miercuri, 1 septembrie 2010

SĂRBĂTOAREA DE NEUITAT

Reproduc din cartea "Adevărul minciunilor" de Mario Vargas Llosa, primul capitol despre ultima carte a lui Ernest Hemingway intitulată "Sărbătoarea de neuitat".

Sărbătoarea împărtăşită

Am citit pentru prima oară Sărbătoarea de neuitat pe la mijlocul anului 1964, în versiune engleză, după recenta apariţie a romanului. M-am identificat imediat cu protagonistul tandrei evocări, fiindcă în perioada respectivă eram eu însumi asemeni acelui Hemingway din carte: un tânăr care-şi făcea debutul literar la Paris. I-am făcut atunci cărţii următoarea recenzie:
Ziarele ne obişnuiseră să-1 confundăm cu unul dintre personajele lui, să vedem în el opusul unui intelectual. Biografia lui? Cea a unui om de acţiune: călătorii, violenţe, aventuri şi, pe alocuri, între o beţie şi un safari, literatură. Literatura o practicase ca boxul ori ca vânătoarea, strălucitor şi sporadic, dar pentru el esenţial era să trăiască. Emanaţii aproape involuntare ale acestei vieţi primejdioase, povestirile şi romanele lui păreau să-şi datoreze realismul şi autenticitatea experienţei lui de viaţă. Şi totuşi, nimic nu era mai fals. Lucrurile stăteau chiar invers, iar Hemingway însuşi înlătură confuzia şi devine explicit în ultima sa carte: Sărbătoarea de neuitat.
Cine ar fi putut crede una ca asta? Acest globe-trotter simpatic şi cumsecade, revine la sfârşitul vieţii asupra trecutului lui şi, dintre miile de peripeţii trăite — războaie, drame, aventuri neobişnuite —, alege cu o oarecare nostalgică melancolie imaginea unui tânăr ars de o pasiune interioară: scrisul. Restul, sporturi, plăceri, chiar măruntele bucurii şi decepţiile zilnice şi, fireşte, dragostea şi prietenia se învârt în jurul acestui foc secret, alimentându-1 şi găsindu-şi în el condamnarea sau justificarea. Este vorba de o carte frumoasă în care ni se demonstrează pur şi simplu câte privilegii şi servituţi implică o vocaţie.
Pasiunea pentru scris este indispensabilă, dar ea reprezintă doar un punct de plecare. Ea nu serveşte la nimic fără acea good and severe discipline pe care a dobândit-o Hemingway în tinereţe, la Paris, între 1921 şi 1926, în acei ani evocaţi în carte, când „era foarte sărac şi foarte fericit". Aparent, erau ani de boemă: îşi petrecea zilele în cafenele, mergea la cursele de cai şi bea. În realitate însă, o ordine secretă guverna acea „sărbătoare mobilă", iar dezordinea însemna doar disponibilitate şi libertate. Toate acţiunile sale convergeau spre un singur scop: munca lui. E adevărat că boema poate fi o experienţă utilă (dar nu mai mult, nici mai puţin decât oricare alta) cu condiţia să fii un cavaler atent, care nu-şi pierde controlul. Prin anecdote, întâlniri, dialoguri, Hemingway dezvăluie regulile dure pe care şi le impusese spre a nu naufragia în apele tulburi în care naviga: „Metoda mea consta în a nu bea niciodată după ce mâncam, nici înainte de a scrie şi nici în timp ce scriam." În schimb, după-o zi de muncă rodnică, se premia cu un pahar de kirsh. Nu lucra întotdeauna cu acelaşi entuziasm; uneori se căsca vidul în faţa paginii albe, descurajarea. Şi atunci îşi spunea încet: „Nu-ţi face probleme. Ai scris până acum şi vei scrie şi de-acum înainte. Tot ce trebuie să faci e să scrii o frază bună. Scrie cea mai bună frază de care eşti în stare." Ca să se încurajeze, îşi fixa obiective fabuloase: „Voi scrie o povestire despre fiecare lucru pe care-1 ştiu." Iar când termina câte o povestire spunea că „se simţea întotdeauna gol, trist şi fericit deopotrivă, de parcă tocmai făcuse dragoste".
E adevărat că frecventa cafenelele, dar acestea erau biroul lui. Pe mesele lor de marmură falsă, pe terasele ce dădeau spre Jardin du Luxembourg, el nu visa cu ochii deschişi, nici nu concepea fraze ca boemii sud-americani de pe rue Cujas, ci scria primele volume de povestiri şi corecta capitolele din Soarele răsare, soarele apune. Iar dacă îl întrerupea cineva, îl înjura de mama focului: paginile în care povesteşte cum vine la el un intrus, în La Closerie des Lilas, reprezintă o antologie de imprecaţii. (Câţiva ani mai târziu, Lisandro Otero 1-a zărit într-o seară pe Hemingway într-un bar din Vechea Savana. Timid, respectuos, Otero s-a apropiat să-1 salute pe autorul pe care-1 admira, iar Hemingway, care scria în picioare, pe tejghea, 1-a alungat cu un pumn.) După ce scria, simţea nevoia să citească alte cărţi pentru a scăpa de obsesia a ceea ce scrisese. Sunt vremuri grele, n-are bani să-şi cumpere cărţi, dar i le procură Sylvia Beach, şefa editurii Shakespeare and Company. Sau prietene ca Gertrude Stein, în casa căreia descoperă şi minunate tablouri, o atmosferă cordială şi delicatese culinare.
