duminică, 31 octombrie 2010

TENTAŢIA IMPOSIBILULUI (3)

Şi cel mai mare din toate romanele şi-a găsit detractori şi critici înverşunaţi. Nu-i de mirare atunci, că nişte biete cărţi ca ale mele au trezit şi ele înverşunarea cuiva. Baudelaire califică Mizerabilii ca fiind o carte imundă şi ineptă(!!) Despre scriitorul Barbey D’Aurevilly, contemporan cu Victor Hugo, se spune că i-a adus scriitorului critici feroce. Din păcate n-am putut afla în ce au constat ele. Am aflat însă, de la Marios Vargas Llosa, în ce au constat criticile aduse romanului lui Hugo de către scriitorul Alphonse de Lamartine, contemporan şi el cu Hugo şi mai în vârstă decât acesta.
Într-un studiu amplu, Lamartine încearcă, nici mai mult nici mai puţin, să desfiinţeze romanul lui Hugo. Iată caracterizările şi invectivele la care recurge el, la adresa Mizerabililor:

Omul contra Societăţii, acesta este adevăratul titlu al cărţii, o carte funestă, pentru că prezentând omul-individ ca pe o fiinţă perfectă, face din societatea umană, formată din oameni şi pentru oameni, o sinteză a tuturor inechităţilor omeneşti.

• Este o utopie.

• Face o critică excesivă, radicală şi uneori nedreaptă la adresa societăţii, fapt care poate determina fiinţa umană să urască exact ceea ce o salvează, anume ordinea socială, şi să delireze în faţa a ceea ce este pierzania sa, visul social al idealului nedefinit.

• Personajele lui nu sunt mizerabili ci culpabili şi leneşi.

• Romanul este o epopee a canaliei, o capodoperă a imposibilităţii.

• Este matematică abstractă.

• Referitor la faptul că Victor Hugo scrie, în clar, cuvântul "merde"(căcat n.n,) îl revoltă la culme pe Lamartine: Naratorul o ia razna până a confunda josnicul cu sublimul, spune el. Acest cuvânt adulează trivialitatea unei mulţimi zgâlţâite de furie, care, incapabilă să găsească un cuvânt, aruncă excrementul pe chipul destinului; aceasta este o demaogie gramaticală care, îndârjită asupra a tot ce i se năzare, smulge soldatului şi poporului o caracteristică nemuritoare, pentru a o înlocui cu …o bestialitate.
Bietul Lamartine! Dacă ar citi cărţile care abundă de trivialităţi ale unor contemporani de-ai noştri, ar face, cu siguranţă, un atac de apoplexie.

Romanul este periculos pentru popor din cauza excesului de ideal.

• Lui Lamartine îi e frică că asemenea ficţiuni ca romanul Mizerabilii ar putea da maselor tentaţia imposibilului.

Iată concluzia lui Mario Vargas Llosa : Lamartine, fără so ştie, şi voind mai degrabă să discrediteze romanul lui Victor Hugo, a adus un superb omagiu „Mizerabililor”. Aceasta este soarta tuturor criticilor care se dovedesc nefondate.

                                                               Sfârşit

                                    
                    Afişul filmului Mizerabilii cu Gerard Depardieu în rolul lui Jean Valjean








Citeşte mai mult >>

vineri, 29 octombrie 2010

TENTAŢIA IMPOSIBILULUI (2)

În ce constă măiestria de romancier a lui Victor Hugo?

  • În primul rând, graţie stăpânirii cuvântului, verbului impetuos, mlădios, ritmat, multicolor, sculptural, este de părere Llosa.

  • În al doilea rând, scriitorul stăpâneşte în mod desăvârşit trucurile (tehnicile) care fac romanul atractiv. Să le luăm pe rând, în ordinea în care au fost enumerate de Llosa:

1. Romanul este plin de fapte neprevăzute şi de coincidenţe uluitoare, care, relatate de altcineva, ar putea părea neverosimile, dar iscusinţa de romancier a lui Hugo le face pe deplin credibile. El are şi o explicaţie pentru ele: iscusinţa uluitoare a hazardului. Noi ştim însă, că acest hazard se numeşte Victor Hugo, şi că totul se datorează imaginaţiei şi fanteziei lui.

2. Scriitorul creează în carte numeroase cratere, care sunt timpi vii de maximă intensitate a trăirilor, pasaje din carte în care viaţa se intensifică la maximum, energia care ţâşneşte din ele proiectându-se spre întâmplările viitoare şi anterioare. Llosa identifică în romanul lui Hugo următoarele cratere: Capcana de la masure Gorbeau, Baricada de la Chanvrerie, Canalele subterane ale Parisului.

3. Victor Hugo reuşeşte să creeze, în romanul lui, personaje memorabile. După el, fiinţele omeneşti se împart în luminoase şi tenebroase. Din prima categorie fac parte personajele lui Monseniorul Bienvenu Myiriel, căruia Llosa îi spune Sfântul, Jean Valjean, căruia Llosa îi spune Dreptul şi Gavroche sau Îngerul cu faţa murdară, cum îi zice Llosa. Din cea de a doua categorie fac parte soţii Thérnardier.
Este evident că există şi alte categorii în care pot fi împărţite fiinţele umane, respectiv personajele din Mizerabilii, cea mai cuprinzătoare dintre ele fiind cea a fiinţelor comune. În această categorie, Llosa îl încadrează pe Marius. Exista şi categoria personajelor colective, pe care Victor Hugo le zugrăveşte cu mare măiestrie. Sunt şi oameni cărora este greu să le defineşti categoria din care fac parte . Un astfel de om este Javert, numit de Llosa, Fanaticul.
Llosa ne surprinde şi cu următoarea constatare: în nici un alt roman casitatea nu este atât de semnificativă la personajele centrale ca în „Mizerabilii”, unde Jean Valjean, Javert şi liderul baricadei, Enjolras, apar ca fiinţe asexuate şi dezinteresate de femei. Chiar şi personajele care trăiesc o iubire intensă, Marius şi Cosette, par vaccinate împotriva sexului…El ne mai spune că şi Victor Hugo a fost virgin până la căsătorie, dar, conform mărturiei lui Madame Juana Richard Lesclide, una din biografele lui Hugo, în chiar noaptea nunţii sale cu Adéle Foucher, tânărul poet a început să recupereze timpul pierdut, făcând de nouă ori amor cu propria lui soţie!

