luni, 31 ianuarie 2011

URŞII (VII)

URŞII
(continuare)

A mai trecut un an, în care
Cei trei au învăţat multe, fiecare.
Acum, frunzele pădurii au ruginit,
Muntele are un fantastic colorit,
Soarele evoluează pe traiectorii tot mai joase,
Zilele-s mai scurte, nopţile mai răcoroase.
Prietenii noştri s-au făcut între timp mari,
Nu mai ştiu cum să le zic acestor ştrengari!
Dacă le zic ursuleţi, îi jignesc;
Să le zic urşi, încă nu îndrăznesc!
De aceea am să le zic…. ursulani
Prin asimilare cu cuvântul cârlani,
Denumire dată cailor până la trei ani.
Aşa dar, cei trei ursulani,
Au devenit mari, iar deosebirile dintre ei,
S-au estompat în aşa măsură, dragii mei,
Încât îmi vine tot mai greu să-i deosebesc,
Dar, cu oarecari eforturi, reuşesc .
Sunt la fel de înalţi toţi trei,
Coadă n-are nici unul din ei,
Toţi merg la fel de legănat,
Toţi au acum culoarea brun-roşcat
Şi nu mai e nici unul gulerat.
O să-i denumesc, ca şi până acum,
Nu-i cazul alte nume să le pun!
Ei au început să-şi dea, cu intermitenţă,
Aere de urşi maturi şi de independenţă:
Uneori prea mult se îndepărtează,
Alte ori o dispoziţie comentează.
Ba, îndrăznesc chiar să o contrazică
Pe mama lor, care a devenit o „învechită”.
Este adevărat că până la urmă îşi cer scuze,
Dar asta nu întotdeauna ajunge!
A devenit din ce în ce mai evident
Că despărţirea , un fapt , se ştie, iminent,
Este din ce în ce mai aproape.
De faptul acest este conştient fiecare în parte,
Iar mama lor mai mult decât ei,
Pentru că ea are, în plus, încă un temei
Să se gândească la acest eveniment:
Instinctul ei şi-n cazul de faţă prezent,
Îi spune din ce în ce mai insistent
Că-i cazul să fie puţin mai grăbită,
Căci o altă maternitate trebuie pregătită.
Ornicul biologic se-nvârte , n-aşteaptă,
Specia trebuie, neapărat, perpetuată.
Faptul că ursul în vârstă şi bine făcut
Să le dea tot mai dese târcoale a început,
Este încă un element care o atenţionează,
Este încă un factor care o presează.
          (va urma)

 
Citeşte mai mult >>

duminică, 30 ianuarie 2011

URŞII (VI)

URŞII
(continuare)

Într-o zi pe când mâncau afine coapte
Se îndreaptă spre ei, venind din altă parte,
Un urs în vârstă şi bine făcut.
Venea încet şi părea absent şi abătut.
Când, în cele din urmă, i-a simţit
S-a ridicat în două picioare, i-a privit
După care, s-a apropiat de mama lor
Şi a schimbat cu ea un …..  "mor",
Apoi a început să mănânce cu spor.
În curând însă s-a săturat sau plictisit
Şi a plecat încet, absent, cum a venit,
Nu însă, înainte de-a mai spune-un "mor",
Cu aceiaşi lipsă de umor.
- Cine este d-lui? O întreabă pe mama lui,
Intrigat , ursuleţul cel mai mic,
Care, curios din fire, nu vrea să-i scape nimic.
- Tatăl vostru, răspunde ursoaica sec
Şi acum pentru că afară s-a întunecat,
Şi musafirul nostru nepoftit a plecat,
E timpul să coborâm la pârău.
Ursuleţii au rămas tablou!
Nu se mai puteau mişca din loc!
Nici să mai vorbească nu pot!
Primul care îşi revine din uimire
Tot cel mic, mai stăpân pe sine,
Dă glas dorinţei tuturor, de astă dată:
- Nu ne lăsa aşa, cu gura căscată!
Spune-ne te rog câteva cuvinte:
Ce este cu el? Ce face? Ce învârte?
De ce nu stă, bunăoară, şi el cu noi?
De ce apare şi dispare ca un strigoi?
Convinsă, ursoaica-şi îndulceşte tonul.
- De ce v-aţi înmuiat aşa? Fiţi tari!
Aşa le-a fost dat urşilor mari
Să-şi ducă toată viaţa, solitari.
Vă spun acum, ca să ţineţi minte,
Că peste un de zile, de acum înainte,
Va trebui să ne despărţim şi noi.
Iar, când ne vom mai întâlni apoi,
Din când în când, din întâmplare,
Ne vom trata cu aceiaşi nepăsare.
- De ce? Întreabă toţi deodată.
- Aveţi răbdare. O să aflaţi îndată.
Aţi observat şi voi, dacă bine socotesc,
Că-n ultima vreme abia de reuşesc
Să vă satur pe toţi trei deodată,
De parcă mâncarea ar fi împuţinată.
În realitate mâncarea e la fel de multă
Voi însă, băgaţi mai mult în burtă.
De aceea, ori ce-ai face nu poţi
Găsi într-un loc mâncare pentru toţi.
Şi asta se va întâmpla în fiecare zi din lună
Dacă vom continua să umblăm împreună.
Acesta este, prin urmare, motivul
Sau mai bine zis acesta este primul,
Care ne va determina să ne despărţim,
Indiferent cum judecăm şi ce simţim.
Este cu totul altceva când fiecare
Îşi caută pe cont propriu de mâncare.
Uneori şi aşa, cu mare greutate reuşeşti
Foamea neîndurătoare să ţi-o potoleşti.
Ar mai fi apoi de luat în considerare
Faptul, de însemnătate foarte mare,
Că ne mai fiind foarte mulţi la olaltă
Oamenilor le va fi mai greu, de astă dată,
Să ne doboare în număr prea mare
Şi specia nu poate, atât de uşor, dispare.
Bieţilor ursuleţi li s-a făcut ruşine
Că n-au înţeles de la început bine
Şi fiindcă, între timp, se înserase bine
Şi-au înălţat spre cer capetele lor
Şi au cerut celor două urse în cor
Să-i ajute să suporte şi acest adevăr.
               (va urma)



Citeşte mai mult >>

sâmbătă, 29 ianuarie 2011

URŞII (V)

URŞII
(continuare)

A venit vara cu căldură mare.
Ursoaica şi ursuleţii suferă tare!
Să-şi dezbrace blana nu pot,
De aceea, scot limba afară de-un cot
Sau stau cât mai mult la umbră,
Atâta timp cât foamea nu-i alungă.
Azi, ursoaica a găsit o modalitate
Să îmbine cele două aspecte delicate
Şi ca să-şi facă puii să uite de necaz
Au luat cu toţii drumul spre iaz.
Ştia că nu vor fi de nimeni deranjaţi,
Lucrătorii la pădure fiind plecaţi.
Imediat ce au ajuns la baltă,
Ursoaica a intrat tacticos în apă.












Apoi, înotând o „câinească” curată,
A fost îndelung de ursuleţi aplaudată.
Ei se codeau să-i urmeze exemplul,
Invitându-se în apă unul pe altul.
Primul care şi-a luat inima-n dinţi
A fost, aşa cum cred că bănuiţi,
Roşcatul, cel mai neastâmpărat.
Surprins, acesta a constatat,
Că poate să înoate la fel de bine
Ca şi mama lui! Era încântat de sine!
După el au intrat în apă şi ceilalţi doi.
Începe acuma, dragi copii,
Un spectacol anume pentru voi:
Am spus adineauri, cuvântul „baltă”
Ca să rimeze, chinuit, cu „apă”,
Dar, urşii noştri fac baie, de fapt,
Într-un iaz adevărat, special amenajat
Pentru primirea buştenilor de pe munte,
Ce vin la vale alunecând extrem de iute
Pe un jgheab, care se numeşte „scoc”.
Ei intră repede în apă şi rămân pe loc.
Când iazul se umple de tot,
Se deschide un zăgaz, agale,
Şi buştenii pleacă, purtaţi de apă, la vale,
Spre un gater sau o destinaţie oarecare.
În timp ce eu vă ţineam de vorbă,
Toţi ursuleţii au dat la înot o probă,
Pe care au trecut-o în mod strălucit.
La urşi înotul este ceva moştenit!
Acum ei se scaldă, toţi trei, în voie
Şi fac, ca şi voi copii, mare hărmălaie.
Se stropesc cu apă, dând din picioare,
Pufăie, mormăie şi scheaună de plăcere.
Se urcă pe un buştean pe coajă ud,
Alunecă, cad în apă şi se duc la fund.
Scot repede afară capul din apă
Şi-l scutură scurt şi iarăşi încearcă.
Reuşesc să-l încalece în cele din urmă,
Dau voioşi din labe şi fac multă spumă
Şi fără să-şi dea seama că vâslesc,
Încet, apoi tot mai repede, plutesc.
Când realizează ce li se întâmplă,
Se opresc din joacă, se-nspăimântă,
Se clatină, se dezechilibrează pe loc,
Cad în apă şi apa face ….”pleosc”.
N-a trecut mult timp şi cu puţin noroc,
Au dat din întâmplare peste scoc.
S-au urcat pe scocul înclinat
Şi, aşa cum era de aşteptat,
Uzi leoarcă cum erau, au alunecat
Şi ca un glonţ în apă au reintrat.
Iar apa, cum credeţi că a făcut, copii?
N-am încotro şi trebuie să recunosc:
Apa a făcut, ca şi mai înainte, ”pleosc”.
Asta le-a plăcut mai mult din toate.
S-au dat pe „tobogan” pe săturate.
În timp ce ei se jucau, mama lor
A ieşit, pe ne observate, din apă
Şi-n locul unde se termină lacul
A început, meticulos,…vânatul
Şi din când în când scoate din apă,
C-o labă din faţă făcută lopată,
Câte un peşte strălucitor şi colorat
Pe care îl aruncă repede peste cap.
Ursuleţii au observat că ea a plecat
Abia când s-au săturat de scăldat
Şi când maţele lor, aproape goale,
Le chiorăiau groaznic de foame,
Au început s-o caute pe mama lor.
Au văzut-o trebăluind de zor
Şi scoţând ceva din apă cu spor.
Încetând imediat să se mai joace,
S-au dus la ea să vadă ce face.
Şi tare mult s-au mai minunat
Când au văzut tot malul presărat
Cu peşti frumoşi, cu picăţele roşii!
S-au bucurat mult, pofticioşii
Şi s-au grăbit să-şi „ajute” mama.
Până să-şi dea ursoaica seama,
"Ajutoarele" ei au cules de pe jos
O mare parte din păstrăvul frumos
Şi au început să-l înfulece vârtos.
După ce l-au devorat, aproape pe tot,
S-au lins îndelung şi tacticos pe bot,
Dovadă că le-a plăcut şi că s-au săturat.
Atunci s-a apucat şi ursoaica de mâncat,
Ca orice mamă, …ce a mai rămas.
Cei mici au adormit, între timp, la soare
Şi sforăie pe trei voci, cu botul pe labe.
              (va urma)


