vineri, 30 decembrie 2011

ANUL NOU 2012

2012

LA MULŢI ANI!


Citeşte mai mult >>

miercuri, 28 decembrie 2011

DEGETE MICI

Un alt scriitor în vogă la noi în ţară este Filip Florian. I-am citit de curând romanul „Degete mici”. Este romanul pentru care scriitorului i s-au decernat câteva premii pentru debut (în anul 2005), aflat acum la a patra ediţie, tradus în SUA şi în mai multe ţări europene. O carte care s-a bucurat de un asemenea succes, nu poate fi decât bună, nu-i aşa? Majoritatea celor care au ţinut să se pronunţe în legătură cu ea au spus că-i bună, dar, au fost şi voci care au susţinut contrariul!
Înainte de a mă pronunţa şi eu în legătură cu ea, vreau să fac menţiunea că nici părerea mea şi nici părerile altora, precum nici recenziile care i s-au făcut şi i se vor mai face, nu sunt judecăţi infailibile. Ele reprezintă gusturile celor care s-au pronunţat cu privire la carte, iar gusturile sunt totdeauna subiective. Sigur, se pune mai mare preţ pe părerile persoanelor cu oarecare prestigiu în materie, cum ar fi criticii şi istorici literari, în cazul de faţă. Eu nu sunt nici una nici alta, motiv pentru care, recunosc, părerea mea are un înalt grad de subiectivism.
Cred că este o carte bună, dar, menţionez că lectura ei nu m-a entuziasmat! Din ce cauză? Pentru că acţiunea este prea monotonă, pentru că scriitorul se pierde, uneori, în prea multe amănunte şi, pe ici pe colo, cele relatate îţi dau senzaţia de neverosimil. Ea nu este o carte pe care n-o poţi lăsa din mână. Atunci, vă veţi întreba, ce-o face , totuşi, să fie atât de apreciată? Ei bine, cartea aceasta este una îndelung elaborată şi şlefuită, ceea ce înseamnă că autorul a revenit de multe ori la ea pentru ştersături şi adaosuri. Deşi nu are nici 200 de pagini, scriitorul, un talent indiscutabil, a lucrat la ea aproximativ cinci ani! Limbajul în care este scrisă este curgător şi foarte corect literar, nici un cuvânt în plus, nici unul în minus, frazele sunt rotunde, personajele sunt interesante şi foarte bine creionate, informaţiile pe care le primim, deşi după părerea mea prea multe, sunt instructive, iar tema abordată este şi ea interesantă.
Fac o paranteză ca să menţionez că un alt scriitor contemporan la modă, Mircea Cărtărescu, susţine că el scrie fără să revină niciodată la textul deja pus pe hârtie! La el durează mult, aşa cum am dedus din jurnalul său, perioada de gestaţie. El îşi ia un avânt prelungit, înainte de-a începe să scrie. Ştiu, din experienţă proprie, că este dificil să faci adausuri într-un text deja scris. Există riscul să creezi discontinuităţi. Adausurile sunt, uneori, ca nişte grefe pe care organismul le respinge şi la care te vezi obligat să renunţi ca să eviţi sincopele.
Acţiunea cărţii lui Filip Florian se petrece într-un orăşel de munte din România, staţiune climaterică, după 1990. Pe un şantier arheologic, se descoperă o groapă comună cu foarte multe schelete umane. Întrebările care s-au pus au fost cui aparţin ele, de când sunt acolo şi care a fost cauza morţii celor îngropaţi acolo? În jurul răspunsului la acesteîntrebări se desfăşoară acţiunea cărţii. S-a presupus că ele aparţin unor persoane executate de comunişti în anii ’50, din motive politice. Se dovedeşte, însă, că ele sunt ale unor oameni răpuşi de ciumă cu câteva sute de ani înainte. Unul din personajele cărţii, un maniac, a subtilizat degetele mici de la mâinile scheletelor, ceea ce a creat, la un moment dat, probleme celor care le examinau şi trebuiau să se pronunţe cu privire la cauza morţii celor îngropaţi acolo. Acest incident a fost, totuşi, unul secundar şi m-am mirat că autorul a ales să-i dea cărţii acest titlu! A vrut, probabil, să epateze cu el şi să atragă, încă de la copertă, atenţie asupra cărţii. Este o tactică bună. Eu pledez, totuşi, pentru titluri simple, care, dacă se poate, să sintetizeze acţiunea cărţii.
Filip Florian este autorul a încă două cărţi („Băiuţeii”, scrisă împreună cu fratele său, Matei Florian şi „Zilele regelui”), amândouă bucurându-se de succes în ţară şi în afara ei.



Citeşte mai mult >>

sâmbătă, 24 decembrie 2011

NAŞTEREA DOMNULUI



Fecioara astăzi pe Cel mai presus de ființă naște,
și pământul peștera Celui neapropiat aduce;
îngerii cu păstorii doxologesc
și magii cu steaua călătoresc;
că pentru noi S-a născut Prunc tânăr
Dumnezeu Cel mai înainte de veci.” – Condacul Naşterii Domnului


Primindu-L pe Hristos din brațele Maicii Domnului

Roman Melodul, autorul condacului mai sus amintit, surprinde intr-un mod cu totul deosebit frumusețea, importanța dar mai ales caracterul paradoxal al acestui praznic al Naşterii Domnului. Am spus paradoxal, deoarece tot ceea ce s-a întâmplat in ieslea din Betleemul Iudeii și in atmosfera acelei nopţi care a rămas crucială in istoria mântuirii noastre, este mai presus de fire, deoarece Fecioara Maria prin naştere, dă viată Celui ce este Însăşi Viața, dă ființă Celui ce este mai presus de ființă, naște pe Cel ce este ”făcătorul cerului și al pământului, al tuturor celor văzute și nevăzute”. Orizontul despărţitor intre cer și pământ dispare, pentru că îngerii din ceruri laolaltă cu păstorii se bucură de naşterea Fiului lui Dumnezeu. Cu toate că e noapte, o stea luminoasă prevestește nașterea unui Soare luminos, care va lumina întru lumina cunoștintei pe toţi oamenii. Profețiile se împlinesc, Betleemul freamătă la auzul celor povestite de păstori, la fel cum si Ierusalimul se va tulbura la întrebarea adresată de către magi: ”Unde este Cel ce S-a născut, regele iudeilor?” Dreptul Iosif este îngândurat, nu prea înţelege ceea ce se petrece in preajma lui, Hristos se naște intr-o lume ostilă care rămâne indiferentă la venirea Fiului lui Dumnezeu. In centrul atenţiei rămâne insă Fecioara, care iși privea cu duioșie și dragoste maternă Pruncul iar vitele din staul iși cinstesc Creatorul incălzindu-L cu suflarea gurii lor.
Datorită faptului că la nașterea Domnului a participat întreaga creaţie raţională și iraţională, pământul oferind peștera, cerul steaua, staulul vitele, omenirea a pus în fata lui DUMNEZEU- Fecioara, ea este închipuirea scării lui Iacov, ea este locul fără de prihană in care păcatul existent doar in stare latentă a fost şters prin întruparea lui Hristos. In aceste circumstanţe se creionează importanța celei de a doua zi a Crăciunului, sărbătoare numită sugestiv ”Soborul Maicii Domnului”, ocazie cu care doresc sa supun atenţiei dvs. o temă pe care am intitulat-o: ”Primindu-L pe Hristos din brațele Maicii Domnului”.
Cred că oricine ar fi flatat în orice moment al vieții, de cinstea de a-l sluji în mod direct pe Dumnezeu, în primul rând s-ar gândi la putere, faimă, notorietate. În cazul Maicii Domnului n-a fost nimic din toate acestea ci mai degrabă s-a împlinit contrariul, adică rușine, batjocură, ostilitate, prigoană iar la sfârșit, la poalele crucii, durere. S-au împlinit intr-adevăr cuvintele dreptului Simion care i-a prevestit incă dintru început sabia ce-i va străpunge inima. E curios lucru că la nașterea Domnului lipsesc cu desăvârșire femeile, Maica Domnului având in preajmă doar bărbaţi nepricepuţi în a da un minim ajutor noului născut. La cruce însă, se găsesc mai mult femei neputincioase în a lua trupul lui Hristos de pe cruce și lipsesc cu desăvârșire bărbaţii care ar fi trebuit să facă acest lucru și să dea dovadă de curaj.
Colindul popular reprezentat prin strofele:
                                                      ”Nu mai plânge Maica mea
                                                        Scutecele noi ți-om da
                                                        Prea Curată,
                                                        Pruncul Sfânt de-i înfășa”,
surprinde extraordinar această ipostază în care Maica Domnului se simte părăsită și neputincioasă în fața acestei provocări a vieții iar această ipostază ne înduplecă pe fiecare dintre noi, din fiecare generație să ne implicăm în a-i veni in ajutor și a-i fi părtași la acest moment sublim al sălășluirii lui Dumnezeu în mijlocul nostru.
Aici se arată frumuseţea Crăciunului, în această apropiere duhovnicească de ieslea Betleemului, în această candoare sfântă în care întrezărim atât gingășia Noului Născut cât și lacrima Maicii Domnului stârnită de nepăsarea umană. Pentru aceasta ne-am pregatit cu post, ca sa ne putem apropia cu sfială de Cel Ce s-a născut, iar Maica Domnului ca o mamă cu inima plină de bucurie sfântă, dar mai ales bucurându-se de închinarea noastră în fața Pruncului, neavând ce să ne ofere în semn de recunoștință, ne oferă plăcerea și bucuria de a-L ține în brațe pe Hristos. Minunea Crăciunului, dacă este să vorbim de o minune, constă tocmai în interiorizarea bucuriei de a fi împreună cu Hristos. In acest sens o avem ca model pe Maica Domnului, care in aproape toată iconografia noastră ortodoxă apare cu Pruncul in braţe și de fiecare dată când ii privim icoana ne gândim la cel puțin trei lucruri:
1. Dacă la Buna vestire Duhul Sfânt s-a pogorât asupra ei făcând posibilă întruparea Mântuitorului Hristos, la fiecare botez acelaşi Duh Sfânt îl face prezent pe Hristos in sufletele noastre iar noi devenim ”hristofori” adică purtători de Hristos
2. Dacă Maica Domnului a fost mamă a Domnului Hristos ea devine și mamă a noastră, căci prin Sf. Euharistie noi ne împărtășim cu Trupul lui Hristos care e luat din trupul Maicii Domnului, iar noi devenind una cu Hristos devenim și fii ai ei
3. Dacă Maica Domnului a fost prigonită pentru faptul că ”Irod căuta Pruncul ca să-l omoare”, de-a lungul timpului s-au găsit și se vor găsi mulți irozi care să caute să ucidă acest odor in sufletul tău. Lupta cu păcatul nu este altceva decât lupta de a rămâne împreuna cu Hristos, spovedania e recunoașterea înfrângerii suferite in fata diavolului, e revitalizarea noastră pentru o noua încercare de a deveni biruitori și împăraţi peste propriile noastre suflete dar supuşi fii ai Tatălui ceresc. Noi nu vom moşteni împărăţia lui Dumnezeu pentru simplul fapt că am fost doar botezaţi, nimeni sa nu se amăgească cu aceasta, Arsenie Boca spunea că: cel ce și-a îngropat talantul este cel ce a primit botezul și n-a făcut nimic, dacă Maica Domnului s-a dus pana la cruce, noua ni se cere sa ne asumam crucea si sa urmam lui Hristos.
In încheiere as vrea să va prezint un fapt care merită toată atenția. Daca acum icoana Naşterii Domnului, ne arată că Fecioara tine in brate in chipul unui prunc pe Mântuitorul Hristos, in icoana Adormirii Maicii Domnului, vedem faptul invers: Mântuitorul tine in braţe sufletul Maicii Domnului in chip de prunc. Este ceea ce spune si Sf. Ioan Botezătorul: ”Acesta trebuie să crească iar eu să mă micşorez!” Dacă Hristos se naşte umil in ieslea din Betleem, lasă-L să crească in sufletul tău, nu veţi putea crește împreună numai in măsura in care voia Lui se va impune in viața ta, iar voia ta va fi din ce in ce mai puţin auzită. Asta înseamnă ca El să crească, iar tu să te micşorezi, dar de fapt creșteți împreună. Aceasta este smerenia de care tot vorbim si ea devine incitantă prin faptul ca ea generează următorul paradox: creşti in măsura in care te ştii micşora.
Aşadar prin Maica Domnului, Hristos se naşte, pentru ca și noi să ne naştem din nou, Hristos se face ca noi pentru ca si noi să devenim ca și El, se pogoară pe pământ ca să ne îndrepte privirea spre cer și S-a smerit(Filip.2:7-9) ca să ne invețe și pe noi smerenia, căci numai prin aceasta duhul nostru se va umple de prezenta lui Hristos făcându-ne să exclamăm împreună cu Sf.Ap. Pavel: ”De acum nu mai trăiesc eu, ci Hristos trăiește intru mine”. La această bucurie a întâlnirii cu Hristos la ieslea Betleemului, care a rămas peste veacuri Biserica și la purtarea Lui în potirul sufletelor noastre, ne cheamă praznicul de azi. De aceea am și venit fiecare dintre noi la sf. biserică, arătându-ne uimirea și mulţumirea deopotrivă pentru acest gest de iubire al lui Dumnezeu care:
                                                     Pe Fiul în al Său nume
                                                    Tatăl L-a trimis în lume
                                                    Să se nască
                                                    Și să crească
                                                    Să ne mântuiască.
Pr. Augustin Câmpean





Citeşte mai mult >>

miercuri, 21 decembrie 2011

CRĂCIUN 2011

CRĂCIUN  FERICIT!

PARCUL TITAN DIN BUCUREŞTI





CIŞMIGIU





TÂRGU JIU



Citeşte mai mult >>

sâmbătă, 17 decembrie 2011

PELERINI CĂTRE BETLEEM, ÎN GLAS DE COLINDĂ


 
Sărbătoarea Naşterii Domnului sau Crăciunul, este una dintre sărbătorile cu o încărcătură emoţională remarcabilă şi este aşteptată cu multă nerăbdare şi cu multă căldură sufletească atât de cei mari cât şi de cei mici. E sărbătoarea bucuriei, după cuvântul îngerului ce se arată păstorilor zicându-le: „Iată, vă binevestesc vouă bucurie mare, care va fi pentru tot norodul, că vi s-a născut azi Mântuitor, care este Hristos Domnul…”(Lc.2,10-11) , iar corul îngeresc confirmă această bucurie mărind pe Dumnezeu în colindul lor:” Slavă întru cei de sus lui Dumnezeu şi pe pământ pace între oameni bunăvoire.”(Lc.2,14)
Cuvântul „Crăciun” are o obârşie destul de interesantă, după unii ar proveni de la latinescul calationem care înseamnă chemare, convocare, întrunire pentru a serba un eveniment important şi se pare că exista chiar o sărbătoare cu acelaşi nume în lumea romană, care se ţinea la începutul anului şi în cadrul căreia se anunţau principalele sărbători din anul respectiv. Cea mai plauzibilă etimologie însă pare a fi cuvântul creatio, -creationem tot din limba latină care înseamnă creaţie, căci ”Naşterea Domnului” înseamnă începutul unei noi creaţii a lumii din punct de vedere spiritual prin „Adam cel Nou” adică Iisus Hristos Fiul lui Dumnezeu. Aşadar Hristos se naşte, adică Dumnezeu se face om pentru noi şi pentru a noastră mântuire, ca umanul din noi să participe la viaţa divină, ca omul să se ridice la demnitatea cu care a fost cinstit mai înainte de păcat. Fiul lui Dumnezeu devine Fiul Omului, ca omul să se reîntoarcă la demnitatea lui de fiu al lui Dumnezeu, să se reîntoarcă acasă. Pentru aceasta Dumnezeu Însuşi vine să-l caute: „Cel nematerialnic se întrupează, Cuvântul se face trup, Cel nevăzut se vede, Cel nepipăit poate fi atins, Cel fără de timp intră în timp;” acesta este Iisus Hristos permanent acelaşi, ieri, azi şi în veci. Astfel descoperim taina Crăciunului: Dumnezeu se face om, ca omul să poată deveni „dumnezeu” prin har.
La începuturile creştinismului, în special în Răsărit, această sărbătoare se prăznuia împreună cu Botezul pe 6 ianuarie şi se numea Epifania adică Arătarea Domnului, pentru că în mentalitatea creştină primitivă, puternic marcată de cea păgână, accentul se punea pe ziua morţii şi a învierii divinităţilor adorate iar nu pe ziua naşterii lor. Astfel se explică lipsa la început a acestei sărbători ca prezenţă de sine stătătoare. Istoricii consideră că pentru prima dată sărbătoarea Naşterii a fost despărţită de cea a Botezului, serbându-se la 25 decembrie, în Biserica din Antiohia în jurul anului 375, după care s-au aliniat şi celelalte Biserici astfel încât astăzi doar armenii mai serbează Naşterea Domnului pe 6 ianuarie. La fixarea zilei de 25 decembrie s-a avut în vedere şi faptul că aproape toate popoarele din antichitate aveau unele sărbători solare care cădeau în jurul solstiţiului de iarnă (22 dec.), sărbători care erau asociate cu orgii şi petreceri deşănţate şi pe care Crăciunul creştin trebuia să le înlocuiască. Biserica a vrut să contrapună o sărbătoare creştină mai ales cultul lui Mitra, zeul Soarelui, un cult oriental foarte răspândit prin sec. al III – lea îndeosebi în rândurile armatei romane. Sărbătoarea marca ziua de naştere a zeului Soare, învingător în lupta împotriva frigului şi a întunericului. Această sărbătoare păgână a fost dată la o parte de ziua naşterii Mântuitorului Iisus Hristos, cel care a fost numit de prooroci: „Soarele Dreptăţii”(Mal.4,2) de imnografi „Răsăritul cel de sus” iar de dreptul Simeon „Lumină spre descoperirea neamurilor”.(Lc.2,32)
Înainte de a trăi bucuria întâlnirii cu Hristos care se naşte în ieslea Betleemului, Biserica a rânduit şase săptămâni de post . Acest post închipuie perioada vechi – testamentară în care toţi proorocii începând de la Moise au trăit cu nădejdea venirii lui Mesia. Să înţelegem că lipsa Lui a constituit într-o oarecare măsură o perioadă de post, de privaţiuni, de lipsă a oricărei bucurii duhovniceşti, iar naşterea a fost aşteptată cu multă nerăbdare de fiecare generaţie a poporului evreu. Noi prin post trăim această perioadă a „nerăbdării”, pentru ca în final întâlnirea cu Hristos să constituie explozia de bucurie că L- am găsit pe cel care este „dulceaţa vieţii” noastre. Postul Crăciunului este unul paradoxal: este o perioadă de jertfă pentru noi, dar ne transmite foarte multă bucurie şi speranţă. Este un post al zâmbetului, al deschiderii prieteneşti spre alţi oameni, un post al generozităţii şi al cântecului. El nu se impune ca o regulă bisericească severă , ci ca o încercare de acordare între zgomotul şi tulburarea din sufletul nostru, cu atmosfera liniştită şi generatoare de pace a Betleemului. Acest post este şansa creştinului de a nu rata tocmai esenţialul unei mari sărbători, în care bucuria nu coboară din sania trasă de reni a moşului îmbrăcat în roşu, ci din discreta întrezărire a aripilor de înger ce ne ating pe frunte, din când în când, în entuziasmul şi aglomeraţia nevăzută a unui Betleem ce se întinde cât toată lumea.
Mulţi cataloghează acest post ca un post al bucuriei deoarece această perioadă este una cu totul specială faţă de restul anului. E vremea colindelor şi în această privinţă poporul nostru a ştiut dintotdeauna să transpună în melodii de cea mai adâncă vibraţie sufletească şi în versuri pline de înţelepciune, adevărul credinţei sale. Colind, este un cuvânt atât de familiar nouă, de parcă nu ar avea nevoie de nici o definiţie şi înseamnă a merge din loc în loc, a căuta ceva, a insista chiar, a urmări prin căutare atingerea unui scop.
Colinda nu-i altceva decât o „evanghelie populară”, o Biblie nescrisă a Naşterii lui Hristos, în care evenimentele din Betleemul Iudeii se transpun pe plaiurile româneşti, al casei sau chiar al sufletului românului. Se poate spune că „ Buna vestire” a Crăciunului la noi o fac colindele, intonate pe tot cuprinsul ţării de copiii care, în duhul evanghelic al cuvintelor : „Dacă nu vă veţi întoarce şi nu veţi fi ca pruncii, nu veţi intra în Împărăţia cerurilor”, înalţă adevărate „liturghii” către Dumnezeu în care îi cuprind şi pe cei mari. Această vestire a Naşterii lui Hristos de către copii, cuprinde în colindă atât simplitatea cuvintelor venite din popor însă pline de profunzime, cât şi melodicitatea înrudită cu doina sau balada, genuri folclorice specifice poporului român.
Aşadar, primii colindători au fost îngerii, care grupaţi în cete cântau slava lui Dumnezeu, iar mai apoi au fost păstorii din părţile Betleemului şi magii de la Răsărit, iar de-a lungul timpului toţi cei ce cred în Hristos până în ziua de azi. În fiecare an ne încredinţăm de această naştere miraculoasă şi o vestim şi celorlalţi semeni ai noştri prin colindă, iar ei ne-o vestesc la rândul lor în acelaşi mod.
În acelaşi timp, Hristos Domnul, din iesle în lume, din lume pe cruce, de pe cruce în mormânt, din mormânt spre Înviere, de pe pământ la cer, nu conteneşte să cutreiere, să colinde, drumurile ce duc spre sălaşul mântuirii noastre. Ajuns la uşă, bate uşor şi cere găzduire. Nu l-ai primit de dimineaţă, El vine la amiază, iar dacă nici atunci n-ai avut răgaz pentru El, prea învăluit cu cele vremelnice griji, bucuros e să cineze cu tine în ceas târziu de noapte.(Apoc.3,20) El nu oboseşte în nădejdea că ne vom lăsa aflaţi de El. Ne cercetează în seara de Crăciun, venind la noi în glas de colind duios. În acest timbru neprihănit, nealterat şi sfios al colindelor noastre şi al cântecelor de stea, Hristos ne împărtăşeşte bucuria, seninătatea, pacea Sa sfântă, toate învăluite în parfumul curăţiei noastre lăuntrice şi toate străbătute de fiorul sfânt, pe care nici un cuvânt omenesc nu-l poate exprima.
Pr. Câmpean Augustin


Citeşte mai mult >>

joi, 15 decembrie 2011

CENACLUL LITERAR „DESTINE” (2)


În şedinţa cenaclului din luna noiembrie , scriitorul Ion C. Ştefan şi-a lansat romanul „Întâlnirea de la muzeu”. L-am terminat de citit aseară, mi-a plăcut, motiv pentru care mă grăbesc să vi-l semnalez şi să vă invit să nu-l rataţi. O să vă convingeţi că este o carte frumoasă („prea frumoasă”, scrie un recenzent al ei).
Aş îndrăzni să spun că romanul lui Ion C. Ştefan este, de fapt, un basm, a cărei acţiune are loc în zilele noastre. Întocmai ca într-un basm, totul se petrece sub semnul frumosului şi a neverosimilului. Eroii principali - el profesor şi scriitor, ea profesoară şi poetă - sunt „frumoşi, educaţi, culţi şi manieraţi”. El este un fel de Făt Frumos, ea un fel de Ileana Cosânzeana! Cei doi sunt căsătoriţi. Perechile lor, tot profesori, sunt, de asemenea, „frumoşi, educaţi, culţi şi manieraţi”. Cei doi se iubesc platonic. Scrupule exagerate, intervenite accidental, îi împiedecă să-şi împlinească iubirea.
Faptul că cei doi se iubesc devine de notoriu. Înseşi perechile lor ştiu asta, însă, nu se scandalizează, îi lasă în pace, au încredere în ei. Aşa ceva nu s-ar fi putut întâmpla nici chiar în basmele adevărate!
Scrupulele ţin, în acest „basm”, locul balaurului şi chiar dacă eroii lui nu reuşesc să-l răpună, ei nu scad în ochii noştri, dar vom continua să-i compătimim.
Printr-un miracol, aşa cum se întâmplă de regulă în basme, copiii celor doi, deveniţi maturi, se întâlnesc , se iubesc şi suntem lăsaţi să sperăm că vor împlini ceea ce părinţii lor n-au reuşi să facă.
Ion C. Ştefan, profesor la Liceul Matei Basarab din Bucureşti, este membru al Uniunii Scriitorilor din România din anul 2005. A scris aproape 30 de cărţi (la fel ca eroul romanului său, căruia, în mod cert, i-a împrumutat multe elemente din biografia sa): volume de versuri, proză, comentarii literare, maxime şi cugetări.

.

Citeşte mai mult >>

marți, 13 decembrie 2011

20.000


Cifra din titlu reprezintă numărul accesărilor blogului meu, pe toată durata existenţei lui (mai 2009 - decembrie 2011. Sunt multe? Sunt puţine? Desigur, puteau fi şi mai multe. Sunt bloguri care înregistrează acest număr într-o zi! Un exemplu este cel al „Evenimentului Zilei”, a cărui medie zilnică este de 24.000 de vizitatori! Potrivit unei declaraţii a unui realizator al lui, succesul se datorează introducerii unor cuvinte şi expresii cheie. Bănuiesc că un astfel de cuvânt cheie, care să atragă vizitatorii, tineri în special, ar putea fi „sex”, iar o expresie cheie ar putea fi o ştire bombă ca aceea cu care Ion Cristoiu a reuşit să facă tiraj mare la ziar, imediat după apariţie.: „Găina care a adus pe lume pui vii”!
Vorbind serios şi având în vedere şi tematica blogului, ca să obţin un număr mai mare de accesări, cred că ar trebui să mă cheme Mircea Cărtărescu sau Andrei Pleşu. Nu mă cheamă aşa, prin urmare mă văd obligat să mă mulţumesc cu cât am.
Am considerat că ar fi interesant să vă comunic structura acestor accesări, pusă numai la dispoziţia administratorului blogului de compartimentul de statistică a lui. Iată cum arată ea:

1. Număr total de postări - 235

2. Postările cele mai accesate
- Ninge – 637
- Biserica din Bănişor – 570
- Weekend 5 – 283
- Colinde din Sălaj – 275
- Vizită în ţara de sub Meseş – 259
- Bănişor – Monografie. Amintiri – 188
- La Năeni – 162
- În Nordul Olteniei - 162
- Episodul3 –Anuar nr.3 - 158
- Episodul 10 – Anuar nr.5 - 110
Obs. Nu-mi dau seama de ce „Ninge”, prima mea poezie, este cea mai accesată postare?!

3. Ţările cu cele mai multe accesări
- România – 21.790
- SUA – 1.891
- Republica Moldova – 856
- Israel – 783
- Spania - 321
- Germania -214
- Rusia – 155
- Canada- 143
- Olanda – 99

4. Număr de comentarii – 199

5. Număr de persoane care m-au contactat prin e-mail - 90
Citeşte mai mult >>

duminică, 11 decembrie 2011

CENACLUL LITERAR „DESTINE” (1)

Cu trei luni în urmă, am fost prima oară la acest cenaclu, invitat de poetul de pe scara mea, domnul Nicu Doftoreanu. Am avut surpriza să întâlnesc acolo foşti colegi ai mei din RENEL. Însuşi preşedintele cenaclului, domnul Victor Gh. Stan, este unul dintre ei. În afara lor, erau mulţi necunoscuţi: ingineri, economişti, profesori, unii membrii ai Uniunii Scriitorilor, printre care şi domnul Victor Gh. Stan, preşedinte al secţiei de copii şi tineret a Asociaţiei Scriitorilor din Bucureşti.
Cu ocazia celei de a trei mea prezenţă la cenaclu, am asistat la trei lansări de carte şi la lecturi din creaţiile literare ale participanţilor. Eu am citit un fragment de capitol din romanul „Comoara din Dealul Magiarului”.

Prima lansare de carte a fost a volumului de versuri „Truditorul dragostei pe drumul spre Orient – poemele iubirii” al poetului George Călin, apărută la Editura Biodova în 2011. Reproduc din volum, poemul „Creaţie”:
tina trupului meu / nu se va cerne în vânt / va deveni piatră - /o piatră neşlefuită, / o piatră din care Dumnezeu / va dăltui o inimă; / căci numai El are supremul drept, / de a întrupa un alt chip, / dându-i suflare pe pământ; /eu mă voi stinge / fără a lumina, / fără a pâlpâi..../ voi fi o candelă ce arde mocnit / în întunericul pământului - / pământ din care am fost întrupat, / primind de la acelaşi Dumnezeu: / suflare de viaţă, / Credinţă, / Nădejde, / Dragoste.....


A doua lansare, a fost volumul de versuri „Eleganţii atomi ai frumosului”, autor poetul Marian Dumitru, apărută la Editura Semne în 2011.Reproduc poemul „Portret mişcat”:
Am fost un pic urât, se pare, / Cu nas puternic şi adus, / Având în răsărit apus, / Şi-n sânge, zgomotul de soare. // M-au pizmuit, dar nu mi-au spus, / Deşi nu i-am atins cu-o floare; / Mai mult: cu tone de ardoare, / La împărţeală-am stat supus // N-am fost perfid când am jurat, / N-am jefuit vis ori palate, / Ci am suflat strofei carate // Copilăria mea din sat, / Şi mi-am dat lacrimile toate / O ploaie versului secat.



Ultima carte lansată a fost tot un volum de versuri, intitulat „101 poeme”, autor Vasile Groza şi apărută la Editura Biodava, în anul 2011. Majoritatea poemelor sunt scrise pentru copii. Reproduc poemul „Laira”:
Pe Laira toţi o ştim, / Este o căţeluşă neagră, / Iute ca argintul viu - / La copii li-i tare dragă // Sare parcă e de gumă, / Are o voce de soprană, / E ca un paznic de bună - / Nici de lup nu are teamă // Da-nt-o zi ieşind din curte, / Nici nu-ţi vine ca să crezi, / Un câine-a sărit s-o muşte – / Dintre-aceia, maidanezi // Dar Laira nu se lasă: / Când zăreşte un maidanez / E la fel de curajoasă - / Îl aleargă de nu-l vezi.




Există şi o editură „Destine”, proprietatea d-lui Victor Gh. Stan, şi o revistă „Destine”, al cărui redactor şef este, de asemenea, dl. V.G. Stan

Citeşte mai mult >>

miercuri, 7 decembrie 2011

STRADA MEA



Mă bucur că strada mea poartă numele unui scriitor, chiar dacă despre el nu se prea vorbeşte azi, şi că ea nu se numeşte Echerului, Ghiozdanului, Sapei etc. Regret doar că numele de botez al scriitorului e scris greşit: Teodor în loc de Theodor. Pe această stradă a locuit, probabil, scriitorul. Nu ştiu precis, deoarece strada nu mai e cea de altă dată. Cu ocazia amenajării bulevardului Victoria Socialismului (actualele bulevarde Unirii şi Decebal) cele mai multe case ale ei au fost demolate şi înlocuite cu blocuri. Pe cele câteva rămase, nu există nici o plăcuţă care să ateste că pe această stradă a locuit scriitorul.
Theodor Speranţia s-a născut la 4.05.1056 în Oneşti, judeţul iaşi şi a murit la 9.03.1929 în Bucureşti. Theodor Speranţia a fost doctor în filozofie şi litere, titlu obţinut la Universitatea din Liége, profesor de română la liceele Gh. Lazăr şi Matei Basarab din Bucureşti, poet, dramaturg, romancier şi, mai ales, culegător şi autor de anecdote ( bancuri, cu alte cuvinte). A scris nici mai mult, nici mai puţin decât 20 de volume de anecdote, volume care poartă nume ciudate, precum: „Anecdote afumate”, „botezate”, „de post”, „marinate”, „piperate”, „cu minuni”, „cu noroc”, „împănate”, „populare”, „nouă”, „ilustrate” etc. În această calitate, Th.Speranţia a fost foarte apreciat de Haşdeu, Iorga, Xenopol. A scris un singur roman, care se numeşte „Ferigheală” şi este vorba în el despre viaţa evreilor din Iaşi, înaintea Primului Război Mondial.
O anecdotă, reală, este legată de numele scriitorului. Pe el l-a chemat, de fapt, Nădejde, dar învăţătorul lui din Târgu Frumos, i-a schimbat numele în Speranţia, pentru că, şi-o fi zicând el, înseamnă acelaşi lucru şi sună mai frumos.(!?)
Theodor Speranţia a fost un apropiat al lui Bogdan Petriceicu Haşdeu, şi-i servea acestuia de medium, la şedinţele lui de spiritism.

Blocuri de pe strada actuală


Zona cu case vechi

Casă vechede pe Th. Speranţia colţ cu Chiparosului

Citeşte mai mult >>

sâmbătă, 3 decembrie 2011

SUNT O BABĂ COMUNISTĂ!


Auzisem despre Dan Lungu că e unul din scriitorii români cei mai traduşi şi publicaţi în străinătate. Ardeam de dorinţa să văd cum scrie! Auzisem şi de cartea lui, „Sunt o babă comunistă!” M-a incitat titlul ei şi doream să fac rost de ea şi, citind-o, să fac cunoştinţă cu scrisul lui. Norocul meu a fost să o descopăr la Gaudeamus, la standul Editurii Polirom. Am cumpărat-o fără să stau pe gânduri şi am început s-o citesc de cum am ajuns acasă. Primul capitol (cel mai reuşit din carte) mi-a plăcut atât de mult, încât i l-am citit cu voce tare şi soţiei, la bucătărie, în timp ce făcea mâncare. I-a plăcut şi ei şi, în continuare, am citit cartea în tandem: când o lăsam eu din mână o apuca ea, când o lăsa ea, continuam eu.
Acum, după ce am terminat-o, pot spune despre ea că e o carte bună şi că Dan Lungu scrie bine. El scrie simplu şi curgător. Nu te oboseşte cu prea multe descrieri şi analize psihologice. Face portrete sumare, schiţează tablouri în fugă, dar dă o mare atenţie atmosferei, acţiunii şi dialogului. Le face toate cu o uşurinţă uimitoare, fără să facă risipă de cuvinte şi fără să se screamă. Este uimitor că, în timp ce citeşti, toate îţi apar în faţa ochilor de parcă ai fi acolo! Eroinei principale a cărţii, Emilia Apostoae, alias baba comunistă, nu-i face nici un portret, ne lasă pe noi s-o identificăm, din punct de vedere fizic, cu una din babele nostalgice, de care ne frecăm fiecare, în viaţa cea de toate zilele. La fel face şi cu ceilalţi eroi ai cărţii şi, vă jur, pentru fiecare din ei eu am găsit un corespondent printre cunoştinţele mele. Nu-mi dau seama ce se întâmplă cu francezii, nemţii, italieni, grecii şi turcii, căci şi în ţările lor s-a tradus cartea?! Ei n-au avut "norocul" să trăiască în Epoca de Aur şi nu-mi dau seama cum şi-o imaginează ei pe Emilia Apostoae? Pe semne, înainte de-a citi cartea, şi-o închipuie aducând cu prototipul ţăranului, erou al muncii socialiste, care avea o coasă dublă care tăia şi la stânga şi la dreapta (fără timpi morţi), o greblă înfiptă în fund cu care strângea iarba cosită şi o lanternă fixată pe frunte ca să lucreze 24 de ore din 24. Mă mir că cititorul occidental nu este dezamăgit după ce constată că, în fond, Emilia este o femeie simpatică, descurcăreaţă, care de mică fetiţă, născută la ţară, îşi dorea să ajungă la oraş, să devină doamnă şi să-şi facă unghiile cu ojă. N-are nici o importanţă că a ajuns doar muncitoare, căci a ştiut să se descurce, dar nu pe spinarea altora, că asta ar face-o odioasă, ci pe bază de PCR (Prieteni-Cunoştinţe-Relaţii), iar când nu trăgea de fiare la serviciu, îşi făcea şi manichiura.
Emilia are şi un soţ, pe care îl cheamă Ţucu, fost lăcătuş mecanic. Amândoi sunt pensionari şi au o fată, Alice, ingineră, care a emigrat în Canada şi s-a măritat cu un canadian. Acţiunea se petrece fie în zilele noastre, fie în trecut, unde ne poartă amintirile Emiliei. În prezent, bătrânii sunt cam strâmtoraţi, iar Emilia e nemulţumită. Pentru ea era mai bine în trecut, când, la fabrică, unde ea şi colegi ei, deşi cam trăgeau chiulul şi se ocupau de ciubucuri, salariile erau bunicele, iar în afara fabricii, prin relaţiile care le avea, reuşea să menţină frigiderul de acasă plin. Pentru ea, atunci, fericirea însemna să aibă ce mânca şi mai  însemna apartamentul cu două camere de la bloc şi butelia de aragaz. Încearcă să strângă în jurul ei pe foştii colegi de serviciu şi să repună în funcţiune, dacă nu fabrica, care acum era închisă şi în paragină, cel puţin atelierul în care lucrase. Constată că, spre deosebire de ea, ceilalţi se împăcau cu vremurile noi şi că unii o duceau chiar mai bine.
Cartea îi ajută pe cei care n-au trăit în comunism să-şi dea seama cam cum a fost atunci, e plină de întâmplări nostime şi scrisă pe un ton vesel.V-o recomand cu căldură.


Citeşte mai mult >>

joi, 1 decembrie 2011

1 DECEMBRIE

LA MULŢI ANI, ROMÂNIA!


Citeşte mai mult >>

sâmbătă, 26 noiembrie 2011

SĂLĂJENI LA GAUDEAMUS

Vineri 25.11 2011, a avut loc o dublă lansare de carte sălăjeană la ediţia din acest an a Târgului internaţional Gaudeamus- carte de învăţătură. Este vorba de „SĂLAJ – OAMENI ŞI OPERE – DICŢIONAR BIBLIOGRAFIC” întocmit de un colectiv de la Biblioteca Judeţeană „I. S. Bădescu” Sălaj, format din Florica Pop, Lucia Bălaş, Ottilia Bódis, coordonat de doamna Florica Pop, directoarea instituţiei, şi de cartea „ŞOAPTE CU ECOU......” a doamnei Florica Pop.
Ambele cărţi au apărut la editura DACIA XXI, din Cluj.

„Dicţionarul bibliografic” conţine mai mult de 700 personalităţi sălăjene, români şi maghiari, care au scris cel puţin o carte sau au avut rezultate strălucite în domeniile lor de activitate. Este o realizare excepţională, un instrument deosebit de lucru pentru cei care vor să se documenteze cu privire la Sălaj şi oamenii lui, un omagiu adus personalităţilor cuprinse în el.






În cartea „Şoapte cu ecou....”, naratoarea, o femeie matură, inteligentă şi extrem de sensibilă, stă de vorbă, timp de şapte zile, sub şapte simboluri diferite,  cu o fată – care ar putea fi chiar ea, atunci când era foarte tânără şi neexperimentată – şi îi desluşeşte sensul celor mai diverse trăiri şi sentimente, îi dă sfaturi calde şi înţelepte, îi călăuzeşte cu grijă şi căldură paşii în viaţă.
O carte interesantă, instructivă şi frumoasă, care debordează de sensibilitate feminină.

Gaudeamus, vedere de ansamblu

Standul Dacia XXI

Lansare

O parte din public cu astronautul Dumitru Prunariu in prim plan


După lansare

Citeşte mai mult >>

marți, 22 noiembrie 2011

REBECCA


Soţia mea este mare amatoare de operă şi operetă. Ea mă „cară” şi pe mine la unele spectacole. De ce mă „cară” şi nu merg de bună voie? Pentru că eu sunt afon, insuficient sensibil la muzică şi la spectacolele muzicale. În perioada când eram elev la Cluj, am asistat pentru prima oară le un spectacol de operă. Întrebat dacă mi-a plăcut, am răspuns că mi-a plăcut, dar m-a deranjat muzica din cauza căreia n-am înţeles tot ce cântau actorii. Prin urmare, pe mine mă interesa acţiunea, pe când pe adevăraţii amatori de operă şi operetă îi interesează muzica. În mare măsură, am rămas în acelaşi stadiu. Asta nu înseamnă că n-au fost şi spectacole de acest gen care mi-au plăcut. Rebecca este unul dintre ele.
Rebecca, în interpretarea Teatrului Naţional de Operetă „Ion Dacian” din Bucureşti, este, de fapt, un muzical. Trebuie să vă spun că nu este singurul din repertoriul operetei şi că nu este singurul pe care l-am văzut. Brodway Bucureşti este un alt muzical foarte bun care poate fi văzut acolo..
Vă informez că unele din operetele clasice din repertoriul Operetei (Liliacul, Văduva veselă, Contesa Maritza, Silvia, Voievodul ţiganilor ) au regii noi şi că atât efectivul de actori cât şi corpul de balet sunt mult întinerite. Operetele compozitorilor maghiari Lehar şi Kalman au regizori unguri.
Probabil că unii dintre voi aţi citit romanul „Rebecca” lui Daphne du Maurier sau aţi văzut filmul cu acelaşi nume al lui Hitchcock , având ca interpreţi principali pe Joan Fontaine şi Laurence Olivier şi cunoaşteţi povestea Rebeccăi. Pentru orice eventualitate, o rezum şi eu, pe scurt.
Maxim de Winter este un aristocrat englez, fostul soţ al Rebeccăi, moartă într-un accident nautic (s-a scufundat cu propriul iaht). Rebecca a fost o femeie foarte frumoasă, educată şi stilată, dar cam parşivă (îşi înşela soţul). Maxim cunoaşte, la Monte Carlo, o fată modestă, domnişoara de companie a unei americane. Se plac reciproc, se căsătoresc şi se stabilesc în Anglia în frumosul castel al lui Maxim, situat pe malul mării. Aici, ea, devenită stăpână a casei, este tot mai intimidată şi stângace, pe măsură ce menajera, o apropiată şi o admiratoare a fostei stăpâne, o laudă şi o regretă pe aceasta. Foarte repede ea a simţit adversitatea menajerei, care nu poate concepe ca o altă femeie să-i ia locul fostei ei stăpâne În plus, Maxim începe să aibă, de câte ori ceva îi aminteşte de Rebecca, comportări ciudate, ceea ce o chinuieşte în plus pe proaspăta doamnă de Winter. Ea începe să se îndoiască de dragostea soţului ei, fapt ce n-o împiedecă ca ea să-l iubească în continuare. Întâmplarea face să se descopere şi să se scoată la suprafaţă epava iahtului, în care se găseşte cadavrul Rebeccăi. Iahtul este examinat de specialişti şi se constată că scufundarea lui a fost provocată. Cunoscându-se relaţia încordată dintre Maxim şi Rebecca (el ştia că soţia lui îl înşeală) Maxim este suspectat de crimă. Soţia lui nu-l părăseşte în această împrejurare, din contră, îl ajută să scape de acuzaţie, fapt care-i apropie şi mai mult pe cei doi soţi. Menajera, care nu poate suporta să-i vadă pe cei doi trăind fericiţi în castelul a cărui stăpână a fost Rebecca, îi dă foc acestuia.
A doua zi după vizionarea spectacolului la operetă, am văzut şi filmul lui Hitchcock, pe care îl aveam înregistrat şi am răsfoit şi romanul pe care îl avem în bibliotecă. M-am convins că muzicalul bucureştean a fost făcut mai degrabă după film decât după roman. Nu numai scenariul seamănă foarte mult cu filmul dar şi până interpreţii principali (Alexandra Crăescu şi Florin Budnaru) seamănă cu cei din film şi sunt aproape la fel de buni. Spectacolul mi-a plăcut şi pentru faptul că spaţiul acordat părţii vorbite, teatrale, este aproape egal cu cel acordat părţii cântate. Prin urmare, m-am simţit ca la teatru. Apoi, interpreţii au cântat foarte inteligibil, iar orchestra, aflată undeva în culise (!), nu i-a acoperit. N-a fost nevoie să citesc textul cântecelor afişat în engleză deasupra scenei, cum am făcut la alte spectacole. Pentru mine a rămas totuşi esenţial să înţeleg ce cântă sau ce vorbesc actorii.
Dintre interpreţi, citez si pe Adina Sima, excelentă în rolul menajerei şi pe Anca Ţurcaşiu, foarte bună în rolul americancei.
Mi-a plăcut foarte mult coregrafia. Dansatorii, în rolurile personalului castelului sau ale invitaţilor, se mişcau foarte ceremonios şi în acelaşi timp sobru, aşa cum am văzut, în filme, că se mişcă personalul în reşedinţele aristocraţiei engleze.
Autorii muzicalului sunt Michael Kunze (libret) şi Silvester Levay (muzica), iar regia este semnată de ungurul Attila Béres, care, ca şi autorul libretului, a învăţat multe din filmul lui Hitchcock.

Alexandra Crăescu în rolul Rebeccăi

Alexandra Crăescu şi Florin Butnariu

Anca Ţurcaşiu
Citeşte mai mult >>

sâmbătă, 19 noiembrie 2011

MUZEUL ANTIPA


Pe 17 septembrie anul acesta, s-a redeschis Muzeul Naţional de Istorie Naturală „Grigore Antipa”, după o lungă perioadă de reamenajare şi modernizare. L-am vizitat zilele trecute, împreună cu soţia mea. Am fost realmente încântaţi! La fel ca atunci când am inaugurat Naţional Arena şi acum, mi s-a umplut inima de drojdie şi de sentimente patriotice şi a dospit, gata să-mi iasă din piept. Asta nu mi s-a întâmplat numai mie ci şi soţiei şi celorlalţi vizitatori. Mă uitam la ei şi vedeam numai figuri satisfăcute. Nu mai vorbesc de copii! Făceau o gălăgie infernală, alergând de la o dioramă la alta, de la un exponat la altul, exprimându-şi zgomotos entuziasmul şi comentându-şi cu voce tare impresiile!

În faţa muzeului
La subsol, de unde începe vizitarea muzeului, este prezentată Biodiversitatea României. Sunt prezentate cinci bioregiuni: pontică (Marea Neagră), alpină (Munţii Carpaţi), panonică (Câmpia Panoniei), stepică (Dobrogea), continentală (restul României). Dioramele sunt extraordinar de bine făcute! Impresia de natural, viu, autentic, m-a stăpânit tot timpul. Fiecare exponat este numerotat şi poate fi identificat cu ajutorul unor tăbliţe sau hărţi digitale.

La parter este prezentată Fauna mondială,pe criteriul biogeografic: mări reci, mări calde şi bioregiunile malgaşă, neotropicală, orientală, australiană, neozelandeză, neartică (Groelanda şi America de Nord), paleartică (Asia de Nord şi Centrală, Europa, Nordul Africii) şi etiopiană. Ca şi la subsol, am admirat diorame încântătoare, cu exponate frumoase.


La etaj sunt prezentate următoarele teme: originea şi evoluţia vieţii, paleontologie, lumea insectelor şi complexitatea speciei umane. Te poţi documenta aici cu privire la: giganţii mărilor, minerale şi roci, genetică, originea vieţii, fosile, insecte, anatomia comparată la vertebrate, trofee vânătoreşti excepţionale (donaţie a omului de afaceri Gh. Iaciu), evoluţia speciei umane, etnografie, anatomia omului.
Deinotherium giganteum
- cel mai mare exemplar din lume, descoperit în România  -
Citeşte mai mult >>

luni, 14 noiembrie 2011

OEDIPE NU VA LĂSA GRECIA SĂ SE SCUFUNDE!

