viu, sugrumarea), mutilare ( scoatere ochi, tăiere limbă, tăiere urechi, dezmembrare), bătaie (cu toiagul, cu buzduganul, cu lopata, cu nuiele, cu biciul, la tălpi, imobilizaţi sau alergaţi pe uliţă de săteni)

Pedeapsa cu moartea se aplica celor ce se revoltau împotriva stăpânilor lor şi a dregătorilor, pentru cei ce comiteau furturi mari, spargeri, adulter, viol, răpire de fete, crime.

Dacă iobagul şi jelerul nu-şi îndeplineau robotele, se pedepseau cu aplicarea a cel mult 24 de lovituri de beţe sau lopeţi la bărbaţi, şi cel mult 24 de lovituri de bici la femei (2)

Judecarea iobagului se făcea de către proprietar pentru delictele legate de obligaţiile sale iobăgeşti, iar pentru alte delicte de către sate şi oraşe (scaune districtuale). Nobilii aveau aşa zisul « drept de paloş » ceea ce însemna că puteau, oricând, lua viaţa unui iobag.

La foarte numeroasele reclamaţii ale iobagilor, adresate scaunelor de judecată districtuale, se întreprind unele anchete, au loc unele procese, foarte rar dându-se dreptate iobagului.

Nu este de mirare că, în condiţiile de mai sus, ajunşi la capătul răbdării, mulţi iobagi s-au haiducit sau au pus mâna pe furci, coase şi topoare şi au încercat să-şi facă singuri dreptate. Aşa s-a întâmplat la 1437-1438 (răscoala de la Bobâlna), 1514 (răscoala lui Gh. Doja), 1784 (răscoala condusă de Horea, Cloşca şi Crişan), 1848 (revoluţia condusă de Avram Iancu), dar şi în nenumărate alte rânduri, la scară locală.

În toate cazurile de exprimare a nemulţumirii sau de revoltă, individuală sau colectivă, iobagii erau crunt pedepsiţi : torturaţi, apoi ,uneori, omorâţi. Toate revoltele de mai sus au fost înăbuşite în sânge, iar unii din conducătorii lor torturaţi în cel mai barbar mod cu putinţă şi apoi ucişi : Gh. Doja a fost pus pe un tron înroşit în foc, Horea şi Cloşca au fost traşi pe roată.

Alte forme, foarte răspândite, de tortură şi mai ales de execuţie, erau spânzurătoarele, ţepile şi furcile. Iată ce scrie despre ele, la 1848, Gh. Bariţiu : « Ceea ce în acea epocă nu se mai vedea nicăieri în Europa, se vedea în tot cuprinsul Transilvaniei, adică furcile şi spânzurătorile ridicate în permanenţă pe la toate comunele »

Citez din articolul « Istoria reflectată în antroponime şi toponime » semnat de Alexandru Cristureanu, apărut în Acta Musei Porolissensis nr. 9/1985 :

“Reprimarea însă, pe lângă spânzurătoare, mai lua şi alte forme de tortură, un toponimic deosebit de interesant fiind la Fălăuşa denumirea CALADĂU dată acum unei uliţe şi fântâni din localitate. Aici a fost locul unde, pe vremuri erau pedepsiţi cei care comiteau infracţiuni sau se răzvrăteau, punând victimele într-un instrument de tortură numit CALADĂU asemănător unui jug masiv de lemn, unde cei pedepsiţi rămâneau ţintuiţi zile în şir »

Denumirea de Căludă ce-l poartă dealul ce coboară din dreptul bisericii din Bănişor până la Vale (Valea Banului), nu poate avea altă origine decât denumirea de caladău* dată acelui instrument de tortură. Îl întâlnim nu numai în Bănişor şi Fălăuşa ci, este de presupus, aproape în toate satele ardelene. O variantă a acestui instrument este semnalată de către Vasile Vetişanu –Mocanu în « Cartea Şimleului », la Şimleu, la podul dinspre Cehei, în locul numit « Acastauă » adică spânzurătoare. Iată descrierea acestuia, făcută de autor :