Citeşte mai mult >>

vineri, 28 ianuarie 2011

URŞII (IV)

URŞII
(continuare)

Ca să-i scoată din această apatie
Ursoaicei i-a venit ideea să le ţie,
Pe viu, o lecţie de astronomie.
I-a scos din bârlog şi le-a arătat
Cerul de noapte senin şi înstelat
Şi luna, mare cât un bostan,
Oprită deasupra unui castan.
- Pe cer, scumpii mei ursuleţi,
Micuţi, neştiutori şi sperieţi,
Sunt la fel de multe animale
Ca într-o ogradă sau pădure mare.
Nu vă uitaţi atât de miraţi la mine!
Ascuţiţi-vă văzul şi auzul bine
Şi o să vi le arăt, îndată şi vouă.
În primul rând, priviţi pe cele două
Ursoaice: Ursa Mare şi Ursa Mică;
Prima îi mamă, cea de-a doua fiică.
De acolo de sus, de unde ne privesc,
Ne dau putere şi încredere, ne ocrotesc,
Pe noi, pe întregul neam ursesc.
În fiecare noapte senină, cu stele,
Să vă uitaţi cu credinţă mare la ele.
O să vă dea încredere şi putere
Şi-o să vă vindece de păcătoasa frică.
Mă refer, acum, la frica nejustificată
Şi nu la cea de-a face o faptă rea,
Nepermisă, urâtă şi necugetată.
Într-adevăr, după ce le-au văzut,
S-a întâmplat un fapt de necrezut:
Cei trei ursuleţi s-au scuturat de frică
Parcă s-ar fi scuturat de-o furnică
Şi-au devenit, imediat, din nou,
Foarte încrezători în steaua lor!
Ursoaica le-a mai arătat pe cer
Doi câini: un ogar şi un cocher;
Un cal înaripat şi un dragon,
O lebădă, un leu, un scorpion,
Un corb, o balenă, un taur,
O cloşcă cu şapte pui de aur.
În legătură cu aceste toate
Le-a spus poveşti interesante,
Încât, când au plecat la culcare cuminţi,
S-au declarat extrem de mulţumiţi.
Noaptea au visat, toţi trei,
C-au fost şi ei urcaţi pe cer, de zei.
      (va urma)




Citeşte mai mult >>

joi, 27 ianuarie 2011

URŞII (III)

URŞII
(continuare)