Sofocle
Am văzut, zilele trecute, opera „Oedipe” a lui George Enescu, într-o montare nouă, la Opera Naţională Bucureşti. M-am dus la spectacol fără prea mare tragere de inimă, mai mult obligat de soţia mea decât de bună voie. Mai văzusem „Oedipe” în alte două montări, cea a lui Andrei Şerban (1996) şi cea a lui Petrică Ionescu (2004). Prima, a fost o aiureală modernistă, plină de simboluri pe care eu nu le-am înţeles. Cea de a doua a fost una foarte sofisticată şi iar n-am înţeles mare lucru. Actuala montare (regia Anda Tăbăcaru, scenografia Viorica Petrovici, coregrafia Răzvan Mazilu, dirijor Tiberiu Soare) mi-a plăcut. Toţi cei patru autori ai spectacolului au găsit, după părerea mea, soluţiile care să facă din spectacol unul inteligibil şi plăcut. Bravo lor! În puls, Ştefan Ignat, în rolul lui Oedipe, a fost magnific!
Bănuiesc că cei mai mulţi cunoaşteţi subiectul acestei tragedii antice scrisă de Sofocle şi petrecută pe tărâmul vechii Grecii. Pentru ori ce eventualitate, o să-l recapitulez în câteva cuvinte.
Regina Iocasta, soţia regelui Laios din Teba, aduce pe lume un copil, în pofida interdicţiei impuse lor de zei de-a nu avea moştenitori. Drept urmare, copilul, care n-avea nici o vină, este osândit ca atunci când va fi mare să-şi omoare tatăl şi să se însoare cu mama lui. (Ce strâmb judecă uneori zeii, nu-i aşa?) Toate profeţiile se împlinesc: Oedipe, care a fost abandonat de părinţi şi a crescut departe de ei şi fără să-i cunoască, îl omoară le Laios, într-o situaţie de legitimă apărare şi fără să ştie că el este tatăl său, se căsătoreşte apoi cu Iocasta, fără să ştie că este mama lui - are cu ea patru copii - şi devine rege al Tebei. După ce l-au osândit la paricid şi incest pe Oedipe, tot zeii aruncă asupra Tebei ciuma, ca pedeapsă pentru că ucigaşul lui Laios n-a fost descoperit şi pedepsit (Asta-i culmea!). Când Oedipe află că el a fost cel care l-a ucis pe Laios şi că Iocasta este mama lui, îşi scoate ochii pedepsindu-se că a fost atât de orb şi nu a văzut toate astea înainte, renunţă la tron şi pleacă în pribegie, însoţit de fiica sa Antigona. (Sublimă dovadă de responsabilitate!). Zeii (corect de data aceasta) hotărăsc ca cetatea care îl va accepta şi-i va oferi azil şi loc de veci lui Oedipe, să nu fie învinsă niciodată. Cetatea aceasta a fost Atena.
Brusc, mi-am adus aminte de tragedia pe care o trăieşte Grecia zilelor noastre. Toată lumea se aşteaptă, azi, că această ţară a civilizaţiei şi gloriei antice, să se rupă de continent, să alunece în Mediterana, apoi prin Gibraltar în Atlantic, iar acolo să se scufunde sau s-o înghită o balenă. Ei bine, nu se va întâmpla asta, pentru simplu motiv că în pământul ei este înmormântat Oedipe şi pentru că, sunt convins că poporul grec şi conducătorii lui, asemeni lui Oedipe se vor dovedi responsabili.


Oedipe şi Antigona
- scenă din spectacol -
Citeşte mai mult >>

sâmbătă, 12 noiembrie 2011

S-A SFÂRŞIT CUM A-NCEPUT

Ar fi normal, după părerea mea, ca la Teatrul Naţional să se monteze doar piese valoroase din dramaturgia autohtonă sau mari piese din dramaturgia universală. De aceea, am fost şocat să văd pe scena Naţionalului o comedie minoră (S-a sfârşit cum a-nceput), scrisă de un irlandez (Sean O’Casey), o comedie bufă, de genul celora din filmele cu Charlie Chaplin, Buston Keaton sau Stanley Laurel şi Oliver Hardy. O astfel de comedie e binevenită la un teatru de comedie, la cinematograf , sau la o terasă unde în timpul spectacolului ai voie să mănânci seminţe şi să bei bere.
Cineva, într-o cronică telegrafică, atrăgea atenţia că spectacolul nu se adresează nici snobilor şi nici celor cu IQ pipernicit . Probabil că eu oi fi şi snob şi prost, de aceea nu mi-a plăcut spectacolul, chiar dacă a fost regizat de Horaţiu Mălăiele şi a avut printre interpreţi pe Mihai Constantin, amândoi nume mari ale teatrului românesc. Aşa cum am mai declarat şi în alte cronici, nu-mi place comicul izvorât din situaţii neverosimile, nu-mi place abundenţa de gaguri (gaguri de dragul gagurilor) , nu-mi place maimuţăreala şi prostirea pe scenă. Ori, de toate astea abundă spectacolul lui Mălăele.
În sală s-a râs, s-a mai şi aplaudat, dar nu cine ştie ce. Lângă scaunele noastre, pe scările de interval, au luat loc însăşi Horaţiu Mălăele însoţit de George Mihăiţă împreună cu cei doi copii ai săi de 9 şi 7 ani. Au intrat târziu în sală şi n-au mai găsit locuri. Locurile rezervate pentru ei au fost ocupate de spectatori cu locuri la balcon sau pe strapontine, iar ei nu le-au cerut să le fie eliberate. Mi-a plăcut asta! În timpul spectacolului am mai tras cu ochii la ei: Mălăele a afişat, continuu, un zâmbet de satisfacţie. Mihăiţă era impasibil, iar copiii, cel mare mai râdea din când în când, cel mic era impasibil ca şi tatăl său. Să fie tot IQ-ul cauza?
În spectacol este vorba de doi soţi care îşi schimbă, pentru o zi, rolurile între ei: soţul rămâne să se ocupe de treburile casnice, iar soţia se duce la munca câmpului. Soţului, rămas acasă, i se adaugă un tăntălău şi amândoi reuşesc, într-un timp scurt, să facă praf bucătăria familiei: pe tot ce pun mâna se dărâmă, de tot ce se sprijină cade, au numai idei tâmpite, nu se pricep la nimic. Chiar aşa!!! Din orice cameră în care intră, răzbate de acolo un zgomot asurzitor de tinichele căzute. E prea de tot!
Mi-a şi plăcut câte ceva din spectacol. Mi-au plăcut decorurile lui Ştefan Caragiu şi muzica lui Nicu Alifantis. Costumele Lilianei Cenan sunt pe linia exagerărilor lui Horaţiu Mălăiele: fac din cei soţi nişte monştri obezi.
Ceilalţi doi actori din distribuţie, Daniel Badade şi Victoria Dicu, sunt amândoi foarte înzestraţi pentru comedie. Dar, degeaba eşti o vioară Stradivarius, dacă ajungi pe mâna cui nu trebuie! Vreau să spun, că dacă Mălăele n-ar fi pus accent pe latura burlescă a spectacolului, cu cei trei actori de 24 de carate şi cu decorurile şi muzica care li s-au asociat, putea face un spectacol care să se preteze cât de cât scenei Naţionalului.


Mihai Constantin şi Daniel Balade

Victoria Dicu
Citeşte mai mult >>

luni, 7 noiembrie 2011

CIMITIRUL BELLU, UN MUZEU ÎN AER LIBER AL LITERATURII ROMÂNE

   Am vizitat prima oară Cimitirul Bellu în 1953, cu ocazia primei mele veniri în Bucureşti. Am ţinut neapărat să-l văd, pentru că ştiam că adăposteşte mormântul lui Mihai Eminescu. L-am văzut, m-am recules în preajma lui. A fost mare lucru pentru mine să mă aflu atât de aproape de rămăşiţele pământeşti ale celui mai mare poet român. Am considerat asta un privilegiu egal cu cel de-a întâlni, pe viu, un mare scriitor. Am avut prilejul să-i întâlnesc pe vremea când erau în viaţă, pe Camil Petrescu, pe Cezar Petrescu, pe Mihail Sadoveanu. De curând, cu prilejul vizitării cimitirului, după ce el a fost introdus în circuitul turistic, am avut prilejul să vizitez şi mormintele celor trei, înmormântaţi toţi în zona rezervată scriitorilor, în centrul căreia se află mormântul lui Eminescu. Eminescu este, şi aici, cel mai mare.
   Numărul scriitorilor înmormântaţi în Cimitirul Bellu, este foarte mare. Niciodată n-am fost într-o societate de literaţi mai mare şi mai selectă decât aici! Iată o listă cu cei mai mari dintre ei, în ordine alfabetică: George Bacovia (1881-1957), Eugen Barbu (1924-1993), Gellu Naum (1915-2001), Emil Botta (1912-1977), Jean Bart (1874-1933), Eusebiu Camilar (1910-1965), Ion Luca Caragiale (1852-1912), George Călinescu (1899-1965), George Coşbuc (1866-1918), Mihai Eminescu (1850-1889), Iulia Haşdeu (1869-1888), Nicolae Iorga (1871-1940), Petre Ispirescu (1830 -1887), Nicolae Labiş (1935-1956), Alexandru Macedonski (1854-1920), Titu Maiorescu (1840-1917), Tudor Muşatescu (1903-1970), Ion Minulescu (1881-1944), Alexandru Odobescu (1834-1895), Adrian Păunescu (1943-2010), Dumitru Panaitescu –Perpessicius (1891-1971), Camil Petrescu (1894-1957), Cezar Petrescu (1892-1961), Marin Preda (1922-1980), Victor Ion Popa (1856-1946), Liviu Rebreanu (1885-1944), Mihail Sadoveanu (1880-1961), Ion Simionescu (1873-1944), Nichita Stănescu (1933-1983), Iănăchiţă Văcărescu (1740-1800), Alexandru Vlahuţă (1859-1919), Vasile Voiculescu (1884-1963).

Versurile de pe crucea poetului Mihail Eminescu sunt selectate din poezia "De-oi adormi....":
Reverse dulci scântei
Atotştiutoarea,
Deasupra-mi crengi de tei
Să-şi scuture floarea.
Nemai fiind pribeag
De-atunci înainte,
Aduceri aminte
M-or coperi cu drag

De remarcat Drapelul României aflat deasupra crucii şi  florile proaspete, în culorile naţionale, de pe mormânt, încă o dovadă că Mihai Eminescu este iubit de români.




Pe piatra de căpătăi a lui Geoege Coşbuc sunt versuri din poezia "Lupta vieţii-Gazel":
O luptă-i viaţa; deci te luptă,
Cu dragoste de ea, cu dor.
Pe seama cui? Eşti un nemernic,
Când n-ai un ţel hotărâtor.
Tu ai pe-ai tăi! De n-ai pe nimeni,
Te lupţi pe seama tuturor.

În 1953, când am fost pentru prima oară în Cimitirul Bellu, în zona superaglomerată azi cu morminte de scriitori, erau doar mormintele lui Eminescu şi Coşbuc. Am copiat atunci epitafurile de pe cele două morminte, iar acesta, de pe piatra de căpătâi a lui Coşbuc, ne-a servit ca mottou pe tabloul de absolvire a şcolii medii.

Mormântul lui Mihail Sadoveanu, a fost plasat între mormintele lui Eminescu şi Coşbuc. Oricât ar fi de contestat Mihali Sadoveanu ca urmare a colaborării lui cu regimul comunisit, el râmâne unul din cei mai mari scriitori români.
George Călinescu spune despre el: Luat în totalitate, M.Sadoveanu e un mare povestitor, cu o capacitate de-a vorbi autentic enormă, asemănător lui Creangă şi Caragiale...Prin gura lui vorbeşte un singur om, simbolizând o societate arhaică...Opera scriitorului e o arhivă a unui popor primitiv ireal: dragoste, moarte, viaţă agrară, viaţă pastorală, război şi asceză....
   Pe mine m-a fermecat, în mod deosebit, limbajul inventat de scriitor şi folosit în romanele sale istorice. Senzaţia de plăcere pe care mi-o dau lecturile acestor cărţi, datorată în primul rând acestui limbaj, o aseamăn cu plăcerea pe mi-o provoacau razele soarelui cînd, abia ieşit din apă, mă tolăneam pe o plaje de nisip, la mare.



  Caragiale a fost reînhumat în Cimitirul Bellu, în timpul comuniştilor. Îmi amintesc că, la data respectivă, au existat discuţii în legătură cu epitaful de pe piatra sa de mormânt, mulţi considerându-l neinspirat:

"SĂ CULUIVAŢI POPORUL! UN POM FĂRĂ RĂDĂCINI NU POATE TRĂI.

Sunt şi eu de părerea că se putea găsi ceva mai bun. 






După cum se poate vedea, mormântul lui Nichita Stănescu, poetul nepereche, "a luat faţa"  mormântului lui Mihai Eminescu, cea ce n-a reuşit şi ca poet. Iată ce spun criticii despre poet:
E.Simion: Nichita Stănescu nu este numai un versificator diabolic de abil, un poet inspirat şi original...
N. Manolescu: Ceaa ce bate numaidecât la ochi, la capătul unei lecturi nu fără obstacole (a operei poetice a lui N.S. n.n.), este inegalitatea poeziei. Decalaje valorice mai mari nu există, probabil, nici a unui alt mare poet român.Însă tot aşa de bătătoare la ochi este originalitatea.
Nichita Stănescu nu este nici atât de verbios precum socotesc contestatarii săi (Gh. Gricurcu, M. Niţescu, Marin Mincu),  nici atât de profund precum îl cred adulatorii. Dar este probabil cel mai original poet român după al Doilea Război Mondial.
Gh. Grigurcu: ..idol fals, aşezat în locul valorilor interzise, subestimate, răstălmăcite, ori a celor ce n-au venit încă.


 Despre cavoul poetei Iulia Haşdeu se spune că este "Un templu unicat mondial", şi că este un  mic templu spiritist construit după planul dat cu toate amănuntele (în mai multe şedinţe de spiritism) de Iulia, tatălui său, savantul Bogdan Petriceicu Haşdeu. Sculptura aparţine sculptorilor Ion Georgescu şi Carl Storck.
Deasupra monumentului sunt doi sfincşi de piatră, care poartă în spinare un glob pământesc.
Sub platforma , sprijinită de două coloane,  care susţine leii, există inscrisul: MAI ŞEZI PUŢIN, apoi un ceas care arată ora când a încetat din viaţă poeta.
În interiorul cavoului există un altar, sub care zac rămăşiţele  pământeşti ale Iuliei, iar, lângă el, se află bustul ei, iar, în dreapta, masa de lucru a poetei. Pe un perete lateral, sunt înscrise cele patru legi ale credoului spiritist: religioasă, morală, socială şi filosofică. Pe pereţi, sa află, de asemenea, portretele ale familiei Haşdeu. Există şi al doilea altar, cu trei busturi  din teracotă: Isus Hristos încadrat de Shakespeare şi Hugo.
 
 
   Cimitirul Bellu a oferit odihnă de veci şi la alţi oameni de seamă ai României: artişti, oameni politici, oameni de ştiinţă, militari . Pe drept cuvânt el se poate numi „Pantheon Naţional”. Enumerăm pe câţiva: Dumitru Brătianu, Lascăr Catargiu, Heri Coandă, Haricleea Darclée, Ion Gh. Maurer, Gheorghe Gheorghiu-Dej, Spiru Haret, Nae Ionescu, Ion Jalea, Ion Mincu, Dem Rădulescu, Amza Pelea, Pake Protopopescu, Constantin Tănase, Maria Tănase, Traian Vuia, Aurel Vlaicu, A.D. Xenopol
Multe din cavourile, pietrele de mormânt, crucile şi sculpturile ce împodobesc mormintele sunt adevărate lucrări de artă, opere ale unor arhitecţi şi sculptori renumiţi, motiv pentru care cimitirul este şi un "Monument de Artă". Dintre arhitecţi îi enumăr pe Ion Mincu, Grigore Cerchez, Ion Berindei, Ion Georgescu, iar dintre sculptori pe Carl Storck, Ion Georgescu, Oscar Späthe, Dumitru Paciurea, Rafaello Romanelli, Miliţa Petraşcu.

Citeşte mai mult >>