4. Autorul Mizerabililor îşi alge minuţios adjectivele pentru a caracteriza atmosfera romanului, numele şi poreclele personajelor.

5.  Iată ce ne spune Llosa despre Naratorul şi creaturile lui:
- caută mereu impactul emoţional. Gesturile ample, frazele de efect în finalul discursurilor, asemenea oratorilor care vor să smulgă aplauze şi apoi, monologurile care sfârşesc prin a eclipsa interlocutorii şi a lăsa în scenă doar actorul şi discursul lui;
- violenţa stă mereu în pândă la reprezentaţie;
- în spatele multor iniţiative şi comportamente se află căutarea unui efect cu ajutorul gesturilor şi ale unor manifestări ieşite din comun;

6. Victor Hugo alege cu pricepere decorul şi atmosfera în care-şi plasează acţiunea, şi pune evenimentele, totdeauna, în lumina cea mai potrivită

7. Scriitorul ia poziţie faţă de racilele societăţii şi îşi expune punctul de vedere în problemele mari care-i frământă pe contemporanii săi şi nu numai pe ei.

                                                                        Victor Hugo
                                                               

Citeşte mai mult >>

marți, 26 octombrie 2010

TENTAŢIA IMPOSIBILULUI (1)

Este vorba de cartea lui Mario Vargas Llosa, al cărei titlu complet este: Tentaţia imposibilului- Victor Hugo şi „Mizerabilii”.
Despre Mizerabilii, Lev Tolstoi, probabil cel mai mare scriitor al tuturor timpurilor, spune că este cel mai mare din toate romanele. Mario Vargas Llosa vorbeşte şi el numai la superlativ despre această carte. Nu numai că i-a plăcut, dar a şi vrut să ştie cât mai multe despre ea şi despre autorul ei. Bănuiesc că toţi marii scriitori vreau acelaşi lucru când sunt puşi în faţa unei capodopere literare, mai ales dacă autorii lor nu mai sunt în viaţă. Puţini însă sunt în stare să facă ceea ce a făcut Llosa: să-şi cheltuiască doi ani din viaţă ca să afle totul despre Mizerabilii şi autorul acestei cărţi.
Bănuiesc – n-am de unde să ştiu exact - că scormonind biografia idolilor lor literari, scriitorii sunt încântaţi să descopere că şi aceştia, atunci când nu scriu, sunt nişte oameni obişnuiţi cu calităţi şi defecte ca şi ale lor. Mai ales defectele scriitorilor celebri îi ajută pe ceilalţi scriitori să se împace cu propriile lor defecte. Presupun că Mario Vargas Llosa, a considerat floare la ureche îndrăzneala lui de a se însura mai întâi cu o mătuşă, apoi cu o verişoară, faţă de goana după femei a lui Victor Hugo. Una e să te însori legal cu cineva, fie ea mătuşă sau verişoară, şi alta e să ai o sumedenie de amante şi să-ţi plăteşti servitoarele ca sa-ţi arate sânii, să ţi se arate goale complet, sau să accepte să te culci cu ele.
În ceea ce priveşte romanul  Mizerabilii, Llosa îl disecă întocmai cum un doctor disecă un cadavru, dornic să afle cum a fost scrisă, de ce a fost scrisă aşa şi, mai ales, de ce convinge şi place.
  •  Totul în roman este ficţiune, începând cu ceea ce naratorul se încăpăţânează să prezinte drept „istorie”, „felie de viaţă” şi terminând cu naratorul însuşi, invenţia cea mai impetuoasă din roman, personajul cu psihologia cea mai complexă şi atitudinea cea mai versatilă, scrie Llosa
Victor Hugo doreşte să pozeze într-un scriitor care nu face altceva decât să pună pe hârtie evenimentele exact aşa cum sau întâmplat ele. El vrea să pară un simplu stenograf; Llosa îi zice Divinul Stenograf. În realitate, el le prezintă evenimentele aşa cum le-a văzut el sau aşa cum i-au servit lui mai bine în economia romanului. O face însă cu atâta putere de convingere, încât, bănuiesc, că până la urmă şi el a crezut că ele nu se puteau desfăşura altfel .
Victor Hugo a dorit să se substitue naratorului, declinându-şi, în repetate rânduri, identitatea. Mario Vargas Llosa susţine că aşa ceva nu este posibil. Ori ce ai zice şi orice ai face, spune el, naratorul este un personaj inventat şi, totdeauna, personajul principal al cărţii, ori cât ai pune în el ceva din propria ta biografie sau din propria ta personalitate. La Hugo, ceea ce nu se mai întâmplă în romanul modern, naratorul este o prezenţă copleşitoare, de tipul omniprezent, omniscient şi ubicuu. El ne copleşeşte cu detalii, ne asasinează cu divagaţii, se amestecă brutal în acţiune şi în viaţa personajelor. Acum nu se mai face asta. Cu toate că Victor Hugo a făcut-o, romanele lui au plăcut şi continuă să placă, recunoaşte, cu fair play, Llosa.