Pentru că vremea n-a fost frumoasă
Au trebuit să stea câteva zile în casă.
Dar a venit, până la urmă şi ziua
Când şi-au părăsit din nou vizuina,
Au mers până la marginea pădurii
Şi de acolo, de la începutul arăturii,
Ursoaica le-a arătat venind pe cărare
Un animal ciudat, în două picioare,
Fără blană, fără pene, fără gheare.
Le-a cerut să se ascundă după un pom
Şi le-a explicat că animalul acela-i OM.
Le-a mai cerut să îl miroasă bine,
Să-l studieze atenţi în timp ce vine
Şi de acum încolo când îl vor simţi,
Îl vor vedea, auzi sau mirosi,
Să se întoarcă din drum, să-l ocolească,
În nici un caz să nu-l întâlnească.
- De ce? A întrebat ursuleţul cel mic,
Mie nu mi se pare a fi prea voinic.
Si apoi ne-ai spus, de multe ori,
Că nimeni nu-i mai puternic ca noi
- Este aşa precum v-am spus.
Nici un animal nu-l întrece pe urs,
În nici un fel de luptă dreaptă.
Cu omul însă, situaţia-i schimbată:
Omul, dintre toate animalele din lume,
Este cel mai inteligent, se spune.
Cu mintea lui ascuţită a creat
Tot felul de instrumente de vânat.
Uitaţi-vă bine la ce ţine el pe umăr.
Instrumentul acela este o puşcă
Care scuipă foc departe şi muşcă.
După ce o îndreaptă spre un animal,
Se aude îndată un pocnet infernal
Şi animalul cade, ca şi secerat.
Bieţii ursuleţi tare s-au mai speriat!
Unii aproape n-au mai respirat!
- Dar dacă noi nu-i facem nimic,
Insistă, ca totdeauna, ursuleţul cel mic,
El ce-ar avea de împărţit cu noi?
- Omul omoară tot felul de animale,
Pe unele le omoară ca să le mănânce.
Dac-o face împins de foame
El are o scuză, s-ar putea zice.
Vă amintiţi că şi eu am vânat
Acel pui de mistreţ vărgat,
Din carnea căruia ne-am înfruptat.
Şi nici el, bietul pui de mistreţ,
Frumos ca şi voi, jucăuş, isteţ,
Nu ne-a făcut nouă, niciodată, nimic,
Nu ne este nici barem inamic!
Din păcate, aşa-i lumea făcută,
Animalele între ele se mănâncă,
Ca să poată trăi mai departe
Şi asta-i scuză pentru fiecare în parte.
Omul mai omoară unele animale
Să-şi facă din blana lor haine.
Şi în cazul acesta el are o scuză,
Chiar dacă faptul nu vă amuză,
Pentru că el nu are nici blană,
Nici pene, nici solzi, nici o podoabă
Şi fără haine el rămâne în pielea goală.
Toate acestea au fost valabile odată.
Astăzi, situaţia-i profund schimbată.
Omul are suficiente surse de hrană,
Iar pentru îmbrăcămintea de iarnă,
Nu mai are nevoie de blană.
El vânează azi din pură plăcere,
Nimic nu-l obligă, nimic nu i-o cere.
Din blănile noastre îşi face trofee
Şi participă la concursuri cu ele.
De aceea dacă el azi ne suprimă,
N-are nici o scuză, e de vină!
Ceea ce face el este o crimă!
A fost, pentru ursuleţi lecţia cea mai dură
De când s-au apucat de învăţătură!
Au stat pe gânduri ziua întreagă,
Afişând fiecare câte o figură bleagă,
Iar seara, n-au putut să adoarmă.
               (va urma)




Citeşte mai mult >>

miercuri, 26 ianuarie 2011

URŞII (II)

URŞII
(continuare)

Într-o altă zi, mama lor le-a predat
O materie importantă, dar greu de învăţat.
La fel de grea ca aritmetica sau geometria
Pe care voi copii le învăţaţi în clasa treia.
Au învăţat cum arată şi cum să recunoască
O vulpe, un lup, un câine, o broască,
Un porc mistreţ sau ori ce alt animal
După aspect şi după mirosul lor particular
Venit de-aproape sau de la distanţă mare,
Venit din urmele lăsate pe cărare.
Este cazul dragi copii ca să vă spun
Că urşii, sărmanii, n-au văzul prea bun
Şi atunci, ca să suplinească ponosul,
Şi-au dezvoltat foarte mult mirosul.
Şi fiindcă au fost obligaţi, aşa socot,
Să-şi vâre botişorul lor mititel peste tot
Sau să tragă tot timpul aer pe nări,
Pe rând, din toate cele patru zări,
Vai de ei ce au păţit! Unul a ameţit,
Altul s-a înţepat într-un spin ascuţit,
Iar pe ultimul l-a apucat
Un acces cumplit de tuşit şi strănutat.
Strănuta de se cutremura pădurea!
Un iepuraş s-a pierdut cu firea.
Pe loc, ursoaica a decretat solemn,
Că ursuleţul face alergie la polen
Şi, deşi alergia nu este un fleac,
Ursoaica ştie o buruiană de leac
Cu care-i va veni alergiei de hac.
          (va urma)



 
Citeşte mai mult >>

marți, 25 ianuarie 2011

URŞII (1)

Acest poem este "de-a dreptul copilăros". Nu-l recoman celor care n-au păstrat nimic de copil în ei.

URŞII

Ursoaica brună, din fotografie,
Tânără, puternică, nurlie,
A născut într-o iarnă geroasă,
Într-o grotă, ce-i servea de casă,
Trei ursuleţi dolofani şi pufoşi,
Cu ochii închişi şi mâncăcioşi.
Unul mai mic, negricios, delicat,
Altul cu un guler alb imaculat
Şi ultimul având părul roşcat.








După ce a început să vadă fiecare
Şi să meargă binişor pe picioare,
Primăvara, într-o zi cu soare,
Ursoaica i-a scos la plimbare.
Cu această ocazie ea le-a predat
Prima lecţie cu adevărat.
Le-a arătat tot ce-i înconjoară:
Pământul şi cerul, prima oară,
Apoi iarba, florile, copacii,
Fluturii, albinele, gândacii,
O şopârlă ce se prăjea la soare,
Un melc cu casa în spinare
Păsărelele care cântau frumos,
O veveriţă într-un copac stufos,
Un iepuraş urechiat şi fricos
Şi, chiar un cârd de căprioare
Care căutau prin preajmă mâncare.
Totul a denumit foarte răspicat,
A explicat, a repetat şi exemplificat
Până când şi ursuleţul cel roşcat,
Neatent şi foarte neastâmpărat,
A reuşit să recunoască toate
Plantele şi animalele învăţate.
Într-o altă zi frumoasă, au învăţat
Despre ce este bun sau nu de mâncat,
Despre ce-i gustos sau contraindicat.
Au aflat gustul ales al ciupercilor,
Al ghindei de anul trecut şi al melcilor,
Au mâncat fiecare şi câteva furnici,
Savurând cu desfătare ouăle lor mici,
Apoi şi-au îndulcit gura cu câteva flori
De mierea ursului, în multe culori.
Ursuleţul cel roşcat şi neastâmpărat
Din nou distrat şi neatent la explicat,
A luat, din greşeală, în gură un bondar
Ce sta pe-o floare şi culegea nectar.
Vai de el ,sărmanul, ce-a păţit!
Doamne, cât de mult a pătimit!
Bondarul a zbârnăit ca o drâmbă,
Apoi l-a înţepat ascuţit de limbă.
L-a fulgerat imediat o aprigă arsură
De parcă i-a pus cineva foc în gură.
A sărit „ca ars” un metru-n sus,
(O rară performanţă pentru-un urs!)
A schelălăit şi a urlat un ceas întreg.
Doamne cât a putut fi de bleg!
Limba i s-a umflat atât de tare,
Că nu s-a mai putut atinge de mâncare
Şi-n două zile, ce i s-au părut nesfârşite,
N-a mâncat altceva decât răbdări prăjite.





Citeşte mai mult >>

duminică, 23 ianuarie 2011

SCORŢIŞOARĂ

Scorţişoară! Scorţişoară!
Ce-i acea? mă întreabă
Toţi copiii de pe scară
Strânşi în jurul meu, grămadă.
Dragi copii,
Vreau să mă fac priceput
Încă de la început.
Vă spun, c-o mână pe piept,
Că nu-i vorba de-un condiment.
Nu-i vorba de-o cojiţă
Din care, dată la râşniţă,
Iese-o pudră maronie,
Roşioară, cafenie,
Pe care ne-o presară mama
Peste gelul alb ca neaua
De budincă de orez,
Pe grişul cu lapte,
În ceaşca cu nes.
Nu! Nu-i vorba
Nici de-un breloc.
Chiar n-aţi priceput deloc?
Vă rog, nu vă precipitaţi!
Staţi cuminţi şi ascultaţi.
Haideţi să recapitulăm.
Prin urmare:
Nu-i breloc şi nu-i cojiţă.
Este, dacă vreţi să ştiţi,
O simpatică fetiţă.
De unde e şi cum o cheamă,
Pe această fată?
Am să vă spun îndată.
Ea este din Constanţa,
Dar nu o cheamă Tanţa.
Stă în cartierul Tomis trei,
Aproape de piaţa
De unde cumpărăm ardei.
Cum arată? Eşti curioasă?
Este o fetiţă frumoasă.
Înăltuţă, subţirică,
Tunsă scurt şi bruneţică.
Are, în faţă, doi dinţişori,
Mai laţi ca restul, mărişori,
Care se văd foarte bine,
Mai ales atunci când râde.
E bine dragii mei să ştiţi,
Că farmecul ei particular,
Şicul ei elementar,
Stau în cei doi dinţişori
Albi şi strălucitori.
De ce-i zice Scorţişoară
Şi nu Tanţa, bunăoară?
Uitaţi de ce:
Ea are un unchi bărbos,
Nu pre bătrân, nu prea frumos,
Dar foarte bun şi omenos.
Acest unchi, fără copii,
Ţine la nepoţii lui
Mult de tot şi îi iubeşte,
Îi răsfaţă, îi răsplăteşte
Şi-i alintă, câteodată,
Cu câte-o poreclă ciudată,
Despre care numai el ştie
Ce încărcătură poartă
De dragoste şi nostalgie!
Şi fiindcă văd că vă perpeliţi,
Pentru că până acuma nu ştiţi
Cum o cheamă pe fetiţa cu pricina,
Vă dezvălui acum: IRINA.

Această poezie am scris-o în 1986, cu ocazia unui sejur la mare. Atunci am cunoscut-o pe Irina. Acum ea este mare, şi are copii de vârsta ei de atunci. M-a rugat, atunci în 1986, ca întors la Târgu Jiu, unde locuiam, să-i scriu şi o poezie cu ursuleţi. M-am conformat şi, în curând, i-am trimis poezia care o s-o postez pe blog în zilele următoare. Nu-mi fac iluzii că o să vă placă la toţi, nici că toţi care o să daţi de ea pe blog, o s-o citiţi. De ce o pun, atunci? Pentru că este un document din perioada mea de ucenicie literară.
Scorţişară
Citeşte mai mult >>

marți, 18 ianuarie 2011

CEASUL CFR




Ceasul CFR este un „personaj” împreună cu care am copilărit, un „personaj” secundar al cărţii mele „Comoara din Dealul Magiarului” şi un „personaj” important al cărţii la care lucrez în momentul de faţă. Intrând într-o ceasornicărie de pe bulevardul Dacia din Bucureşti, am avut surpriza să văd, ticăind pe o policioară, un exemplar identic cu cele la care m-am referit.
Cei care mi-aţi frecventat blogul şi aţi şi citit postările mele ştiţi că am darul să fac obiectele neînsufleţite să vorbească. N-am ezitat nici o clipă să mă adresez venerabilului ceas.
- Salut ceasule!
Ceasul se uită nedumerit la mine, clipind din arătătoare.
- Ai spus ceva?, mă întreabă el.
Mi-am dat seama că nu mai aude bine. M-am apropiat mai mult de el şi am vorbit mai tare.
- Am spus, salut!
- Să trăieşti, dragul moşului. Mă cunoşti de undeva?
- Pe tine nu, dar am cunoscut pe câţiva din fraţii tăi. Ce faci? Cum o duci?
- Păi, ce să fac? Îmi târăsc bătrâneţile. de pe o zi pe alta.
- După glas nu s-ar zice că eşti bătrân. Ticăi ca un ceas tânăr.
- Cum să nu fiu bătrân? Am 110 ani, împliniţi. Nu mă mai pot ţine după celelalte ceasuri din atelier: întârzii mereu.
- Cu inima cum stai?
- O îmbătrânit şi ea. Calculează şi tu ce înseamnă să baţi de 150.000 de ori într-o zi, 110 ani la rând?
- Sunt impresionat! Ce-ţi aminteşti din tinereţile tale?
- Îmi amintesc că am fost fabricat în 1900, în Germania, la fabrica Junghans. Mi-au scris pe cadran CFR şi au desenat pe el o locomotivă cu aburi, pentru că m făcut parte dintr-o comandă a statului român. Ajuns în ţara voastră, am fost dat unui impiegat de mişcare de la o gară de pe linia ferată Bucureşti-Giurgiu. Aşa se obişnuia atunci: la angajare, ceferiştii primeau câte un ceas de buzunar ca să nu întârzie la serviciu, iar impiegaţii şi şefii de gară primeau câte unul de masă, ca să urmărească mersul trenurilor. Primul meu stăpân m-a dat, după 40 de ani, băiatului lui, tot ceferist, care m-a ţinut până în anul 1980, când m-a vândut, la Talcioc, proprietarului acestui atelier. De 30 de ani sunt aici şi-mi duc viaţa pe această policioară. uitându-mă la clienţii care vin şi pleacă.
- N-ai vrea să schimbi decorul? N-ai vrea să vii la mine acasă? E mai multă linişte acolo şi te-aş lăsa să te odihneşti cât vrei tu. Eu voi fi mulţumit să te văd în camera mea. Îmi aminteşti de copilărie.
- Nu mi-ar strica un pic de odihnă. Am cam ajuns la capătul puterilor. Dacă te învoieşti cu proprietarul meu şi dacă îmi promiţi că o să ai grijă de mine, vin.
M-am învoit cu ceasornicarul. Am plecat de la el cu ceasul în servietă şi, începând de ieri, el se odihneşte în biblioteca din biroul meu. Am promis că o să am grijă de el.
 
 
 
 
Citeşte mai mult >>

sâmbătă, 15 ianuarie 2011

POET DE LAPTE

Azi este ziua lui Mihai Eminescu şi Ziua Culturii Române. O cinstesc şi eu postând modesta mea poezie "Poet de lapte", scrisă în 1985, a doua zi de la prima mea încercare de a scrie versuri..


POET DE LAPTE

Sunt un „poet” de lapte:
mic,
neajutorat,
agitat.
M-am născut ieri.
Picioarele-mi sunt ncă moi,
nu-mi pot ţine capul,
nu stau în poponeţ,
fac pe mine.
Cu toate astea,
încerc să scriu versuri
albe,
scurte,
răspicate.
Încerc să scriu poezie
cu ritm,
plină de idei,
plină de forţă,
electrizantă,
avangardistă.
Încerc să scriu poezie
în stare să trezească
ură,
dragoste,
voinţă de luptă.
Aşa văd eu poezia.
Scriu repede,
precipitat,
agitat,
inspirat.
În timp ce scriu,
afară-i zgomot:
copiii strigă,
se bat cu zăpadă,
se trag cu săniile,
fluieră,
chiuie,
râd,
plâng,
Vacarm de nedescris!
Condiţii tocmai propice
pentru a scrie poezie
albă,
răspicată,
plină de forţă,
plină de miez.
Aiurea!

Citeşte mai mult >>

vineri, 7 ianuarie 2011

BALCIC (5)

Revelion


Aşa cum am mai spus, am întâmpinat anul 2011 la Balcic, împreună cu foştii mei colegi, absolvenţi ai Facultăţii de Mecanică de la Institutul Politehnic Bucureşti, promoţia 1961.

Colegii

Petrecerea a avut loc la restaurantul hotelului Ahilea.

Restaurantul

Eu şi soţia, la masa festivă.

Am compus pentru colegii mei Pluguşorul de mai jos, pe care l-am rostit , la masa festivă, la câteva minute după ce am intrat în noul an.


PLUGUŞORUL SEPTUAGENARILOR
- Foştilor mei colegi, oriunde s-ar afla -

Aho, aho, colegi şi fraţi!
Dacă acasă vă aflaţi,
Staţi un pic, nu vă culcaţi!
În fotolii v-aşezaţi,
Picioarele vi le-nfăşaţi,
Fesul pe cap îndesaţi,
Protezele vi le aranjaţi,
Ochelarii vi-i spălaţi.
Dacă aicea vă aflaţi,
Auzul vi-l încordaţi
Şi-mpreună cu ceilalţi
Pluguşorul ascultaţi!

Ia nu mai sforăiţi măi
Şi sunaţi din zurgălăi!
Hăi! Hăi! Hăi!

Aţi plecat câţiva de-acasă,
Fără să vă pasă
Că puterile vă lasă.
V-aţi pus coada pe spinare,
Ceva bani în buzunare
Şi c-o crasă nepăsare
Aţi întins-o la plimbare!
Nu vă pasă, nu vă pasă,
Că în lipsa voastră de-acasă
Vă caută doamna cu coasă!
Aţi vrut să schimbaţi decorul
Şi să ascultaţi Pluguşorul
În ţara învecinată,
Tot de Dunăre udată.
Păi, dacă vreţi să-l ascultaţi,
Staţi un pic şi nu mâncaţi.

Ia nu mai mestecaţi măi
Şi sunaţi din zurgălăi!
Hăi! Hăi! Hăi!

Un plug, am împins fiecare
De la a şcolii terminare
Până la pensionare.
Pentru unii a fost uşor
Că s-au bucurat de-ajutor
De la rudele sus puse,
De la unchi, de la mătuşe
Sau de unul mai solid:
De la stat, de la Partid.
Alţii l-au împins solitar
Cerând ajutor în zadar,
Iar câţiva, mai păcătoşi
Sau mai puţin norocoşi,
S-au bucurat nu de-ajutor
Ci de beţe-n roţile lor.
Cu ajutor, fără ajutor,
Meritul nostru cel mare
E că ne-am arat tarlaua fiecare!

Ia nu vă mai miraţi măi
Şi sunaţi din zurgălăi!
Hăi! Hăi! Hăi!

Am arat în capitală
Şi în alte oraşe din ţară.
În fabrici şi uzine,
Pe şantiere şi-n mine.
Pe ogoarele arate bine
Au ieşit turbine,
Pe cele arate tare
Au ieşit cazane,
Pe cele arate frumos
Câte un vapor luxos.
Când s-a arat în crâng
A ieşit un strung,
Când s-a arat cu spor
A ieşit un tractor,
Iar când am arat după deal
A ieşit un „ţucal”
Mare cât un furnal.

Nu vă mai umflaţi în pene măi
Şi sunaţi din zurgălăi!
Hăi! Hăi! Hăi!

Apoi ne-am căsătorit
Şi aproape toţi am izbutit
Câte-un mariaj fericit.
Unii au izbutit chiar două,
Dar, ce ne pasă nouă?
Cei care s-au priceput
Chiar şi copii au făcut
Şi acuma au, aproape toţi,
Unul sau mai mulţi nepoţi
Care îi trag de mustăţi,
Sau li se urcă în spinare,
Când se joacă de-a călare,
Iar când o să fie ei mari
Or să-i tapeze de bani,
Or să se drogheze o dată,
Vor deflora câte o fată.
Se vor înhăita cu golanii
Îşi vor pierde la cărţi banii.
Unii ne vom panica,
Alţii se vor scandaliza!
Eu sper să nu fie aşa.

Nu vă fie frică măi
Şi sunaţi din zurgălăi!
Hăi! Hăi! Hăi1

Să revenim însă-n prezent
Şi să ne uităm atent
Înainte de-a fugi la culcare
Ce-aţi devenit fiecare.
Aţi rămas fără păr în cap,
Hainele nu vă încap,
Că se-mpiedecă de burtă;
Sculele nu vă ascultă;
N-aveţi dinţi, n-aveţi măsele,
Aveţi însă belele:
Dimineaţa vă doare capul,
La prânz vă doare ficatul,
Seara sunteţi obosiţi
Şi la televizor aţipiţi.
Noaptea vi se scurge-ncet
Între dormitor şi closet.
Dar, să fiţi fericiţi!
Cât timp vă mai doare ceva,
Înseamnă că trăiţi.

Nu vă mai văietaţi măi
Şi sunaţi din zurgălăi!
Hăi! Hăi! Hăi!

N-am vrut să vă speriaţi.
Nu-i cazul să vă-ntristaţi.
Nu e voie să fiţi trişti.
Vă ordon: Fiţi optimişti!
Prin urmare,
Vă fac o urare:
Să trăiţi,
Sănătoşi să fiţi!
Nu vă întristaţi,
Ci vă bucuraţi!
Că viaţa-i scurtă
Timpul nu ne-ascultă.
Să ne bucurăm momentan
C-am mai trecut un an
Şi dac-o vrea Bunul,
O să mai trecem unul.
Să ciocnim un pahar
Şi să n-avem habar
De ce-a fost iei
Sau de ce va fi mâine,
Pentru că azi, ne e bine!