« Un instrument de tortură, în forma unui jug de lemn, având partea inferioară de 1,2 m, fixă, iar partea superioară, mai grea şi mobilă, mişcându-se în sus şi în jos pe două bare. Aduşi aici, iobagii erau ţinuţi câte două ore sub greutatea celui de deasupra, apoi urma spânzurarea lor. »

Cu siguranţă, pe Căludă, alături de sus pomenitul instrument de tortură, mai erau spânzurători, ţepe şi furci. Trebuie că era înfricoşător să treci prin aceste locuri când în spânzurători atârnau trupuri omeneşti, când de la înălţimea furcilor şi a ţepelor se mai auzeau gemetele celor osândiţi la moarte ! Cadavrele osândiţilor erau ţinute acolo zile în şir pentru a fi privite de locuitorii satului cu scopul descurajării lor de a-şi mai manifesta nemulţumirea sau revolta. Ele putrezeau acolo şi din ele se înfruptau păsările cerului. Târziu, li se permitea rudelor să-i îngroape pe cei executaţi.

Acelaşi Vasile Vetişanu-Mocanu mai scrie :

 « Nu trebuiesc uitate, desigur, suferinţele trecutului. Chiar şi pentru cei duşi, ele sunt mai uşoare, dacă ni le amintim, dacă în acel loc răsar gândurile ce ne leagă statornic de tot ce s-a înălţat aici cu sacrificiu, cu preţul vieţii. »

 El mai propune ca în locul numit Acastauă, să se înalţe un obelisc din piatră, în amintirea celor ce au suferit şi au murit acolo. Într-un mod asemănător , credem noi, trebuie cinstită şi memoria celor ce au suferit şi au murit pe Căludă, această Golgotă bănişoreană.

* În limba română acest instrument se numeşte OBADĂ. Iată definiţia dată acestuia de « Dicţionarul limbii române Moderne: "Instrument de tortură alcătuit din două bucăţi de lemn paralelipipedice, prevăzute cu găuri, care imobilizau picioarele sau mâinile osândiţilor."

Bibliografie

1.Alexandru Cristurean: « Istoria reflectată în antroponime şi toponime »

Acta Musei Porolissensis - nr.9/1985

2.P.Abrudan: "Documente inedite privind obligaţiile feudale ale locuitorilor din comitatul Crasna, în a doua jumătate a secolului al XVIII-lea."

Acta Musei Porolissensis nr.4/1980

3.Vasile Vetişanu-Mocanu: « Cartea Şimleului »

Aşa cum am promis, aduc şi o altă dovadă în sprijinul convingerii mele că toponimul Căludă este legat de un instrument de tortură. Reproduc o notiţă pe care am publicat-o în anuarul Asociaţieii "Fiii Satului Bănişor" nr7/2010
 
1.Căluda

O nouă dovadă în favoarea faptului că, în Evul Mediu, Căluda a fost dealul caznelor pentru bănişoreni, este următorul pasaj din cartea istoricului sălăjean din secolul XIX, Victor Rusu, intitulată „Din trecutul Silvaniei. Legende” apărută în 1889:

.....şi lu-au legatu de stâlpu (caluda) trei dîle şi trei nopti.*

Rezultă că stâlpului de care erau legaţi cei pedepsiţi, i se mai zicea şi „caluda”.
Dintr-o altă sursă ştim că exista şi un jug, de genul celora în care erau imobilizate vitele când se duceau la montă sau la potcovit, care se numea „caladău”, şi în care se fixau şi oamenii condamnaţi să fie supuşi la anumite cazne. Astfel de juguri medievale sun expuse la muzeul din cetatea Râşnov, iar noi le-am fotografiat pentru cititorii noştri.
Este sigur că pe Căluda din Bănişor a existat fie un stâlp, fie un jug, şi că dealul îşi trage numele de la denumirea acestora.
* Am transcris pasajul în ortografia originală.

Prin urmare nu tebuie să fii , neapărat, istoric pentru a descoperi nişte adevăruri istorice. O poate face şi un "inginer de cazane". Schliemann n-a fost arheolog şi, cu toate astea, a descoperit ruinele Troiei.