Citeşte mai mult >>

sâmbătă, 23 octombrie 2010

CITITORILOR MEI (2)

Azi, blogul meu a înregistrat pe cel de al 5000-lea vizitator. M-am hotărât ca din 500 în 500 de vizitatori să stau de vorba cu voi.
Vă amintesc ca de pe blog se pot accesa si citi cele două cărţi ale mele: Comoara din Dealul Magiarului şi Secretul comorii. Sunt foarte curios să ştiu dacă vreunul din voi a citit barem una din ele. Cui îmi mărturiseşte asta, cu mâna pe inimă, împreună cu câteva impresii, sunt gata să-i trimit, prin poştă, cartea citită. Am însă nevoie de adresa lui. Mi-o poate pune pe blog sau trimite prin e-mail.
De pe blog se mai poate accesa Anuarul nr.7 al Asociaţieii „Fiii Satului Bănişor”. Aveţi ocazia să vedeţi cum într-un un sat oarecare din Sălaj („oarecare” nu şi pentru mine) se realizează un act cultural, apreciat de multă lume. Din păcate pentru voi, din fericire pentru realizatorii lui, tirajul Anuarului s-a epuizat.
Vă doresc toate cele bune!
Artemiu Vanca



                                        
                  
                P.S.    Acesarea cărţilor se face făcând click pe imaginea coperţilor lor, situate mai jos, în dreapta spaţiului de postare şi însoţite de textul "Citeşte cartea" sau "Citiţi anuarul".           





Citeşte mai mult >>

vineri, 22 octombrie 2010

BIETELE CASE PĂRĂSITE

Străbătând satele noastre, tot mai des trecem pe lângă tot mai multe case nelocuite sau chiar părăsite. Te privesc cu un aer trist, cerându-ţi parcă ajutor. Ar vrea să-ţi spună că, până nu de mult, a fremătat şi în ele viaţa, că sub acoperişurile lor s-a făcut dragoste, s-au născut copii, s-a râs şi s-a plâns, s-a trăit şi s-a murit. Iată, strigătul lor disperat:

De când nimeni nu ne mai deschide uşile, de când ferestrele noastre stau mereu închise, de când curţile noastre nu mai răsună de larma făcută de copii sau de lătratul unui câine, noi nu mai avem nici un rost. Eram frumoase, zâmbeam în fiecare dimineaţă la soare, iar acum, zbârcituri tot mai multe ne acoperă faţadele, păianjenii îşi ţes nestânjeniţi pânzele în camerele noastre, şoarecii ne rod temeliile, ploile ne străpung acoperişurile, moartea se apropie de noi pas cu pas. Ajutaţi-ne!



Exact aceasta este şi soarta casei Runceanului, de la Runcu, din poza de mai sus. Se vede că a fost frumoasă , cândva; se vede că stăpânul lui a dorit ca lumea să se uite la ea cu admiraţie şi cu invidie, căci, se spune, acestea sunt, în primul rând, motivele pentru care românii îşi fac case mari şi frumoase şi îşi cumpără maşini luxoase.
Când am venit noi la Runcu, acum 14 ani, Runceanu trăia. Era bătrân şi singur. Era mereu încruntat şi foarte greu abordabil. Îl vizitau foarte des nepoţii lui, din satul vecin, care-i ziceau Bunicul. În curând şi noi şi toţi cei veniţi în sat, am început s-ăi zicem la fel. Într-un weekend - căci veneam în sat doar la sfârşit de săptămână- am aflat că Bunicul nu mai este: murise şi fusese şi îngropat. Ne-a părut rău. Dispariţia lui a ştirbit peisajul şi personalitatea satului. Runcu. Fără Runceanu, satul era mai sărac, ca să nu spun, lipsit de sens.
Câţiva ani casa a stat nelocuită şi, inevitabil, a început să se degradeze. Apoi, a închiriat-o un moldovean, fugărit de sărăcie de pe meleagurile natale. Din familia lui mai făceau parte soţia şi o fetiţă de doi ani. Era zugrav şi lucra prin satele din jur. Foarte repede, casa a început să-şi recapete aerul vesel de odinioară: pereţii i-au fost zugrăviţi, întreaga tâmplărie a fost revopsită, geamurile ferestrelor au fost şterse, iar ziarele care le acopereau au fost înlocuite cu perdele; iarba şi buruienele din curte au fost cosite, iar de un corcoduş a fost atârnat un leagăn. În curând, din curte, răzbăteau până la noi râsul zglobiu al fetiţei sau, câteodată, plânsul ei. Ce mai, casa revenise la viaţă!
După un an, casa a fost din nou părăsită şi, de atunci, n-a mai fost locuită. Uitaţi-vă, ce tristă pare!


Citeşte mai mult >>

miercuri, 20 octombrie 2010

HERTA MULLER

                                            
  • A fost un noroc să plec de acolo (din România n.n.) mărturiseşte laureata cu Nobel într-una dintre primele declaraţii de după anunţul premierii
  • În România, lumea nu prea mă place. Poate că există unii cărora le plac cărţile mele, dar eu, ca persoană, nu le sunt foarte simpatică. Cel mai probabil se întâmplă asta pentru că eu continui să spun lucruri despre România care deranjează, dar care trebuie spuse, declara proaspăt laureata cu Nobelul pentru Literatură, scriitoarea Herta Müller, după scurta conferinţă de presă care a avut loc la Berlin în ziua anunţării premiului.
  • Fiind întrebată, de Gabriel Liiceanu, dacă chiar nu-i place nimic în România, H. M. a răspuns: Ba da. Îmi plac : mititeii, salata de vinete – amândouă sunt extraordinare – zacusca şi lubeniţele. Şi îmi mai plac nişte oamenii foarte minunaţi, pe care-i cunosc şi care-mi sunt prieteni. Dacă ar fi mai mulţi ca ei în România, lucrurile ar merge mai bine. Sunt însă prea puţini.
  • Informaţii recente au scos la iveală faptul că Oscar Pastior, decedat în 2006, a fost informator al Securităţii. Herta Müller a declarat că, la aflarea veştii despre vechiul său prieten, a fost cuprinsă de de groază şi de furie, dar că dacă Pastior ar mai trăi, aş insista să-şi citească dosarul de Securitate şi să scrie despre el. Însă, de fiecare dată, l-aş strânge în braţe.
De ce, mă întreb eu, n-ar proceda aşa şi cu România. Răspund tot eu: pentru că n-a iubit-o niciodată. Probabil că în familie i s-a înoculat un sentiment - care încă persistă în subconştientul sau conştientul ei - de superioritate faţă de această ţară şi faţă de locuitorii ei şi ideea că România nu este patria ei. Având în vedere că tatăl scritoarei a făcut parte din Waffen-SS, acest fapt nu este în totalitate exclus.