Voinţa lui de „a învăţa" pentru a scrie îi determină toate acţiunile, gusturile şi relaţiile. Iar tot ce poate constitui pentru el un obstacol — ca acel intrus — este respins fără menajamente. Vocaţia lui e un uragan. Un exemplu: cursele de cai. S-a împrietenit cu jochei şi cu antrenori care-i furnizează date pentru pariuri; într-o zi norocoasă, caii îi permit să cineze la Chez Michaux unde-1 zăreşte pe Joyce, care vorbeşte în italiană cu nevasta şi copiii lui. Pe de altă parte, lumea curselor de cai (cel puţin aşa susţine el, explicându-se) îl inspiră. Dar într-o bună zi descoperă că această pasiune îi răpeşte timp, că a devenit aproape un scop. Şi atunci renunţă imediat la ea. La fel se întâmplă şi cu jurnalismul, din care trăieşte de fapt; renunţă la el deşi revistele nord-americane refuză să-i publice povestirile. Preocupare constantă, esenţială, a tânărului Hemingway, literatura este abia menţionată în Sărbătoarea de neuitat. Dar ea este acolo tot timpul, ascunsă în mii de chipuri, iar cititorul o simte, invizibilă, vorace, răpindu-i somnul. Când Hemingway se plimbă pe chei şi studiază ca un entomolog obiceiurile şi arta pescarilor de pe Sena, când sporovăieşte cu Ford Madox Ford, când îl învaţă să boxeze pe Ezra Pound, când călătoreşte, vorbeşte, mănâncă şi chiar când doarme, în el pândeşte un spion. El observă totul cu o privire rece şi practică, selectează şi respinge experienţe, înmagazinează. „Ai învăţat ceva astăzi, Tatie?" îl întreabă în fiecare seară nevastă-sa, când se întoarce în apartamentul de pe rue du Cardinal Lemoine.
În ultimele capitole din Sărbătoarea de neuitat, Hemingway îşi aminteşte de un coleg de generaţie: Scott Fitzgerald. Celebru şi milionar graţie primei cărţi publicate, când era un adolescent, Fitzgerald e, la Paris, cavalerul care scapă frâiele. Viaţa boemă îl târăşte, pe el şi pe Zelda, în prăpastie: urmează alcoolul, masochismul şi nevroza. Sunt pagini asemănătoare cu cele din ultimul episod din Adio arme, unde curge un fluviu de fiere sub suprafaţa limpede a prozei. Hemingway pare s-o acuze pe Zelda de decăderea precoce a lui Fitzgerald; geloasă pe literatură, se pare că ea l-ar fi împins la excese şi la o viaţă frenetică. Însă alţii îl acuză pe Fitzgerald de nebunia care a dus-o pe Zelda la balamuc şi la moarte. În orice caz, un lucru e sigur: boema poate servi literaturii numai când e un pretext pentru scris; dacă lucrurile stau invers (aşa cum se întâmplă frecvent), boema ucide scriitorul.
Deoarece literatura este o pasiune, iar pasiunea este exclusivă. Ea nu se împărtăşeşte, ci pretinde toate sacrificiile şi nu consimte să renunţe la nici unul. Hemingway stă într-o cafenea şi, lângă el, se află o fată. Se gândeşte: „Fata asta îmi aparţine şi Parisul îmi aparţine şi el, dar eu aparţin acestui caiet şi acestui creion." Tocmai în asta constă sclavia. Aceasta e strania, paradoxala condiţie a scriitorului. Privilegiul lui este libertatea, dreptul de a vedea, de a auzi şi de a cerceta totul. Poate plonja în adâncuri, se poate căţăra pe culmi: vasta realitate îi aparţine. La ce-i serveşte însă acest privilegiu? Să hrănească bestia din el care-1 subjugă, care trăieşte din toate acţiunile lui, îl torturează neîncetat şi nu se linişteşte decât temporar, cât timp creează şi cuvintele îşi fac apariţia. Dacă a ales-o şi o poartă în măruntaie nu mai are de ales, trebuie să-i dea totul. Când Hemingway mergea la coride, când se afla în tranşeele republicane din Spania, când omora elefanţi sau când cădea mort de beat, el nu era un ins ce se lăsa pradă aventurii sau plăcerii, ci un om care satisfăcea capriciile unei bestii nesătule. Fiindcă pentru el, ca şi pentru oricare alt scriitor, important era să scrie, nu să trăiască.





Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu