WEEKEND 14.

8.08.2010
Am fost şi ieri la Runcu. A fost atât de cald, încât, orice am făcut, ori unde m-am adăpostit, n-am reuşit să reproduc nimic din plăcerea altor zile petrecute la "moşia" noastră. Mi-am amintit, cu nostalgie, de verile petrecute la mare, pe timpul în care doctorii nu-mi interziseseră să mă expun la soare. Am retrăit un moment plăcut de atunci, recitind poezia "La nămol", pe care o redau mai jos.


LA NĂMOL



A zis un mucalit
O vorbă înţeleaptă.
V-o spun şi vouă acum
Că este adevărată:

„După patruzeci de ani,
Când te trezeşti în zorii dimineţii,
Dacă nu te doare nimic
Înseamnă că ai dat ortul popii”

Eu am patruzeci şi nouă
Şi sunt încă viu,
Fiindcă mă dor şalele
Şi acum când scriu.

Mă dor şi mai tare
Dimineaţa când mă scol.
Iată pentru ce
Fac băi de nămol.

În fiecare zi, după-amiaza,
Iau cu mine un pol,
Mă echipez, beau o bere
Şi apoi merg la Techerghiol.

Şi aici, ca toată lumea,
Mă dezbrac în pielea goală,
Că altfel, o spun specialiştii,
Nu faci nici o scofală.

Şi apoi, e neplăcut
Să faci notă discordantă!
De aceea, mă dezbrac
Cum ajung, îndată.

În mai multe locuri
Pe plaje, la ghiol,
Sunt câteva căzi
Pline cu nămol.

Mă apropii de una
Şi încep, aşa cum se cuvine,
Să îmi ung întreg corpul
Cu un strat subţire.

Mă ung şi pe faţă
Ca să mă maschez
Şi să pot în voie,
Apoi, să spionez.

În ce, în picioare,
La soare mă usuc,
Mă uit în stâga, dreapta
Şi rămân năuc.

Aceşti bărbaţi de treabă,
Culcaţi sau în picioare,
Par un sobor de draci
În pauza mare

Sau o turmă de bivoli
Ce şade la răcoare,
Ţn miezul zilei
Când căldura-i mare.

Într-un cerc mare
De microbişti notorii,
Se discută aprins
Despre transferuri.

Pe un cearşaf alb,
Întins bine pe jos,
Se joacă o partidă de şah
Într-un mod serios.

Muţi chibiţi asistă
Şi nu comentează;
Stau cuminţi la soare
Şi meditează.

Un bătrân burtos
Stă în patru labe
Expunându-şi direct
Fundul la soare.

Dintre picioare
Îi atârnă scrotul;
Nu mişcă deloc.
Face pe mortul.

Un tip scheletic,
Cu corpul opărit,
Stă lângă un perete
Şi pare răstignit.

Îi studiez pe toţi,
Din cap până-n picioare
Şi nu observ la nimeni
Vreun dram de pudoare.

Îşi plimbă peste tot,
Cu fală şi mândrie,
Îşi plimbă dezinvolt,
Însemnul bărbăţiei.

Mai mulţi bărbaţi, în apă,
Dau jos nămolul de pe ei,
Fac de zor gimnastică
Şi se uită la femei,

Căci, nu prea departe
Există un sector
Unde se dau cu nămol
Soţiile lor.

Dar ei, bineînţeles,
Nu-şi caută consoarta,
Ci îşi clătesc ochii
Cu una, cu alta.

De pe trotuar,
Două fetişcane
Se uită peste gard
La dracii fără coarne.

Mult mai mulţi bărbaţi
Se căznesc în toate felurile;
Se uită prin găurile din gard
Să vadă femeile..

Dar fără vreun efort
Văd ambele sectoare
Cei ce trec cu trenul
Şi stau pe coridoare.

Îi vezi că îi amuză
Spectacolul grotesc,
Îi vezi cum comentează
Şi bănuieşti ce gândesc.

Eforie Sud 26.07.1985

Binevoitorul meu, despre care am mai vorbit, susţine că poezia care nu te emoţionează nu este poezie. Am zis mai demult, zic şi acum, că n-a avut dreptate. Dovada este că şi el, mai târziu, a scris mai mute poezii cu draci, care numai să-ţi procure oarecari emoţii nu sunt în stare! Dar, dacă o poezie ca cea a mea de mai sus sau ca poeziile lui cu draci îţi smulg un zâmbet, cât de firav, înseamnă că şi-au atins scopul şi că meritau scrise. Nu mai vorbesc despre plăcerea celor care le-a scris, care este, totdeauna, primul motiv pentru care versificăm. Sunteţi de altă părere?