  • Eu nu vreau să fiu scriitor. Nu acesta e motivul pentru care scriu. Eu nu mi-am ales viaţa. Aş fi preferat să fi făcut altceva în viaţă şi să nu fi scris nici un cuvânt. Dacă o să fac ordine în mine n-o să mai scriu. Sper să vină şi clipa aceea.
Eu nu cred că Herta Muller este sinceră. Ea scrie şi publică, de fapt, pentru bani şi pentru glorie. Alfel, ar putea face ordine în ea, scriind într-un jurnal intim.

Citeşte mai mult >>

luni, 18 octombrie 2010

MARIO VARGAS LLOSA - CITATE (3)



Cu ceea ce postez acum, închei seria de citate din Adevărul minciunilor a lui Mario Vargas Llosa.

• Pentru ca o operă să devină ficţiune, ea trebuie să adauge lumii, vieţii, ceva ce nu exista înainte, ceva care, doar pornind de la ea şi datorită ei, va face parte din incomensurabila realitate.


• ….. prima obligaţie a unui roman – nu singura, dar cu siguranţă cea mai importantă, fiind indispensabilă pentru celelalte – nu este aceea de a-l instrui, ci aceea de al fermeca pe cititor, anihilându-i conştiinţa critică, absorbindu-i întreaga atenţie, manipulându-i sentimentele, distrăgându-l din lumea revelată şi făcându-l să plonjeze în iluzie.

• În literatură nu e niciodată esenţial subiectul; importante sunt stilul şi ordinea – forma – fiindcă ele decid dacă o operă e profundă sau lipsită de conţinut, splendidă sau lipsită de semnificaţii.

• Asemenea fiinţelor vii, romanele cresc şi, adesea, îmbătrânesc şi mor. Cele care supravieţuiesc îşi schimbă pielea şi existenţa precum şerpii sau larvele care se preschimbă în fluturi. Acestea romane spun noilor generaţii lucruri diferite de cele care le-au spus cititorilor la apariţia lor şi uneori lucruri la care autorul nu s-a gândit niciodată.

• Orice ficţiune are un timp ( o scurgere a timpului n.n.) creat pentru ea şi prin ea, care există numai în ficţiunea respectivă.

• Naratorul foloseşte majuscule pentru a conferi solemnitate şi aură mistică anumitor fapte, fiinţe sau credinţe deosebite, ce-şi construiesc o dimensiune spirituală sau magică în realitatea fictivă.

• …naratorul aranjează astfel lucrurile încât impregnează în mod subiectiv cu miracole o realitate istorică, transformând-o în una fantastică şi menţinând-o uşor legată de viaţa obiectivă, o viaţă obiectivă în care legendele şi miturile coexistă şi adesea devorează experienţa istorică.

• ..romanul este formă – cuvânt şi ordine – înainte de a fi conţinut.

• În schizofrenia romanească a epocii noastre, s-ar zice că romancieri şi-au împărţit activitatea: cei buni creează, renovează, explorează şi adesea plictisesc, iar ceilalţi, romancierii proşti, păstrează nealterat obiectivul genului: farmecă, încântă şi amuză.

• …misiunea romanului este aceea de a minţi în mod convingător, făcând minciunile să treacă drept adevăruri.

• Viaţa mai înseamnă deci şi asta: fantezie, verb, vis însufleţit, literatură.

• ….în romanele bune – ca şi în viaţă, lucrurile sunt aproape întotdeauna ambigue şi contradictorii.

• Literatura ar trebui inculcată în familie din copilărie, iar în programele şcolare ea s-ar cuveni să fie o disciplină fundamentală.

• Prin intermediul literaturii observi diferenţele etnice şi culturale şi bogăţia patrimoniului uman, şi le preţuieşti considerându-le o manifestare a creativităţii ei multiple. Citind literatură bună te distrezi, dar şi înveţi direct şi intens – experienţa trăită prin ficţiuni – ce şi cum suntem noi ca oameni, în acţiunile noastre, în visele şi fantasmele noastre, singuri sau în relaţia cu ceilalţi, în apariţiile publice şi în conştiinţa noastră secretă, în acea totalitate complexă de adevăruri contradictorii (cum le numeşte Isaiah Berlin) ce alcătuiesc condiţia umană.

• Iată ce afirmă Marcel Proust: „Literatura este adevărata viaţă, viaţa în fine lămurită şi descoperită, deci singura viaţă trăită cu adevărat”

• Literatura…..este hrana spiritelor revoltate, răspândind nonconformismul; este refugiul celui căruia îi prisoseşte sau îi lipseşte ceva în viaţă, pentru a nu fi nefericit, pentru a nu se simţi neîmplinit, nerealizat în aspiraţiile lui.
Citeşte mai mult >>

sâmbătă, 16 octombrie 2010

TOAMNA LA RUNCU (3)

Gutuiul



Îl vedeţi? Este încovoiat sub povara fructelor. Le-a dus în spate o vară întreagă şi i-a fost tot mai greu pe măsură ce ele creşteau. Ar fi trebuit să-l uşurez de o parte din ele când erau încă mici. Nu m-am îndurat.   M-am limitat să-i ofer bietului pom câte o proptea pe măsură ce crengile lui se aplecau, gata să se rupă sub greutatea rodului neaşteptat de mare. Sunt sigur că el m-a judecat aspru, dar, şi-a dus cu stoicism povara până la capăt.
Capăt a însemnat miercuri din săptămâna care se încheie azi, ziua în care m-am hotărât să-l uşurez de povară. Simţeam cum răsuflă uşurat după fiecare gutuie culeasă, vedeam cum îşi îndreaptă spinarea cu fiecare gutuie pusă în coş. Când şi ultimul fruct a fost dat jos din pom, i-am mulţumit gutuiului şi l-am rugat să mă ierte. „Bine, mi-a răspuns el, dar altădată să nu se mai întâmple!” I-am promis că n-o să se mai întâmple.




Citeşte mai mult >>

joi, 14 octombrie 2010

MARRIO VARGAS LLOSA - CITATE (2)





Mario Vargas Llosa este un mare scriitor, dar şi un teoretician literar şi , în special, un teoretician al romanului de ficţiune.Iată ce spune N. Manolescu despre el: L-aş  pune în rând cu foarte puţinii mari scritori contemporani care sunt şi eseişti capabili să gândească despre lieratură:  Vladimir Nabocov, Jean dOrmesson.
Pentru ucenicii în ale romanului şi nu numai pentru ei, judecăţile lui Mario Vargas Llosa referitoare la creaţia epică de cea mai mare întindere, sunt la fel de folositoare ca sfaturile pe care le dă orice antrenor elevilor săi. El  a încercat să găsească regulile care guvernează scrierea unui roman, şi a ajuns la concluzia că există o singură regulă "Romanul să fie convingător şi să placă". Ca să îndeplinim această condiţie, el ne dă nişte sfaturi. În plus, el face şi nişte constatări, pe care ni le comunică.. Aşa trebuie înţelese citatele pe care le-am extras, şi de data aceasta, din cartea lui, "Adevărul minciunilor".


• Puterea de convingere, nu valoarea-i documentară este cea care conferă ficţiunii valoare artistică.

• Numai ficţiunile ratate reproduc realitatea; cele reuşite o anihilează, transfigurând-o.

• Un romancier nu ştie niciodată pentru cine lucrează. Nici cel mai raţional şi hotărât dintre ei, sau cel care are mania detaliului şi obsesia stilului nu se poate împotrivi ca povestirile, odată ieşite din mintea lui şi adoptate de un public, să capete o semnificaţie, să dea naştere unei mitologii ori să transmită un mesaj pe care autorul nici nu l-a prevăzut şi cu care, poate, nici n-ar fi fost de acord. Un romancier poate fi dezorientat, ajungând să fie manevrat, în mod straniu, de acele forţe pe care le pune în funcţiune atunci când scrie.

• Dincolo de aparenţa raţională, orice roman conţine elemente ce provin din adâncurile cele mai secrete ale personalităţii autorului.

• O să definesc deocamdată romanul ca acel domeniu al ficţiunii ce încearcă să construiască prin fantezie şi cuvinte o realitate fictivă şi o lume aparte, care, deşi inspirate din realitatea înconjurătoare, n-o reflectă, ci mai degrabă o înlocuieşte şi o tăgăduieşte. Originalitatea oricărei ficţiuni constă în faptul că e fictivă (chiar dacă sună tautologic), deci nu seamănă cu realitatea în care trăim, ci scapă de această realitate, dezvăluind o alta care există, şi tocmai fiindcă nu există, o visăm şi tânjim după ea.

• Naratorul este în permanenţă cel mai important personaj din toate ficţiunile.

• Între autorul şi naratorul unui roman există întotdeauna hăul nemărginit ce desparte realitatea obiectivă de cea fantastică, cuvântul de fapte şi fiinţa efemeră în carne şi oase de simulacrul verbal……Autorul unui roman îl inventează întotdeauna pe narator, chiar dacă îi dă propriul său nume sau îi atribuie episoade din biografia sa.

• Ne confruntăm încă o dată cu vechea idee de care se pare că literatura nu va scăpa niciodată: poemele şi ficţiunile trebuie să îndeplinească într-un fel sau altul o funcţie moralizatoare pentru ca societatea să le accepte.

• Excesul de inteligenţă dăunează de regulă într-un roman, deoarece conspiră împotriva puterii de convingere a acestuia; romanul trebuie să simuleze viaţa, realitatea, unde inteligenţa este de obicei excepţia, nu regula.

• Practic fetişul literar şi-mi place să ştiu totul despre scriitorii pe care-i admir: ce au făcut, ce n-au făcut, ce le-au atribuit prietenii şi adversarii şi ce au inventat ei înşişi despre ei, spre a fi pe placul posterităţii.

Referitor la acest ultim citat, după cum vedeţi, practic şi eu fetişismul literar şi, un obiect al lui este chiar Mario Vargas Llosa. Cărţile lui  cvasi autobiografice ( vezi "Mătuşa Iulia şi condeierul" sau "Povestaşul") ne ajută să intrăm în unele detalii ale biografiei lui, iar toate cărţile lui ne ajută să vedem cum gândeşte el, în primul rând referitor la "rezistenţa, revolta şi înfrângerea individuală", ceea ce, împreună cu modul cum le-a zugrăvit în paginile sale, i-a atras premiul Nobel. Nicolae Manolescu, care ia înmânat lui Llosa pemiul Ovidius, în 2005, spune despre el: Llosa omul e foarte rezervat. Mă aşteptam de la un meridional să fie mai expansiv. În ciuda originii hispanice, Llosa este o persoană prudentă, un om cald, afectuos şi extrem de inteligent.









Citeşte mai mult >>

marți, 12 octombrie 2010

DIN NOU DESPRE MARIO VARGAS LLOSA SI HERTA MULLER

Nicolae Manolescu în Adevărul

• Mi s-a părut greu de explicat şi acentul aproape exclusiv pus de Herta Müller pe caracterul explicit politic al operei literare, ca şi cum ea ar fi prin natură document sau mărturie, şi nu o ficţiune netendenţioasă, rostindu-şi adevărul propriu, fără propagandă adevărului oficial sau popular.

• Doamne şi cu ce plăcere o ascultasem, cu câteva minute înainte, citind pagini din cel mai recent roman al ei! (Leagănul respiraţiei n.n) Ce prozatoare extraordinară, subtilă, precisă, mi-am spus la sfârşit, mâhnit până în adâncul sufletului, (că) poate să coabiteze, iată, cu un om incapabil de cea mai măruntă nuanţă sau fineţe în judecarea confraţilor, bucuros să-i beştelească spre deliciul galeriei, care n-are ea nevoie de eroi, ci de laşi, singurii în stare să-i reconforteze, prin comparaţie, moralul. Dacă nu cumva, cum sunt înclinat să cred, omul cu pricina nu era decât un rol bine pus la punct, menit să captiveze publicul.


Florin Iaru în Adevărul

• Pe mine mă interesează tirajul scriitoarei (Herta Müller n.n.), înainte (de decernarea premiului Nobel n.n.) şi după. De unde până în 2009, cu greu se puteau număra câteva sute de exemplare vândute cunoscătorilor, brusc, odată cu încoronarea, a venit şi succesul de casă.

• În cazul Hertei, nimeni nu se mai referă la valoarea cărţilor ei (adică propria lectură, propria plăcere). Decizia academică a stabilit despre ce nu e voie să vorbim. Iar discuţia se poartă numai în termeni de morală, etnie, adică de parametri total străini literaturii.

• Dar lucrul cel mai extraordinar a fost valul de entuziasm la aflarea veştii (decernarea premiului Nobel lui Mario vargas Llosa n.n.). Toţi entuziaştii sunt cititorii lui înfocaţi deşi Mario Vargas Llosa nu e român.

• Dar, cum spunea un jurnalist de la Caţavencu, în sfârşit s-a dat Nobelul pentru literatură, nu numai pentru corectitudine.

• E bine când valoarea precede premiile şi nu viceversa.


Citeşte mai mult >>

duminică, 10 octombrie 2010

MARIO VARGAS LLOSA - CITATE (1)



Citatele de mai jos, şi cele care vor urma, sunt din cartea "Adevărul minciunilor".

• --- în tot ce-am scris, am pornit de la anumite experienţe care mi-au rămas vii în memorie, care mi-au stimulat imaginaţia, şi am creat ceva ce reflectă destul de infidel aceste evenimente. Romanele nu se scriu pentru a povesti viaţa, ci pentru a o transforma, adăugându-i ceva în plus.

• --- „a spune adevărul” într-un roman, înseamnă să-l faci pe cititor să trăiască o iluzie, iar „a minţi” înseamnă să nu-ţi izbutească această şmecherie.

• Când citim un roman, nu suntem ceea ce suntem de obicei, ci fiinţe artificiale, transferate de autor printre personajele lui.

• Pentru toţi scriitorii, memoria este punctul de plecare al fanteziei, trambulina care lansează imaginaţia într-un zbor imprevizibil spre ficţiune.

• Reconstituirea trecutului prin literatură este aproape întotdeauna înşelătoare dacă o judecăm în termenii obiectivităţii istorice. Adevărul literar este unul, şi altul este adevărul istoric.

• O ficţiune reuşită reflectă subiectivitatea unei epoci şi de aceea romanele, chiar dacă mint atunci când le confruntăm cu istoria, ne transmit nişte adevăruri trecătoare, evanescente, care scapă întotdeauna celor care descriu realitatea din punct de vedere ştiinţific.

• --- naivii cred că literatura trebuie să fie fidelă vieţii şi să depindă la fel de mult de realitate ca şi de istorie.

• Balzac spunea că romanul reprezintă „istoria privată a naţiunilor”.

• Deşi cinematografica bătălie de la Waterloo, care apare în Mizerabilii ne entuziasmează, ştim că ea a fost o bătălie pe care a dus-o şi a câştigat-o Victor Hugo, nefiind aceea pe care a pierdut-o Napoleon.

• Literatura bună îşi pune amprenta pe anumite oraşe, acoperindu-le cu o patină mitologică şi imagistică ce rezistă în timp mai mult decât arhitectura şi istoria acestora.

Citeşte mai mult >>

vineri, 8 octombrie 2010

MARIO VARGAS LLOSA VS. HERTA MÜLLER












Ştirea că Mario Vargas Llosa a primit premiul Nobel pentru literatură a fost primită cu entuziasm de iubitorii de literatură de pretutindeni. Internetul abundă de comentarii elogioase la adresa scriitorului peruan.
Referitor la felul în care ştirea a fost primită la noi în ţară, o comentatoare de pe un forum scrie: Interesant cum lumea din România este extaziată de faptul că el (M.V.L. n.n.) a primit Nobelul, de parcă ar fi de origine română. Înseamnă că există ceva în noi care rezonează mai mult cu Llosa decât cu Herta Müller. Are dreptate. De Herta Müller ne-am îndepărtat şi mai mult după ce, cu prilejul vizitei ei recente în ţara noastră, am luat cunoştinţă de sentimentele care o leagă de România şi de poporul român.
Gabriel Liiceanu a declarat azi, într-un interviu: În ultimii ani premiul Nobel s-a dat pe criterii preponderent politice. Nu şi în 2010. Iată însă, care este motivaţia comitetului Nobel pentru premiul acordat: cartografierea structurilor de putere şi imaginile tranşante privind rezistenţa şi înfrângerea individului. Cel puţin caracterul social, dacă nu cel politic al scrierilor lui Llosa a cântărit decisiv în ochii comitetului, deşi părerea mea este că criteriul artistic ar fi trebuit să cântărească cel puţin la fel de greu. Cei care au citit cel puţin o carte a lui cred că sunt convinşi de asta. Prin declaraţia făcută, G. Liiceanu mărturiseşte şi ceea ce ştiau toţi cei care au deschis măcar o carte a Hertei Müller, şi anume că fosta noastră conaţională a luat, anul trecut, premiul Nobel pentru literatură, pe criterii strict politice. Probabil că domnul Liiceanu avea această convingere şi atunci când s-a hotărât să editeze seria de autor Herta Müller, căruia i-a şi făcut o reclamă insistentă ca să ne-o bage nouă pe gât. Intrebarea este, de ce a făcut-o? Răspunsul este că trebuie să facem distincţie între Liiceanu filosoful sau scriitorul şi Liiceanu  afaceristul. Unde s-o situa „omul” Liiceanu? Ce relaţii or fi între cei trei Liiceanu? Cine, cui se subordonează?
Mergeţi şi Dvs. într-o librărie, deschideţi la întâmplare Călătorie într-un picior a scriitoarei şi veţi remarca că este o carte anostă. Nu acelaşi lucru se întâmplă însă, dacă veţi deschide cartea ei Leagănul respiraţiei, a cărui stil şi consistenţă diferă esenţial de prima. Este o carte interesantă, mult mai bine scrisă. Dar, această carte a scris-o: 60 de pagini împreună cu Oscar Pastior, iar restul pe baza însemnărilor acestuia din  lagăr, după moartea lui. Înclin să cred că ea a fost influenţată esenţial de colaborarea cu Pastior. M-am întrebat de ce Pastior nu figurează ca şi coautor al cărţii ? Daca nu-i vorba, cumva, de o impostură a Hertei Müller, de  igratitudine e vorba cu siguranţă.
De altfel, Herta Müller a declarat că ei nu-i place să scrie, că scriu pentru că nu pricep (lumea n.n), a declarat ea. Cum poate face cineva un lucru de calitate atunci când nu-l face cu plăcere şi nu-l face din toată inima? Cel puţin atunci când eşti scriitor, consider că lucrul acesta este imposibil.
Cu toate astea, reputatul critic literar Nicolae Manolescu, scrie în „Adevărul”: Am citit o bună parte din literatura Hertei Müller, romane ca şi eseuri, şi sunt de părere că Nobelul este absolut meritat…Îl credeam pe Nicolae Manolescu un judecător drept. M-am înşelat. În acelaşi articol însă, o critică pe scriitoare pentru ce a spus ea la adresa românilor şi a scriitorilor români, legat de comportamentul lor în anii dictaturii comuniste . Se vede că N. Manolescu este sensibil numai acolo unde se simte cu musca pe căciulă. Eu consider comportamentul nostru din acei ani ca fiind laş, aşa cum a lăsat să se înţeleagă şi Herta Müller. Aici a avut dreptate.
Pe de altă parte, azi, după decernarea premiului Nobel pentru literatură lui Mario Vargas Llosa , Nicolae Manolescu declară. Llosa este în primul rând scriitor şi abia apoi începi să vezi dacă are ceva cu regimurile politice. Premierea lui e o schimbare de macaz..... Aluzia la Herta Müller este evidentă. Prin urmare, ea nu era în primul rând scriitor. De data asta a spus adevărul. Dar de ce a trebuit să spună altceva, cu altă ocazie? Această schimbare, după cum bate vântul, nu este de natură să-i pună sub semnul întrebării judecăţile din Istoria critică a literaturii române?
Andrei Pleşu, un lider indiscutabil de opinie la noi în ţară, susţine că premiul Nobel decernat Hertei Müller este pentru autenticitate, talent, şi calitate umană. Nu ne explică despre ce fel de talent este vorba! Poate de cel de actriţă pe care i l-a remarcat Nicolae Manolescu sau poate s-a referit chiar la talentul ei literar dar n-a spus cât e de mare acesta. Aşteptăm clarificări şi de la domnul Pleşu.




Citeşte mai mult >>

joi, 7 octombrie 2010

MARIO VARGAS LLOSA



Vestea, din seara aceasta, că scriitorul peruan Marrio Vargas Llosa este laureatul premiului Nobel pentru literatură pe anul 2010, m-a bucurat cu atât mai mult cu cât el nu figura printre candidaţii cu cele mai mari şanse de al obţine, iar eu mi-l doream pe el încununat cu această distincţie.
Pe acest blog am vorbit în repetate rânduri despre el, am citat din el şi chiar i-am reprodus un capitol de carte. Marios Vargas Llosa poate fi considerat patronul spiritual al acestui blog. Puteţi vedea ce am scris despre el în episoadele 20, 21, 23 şi 24 depozitate sub eticheta „Comoara din dealul Magiarului” sau în postările „Adevărul Minciunilor” şi „Sărbătoarea de neuitat” depozitate sub eticheta „Ucenicie literară”.Cartea lui, "Scrisoare către un tânăr romancier", este, fără îndoială, un îndreptar util pentru ucenicii în ale literaturii.
Cinste ţie, Mario Vargas Llosa!
Citeşte mai mult >>

miercuri, 6 octombrie 2010

VIZITATORILOR MEI

Dragii mei,
Aţi ajuns la numarul 4500! O performanţă de care sunt mândru.Unii din voi sunteţi, cu siguranţă, vizitatori obişnuiţi ai  blogului meu, alţii sunteţi vizitatori întâmplători. Şi pe unii şi pe alţii, vă rog lăsaţi o urmă a treceri voastre pe aici. Dacă nu faceţi un comentariu, pifaţi, cel puţin, una din căsuţele "neinteresant", "acceptabil", "amuzant", "interesant", care se află sub fiecare material postat. Pentru voi acest gest cere un efort mic, pentu mine acest gest înseamnă ca ati citit materialul respectiv, fapt ce este de natură să mă răsplătească pentru efortul făcut.
Va multumesc.
Artemiu Vanca
Citeşte mai mult >>

marți, 5 octombrie 2010

AMPRENTE LITERARE - VOLUMUL I


Cenaclul de Poezie şi Proză „Amprente Literare” şi-a publicat, în luna trecută, primul volum colectiv. Autorii pe care îi puteţi întâlni în carte, dintre care câţiva îşi fac ucenicia literară la acest cenaclu, sunt următorii:

OTILIA ARDELEAN
ELENA MARIN ALEXE
IOAN BARB
LUCA RADU DUPEŞ
ANDREI FLORESCU
CRISTIAN LISANDRU
GEANINA LISANDRU
MARIA OPREA
ARTEMIU IOSIF VANCA
Scriitorul Cristian Lisandru, fondator al cenaclului, îşi încheie cuvântul înainte la acest volum, astfel:

Dacă ar fi să dau o declaraţie, atunci aş scrie că autorii înseraţi în acest prim volum ai Cenaclului de Poezie şi Proză „Amprente Literare” îşi asumă, prin textele propuse spre lectură, Politica Visului Frumos.
Coşmarurile vin şi pleacă, visele frumoase rămân…

Mie, Artemiu Iosif Vanca, mi s-au publicat două proze scurte şi şapte poezii. Ele sunt:

Proză
• Raliul Bucureşti-Arcani
• Nea Ion
Poezie
• M-am iubit cu marea
• Marea Neagră. Vârstele furtunii
• Poarta
• Coloana (I)
• Coloana (II)
• Poarta Sărutului (I)
• Masa Tăcerii
Reproduc, mai jos, prima din cele şapte poezii.


M-AM IUBIT CU MAREA

Mare Neagră,
întindere nesfârşită de apă,
ochi albastru al pământului!
Mare Neagră,
femeie dezmierdată,
femeie adorată,
femeie iubită!
Mă ţii în poala ta,
mă legeni,
îmi săruţi pleoapele,
îmi săruţi gura.
Mă înfiorează
sărutul tău lichid!
Îmi afund capul
în moliciunea pântecului tău,
îţi mângâi coapsele fierbinţi,
îţi sărut sânul rotund,
jucăuş,
de fecioară.
Mă îmbăt cu parfumul tău
de alge,
de soare,
de vânt.
Îţi despletesc părul,
îl resfir cu degetele tremurânde,
te strâng puternic în braţe.
Te strâng cu patimă,
cu disperare,
cu nebunie.
Trupurile noastre se contopesc.
Simţurile ne ard
cu o flacără vie,
din ce în ce mai înaltă,
din ce în ce mai fierbinte,
din ce în ce mai luminoasă..
O explozie puternică
ne zguduie trupurile!
Suspinele noastre,
duse de valuri,
se sparg nervoase
de ţărm.
Ecourile exploziei
mai cutreieră încă zarea
şi se sting încet,
pe rând,
odată cu flacăra.
Respiraţiile noastre şuierate,
grăbite,
sunt luate de vânt.
Încet, încet,
o linişte adâncă
se aşterne.
O toropeală plăcută
ne cuprinde trupurile.
Adorm în braţele tale.
Marea devine un cearşaf
albastru,
imaculat,
nesfârşit.
În adierea vântului,
Sâni-ţi de fecioară
tresar, abia perceptibil,
sub ia albastră,
transparentă,
de borangic.
Valuri mici
se sparg uşor de ţărm,
în ritmul respiraţiei tale
liniştite.
Soarele,
aproape de asfinţit,
îţi încălzeşte trupul
lichid,
leneş,
de amantă.
Pescăruşii,
în zborul lor elegant,
se oglindesc în apele tale
limpezi,
albastre
şi-ţi sărută,
din când, în când,
trupul tău moleşit,
întins la soare..
Citeşte mai mult >>

duminică, 3 octombrie 2010

WEEKEND 15

Toamna la Runcu (2)
Ieri am cules ultimii struguri şi am făcut must. Pentru cei ce nu cunoaşteţi tehnologia fabricării mustului într-o gospodărie, aveţi prilejul să vedeţi, mai jos, întregul  proces tehnologic.

1. Separaea boabelor de pe ciorchini


2. Zdrobirea boabelor


Citeşte mai mult >>

vineri, 1 octombrie 2010

BRAŞOV

Undeva în oraş, am văzut un panou pe care scria: BRAŞOV, CEL MAI FRUMOS ORAŞ DIN ŢARĂ. Înclin să le dau dreptate autorilor acestui înscris: cadrul natural  în care este aşezat oraşul este deosebit de frumos, sunt frumoase şi interesante casele săseşti din centrul oraşului şi monumentele istorice de aici, este frumos parcul, străzile sunt curate, oamenii sunt civilizaţi.
De Braşov sunt  foarte legat şi sentimental : aici îşi dorm somnul de veci părinţii mei, aici locuiesc sora mea şi băiatul meu cel mare, împreună cu familiile lor.

Gardă medievală pe strada Republicii

 Piaţa Sfatului
Citeşte mai mult >>