Ia înveseliţi-vă măi
Şi sunaţi din zurgălăi!
Hăi! Hăi! Hăi!
Citeşte mai mult >>

joi, 6 ianuarie 2011

BALCIC (4)

Castelul şi parcul Reginei Maria (3)

Regina a fost mare iubitoare de frumos , în general, şi de flori, în special. A ţinut să se înconjoare  şi de florile care i-au încântat copilăria în Anglia: crini şi trandafiri.Crinii îi plăceau cel mai mult.Pe ei i-a şi pictat. A amenajat două grădini numai cu acestea flori şi-i făcea mare plăcere să stea în mijlocul lor.

Regina Maria în una din grădinile ei de la Balcic
Cuibul Liniştit, castelul ei, este o clădire frumoasă, în stil balcanic, şi modestă în comparaţie cu palatele sau castelele altor capete încoronate.

Cuibul liniştit văzut de pe terasa de deasupra lui

Cuibul Liniştit văzut de jos

Interiorul a fost la fel de modest, mobilat cu gust, dar sobru. Se spune că vilele din parc în care locuiau cei din suita sa, erau mai elegant mobilate.


Şemineul din sufrageria castelului.
Mobilier care a aparţinut Reginei

Vilele şi celelalte construcţii din parc sunt construite în acelaşi stil cu Cuibul Liniştit. Din păcate,nimic românesc. Arhitecţii au fost străini.
Foişorul de la intrarea în parc


Vila Gutman (unul din arhitecţi)

Vila Moara

Parcul şi construcţiile din interiorul lui, amintesc, toate, de Regina Maria. Prezenţa ei se simte, parcă, pretudindeni. Inima ei continuă să bată la Balcic.



Citeşte mai mult >>

miercuri, 5 ianuarie 2011

BALCIC (3)

Castelul şi parcul Regina Maria (2)

Cred că unul din motivele pentru care Regina Maria a ales acest loc pentru a-şi construi parcul a fost faptul că aici erau câteva izvoare şi câteva pâraie. Pe pâraie, funcţionau, la data venirii ei aici, nu mai puţin de şapte mori! Izvoarele şi pâraiele i-au permis să amenajeze câteva fântâni (Fântâna de Argint, Fântâna Sfântă), o reţea de canale car brăzdau teritoriul, mai multe bazine, o cascadă, o micro centrală hidro-electrică care alimenta cu energie electrică domeniul şi chiar un Templu al Apei (Nimfeum).

Cascada

Centrala electrică

Nimfeum

Regina era o persoană profund religioasă. Pe lângă numeroasele cruci vechi de piatră şi câteva basoreliefuri înfăţişând scene biblice cu care şi-a presărat domeniul, a construit aici o bisericuţă ortodoxă (Stella Maris) , iar lângă castelul ei (Cuibul Liniştit), a ridicat un minaret. Între anii 1938-1940, conform dorinţei reginei, bisericuţa a adăpostit, într-un sarcofag de piatră, inima ei.

Cruce

Majolica de la Fântâna de Argint

Stella Maris




Citeşte mai mult >>

marți, 4 ianuarie 2011

BALCIC (2)

Castelul şi parcul Regina Maria (1)

Bulgarii nu-i zic aşa. Pentru ei parcul este acum „Grădina Botanică din Balcic” iar restul, „Castelul Balcic”. Din fericire, spre deosebire de prima mea vizită aici, în anii ’80, când erai lăsat să crezi că tot acest frumos complex era căzut din cer şi nu se pomenea nimic de meritele Reginei Maria a României în realizarea lui, azi, lângă fiecare obiectiv – clădire, monument sau peisaj - întâlneşti, pe câte un panou, un text în limbile bulgară, engleză şi română, din care afli povestea adevărată a obiectivului respectiv. Pe aceste panouri, sunt reproduse şi fotografii ale Reginei Maria, pozată acolo, din care poţi vedea şi cum arăta parcul pe vremea când ea mai trăia. Mai mult, s-au editat albume, broşuri, pliante şi vederi cu regina, castelul şi parcul ei. Vizitarea complexului costă 10 leva (25 lei). După cum vedeţi, aici bulgarii au încetat să mai vândă ieftin!

Regina Maria (1875-1938) a construit acest complex între anii 1924-1927. Ca să înţelegeţi ce a vrut ea să construiască aici, reproduc din cartea ei „Istoria vieţii mele”, următorul text:

Muzica minunată sau legătura sufletească perfectă cu natura mă îndemnau să-l înţeleg şi să-l simt cel mai profund pe Dumnezeu. O privelişte măreaţă, liniştea pădurii dese, grădina cu flori, cerul înroşit la apus, priveliştea furtunii de pe mare, îmi dau o concepţie despre veşnicie şi eternitate mai clară decât oricare ceremonie religioasă.

Prin urmare, regina a dorit să creeze aici nu numai un spaţiu de recreare ci şi unul spiritual. Parcul ei seamănă cu o grădină Bahai. Se spune că, într-o oarecare măsură, ea era adepta acestui curent religios şi, asemeni adepţilor acestei religii, milita pentru frumos şi unirea tuturor religiilor. Ea s-a inspirat în construirea acestui parc din ceea ce a văzut în numeroasele ei călătorii pe care le-a întreprins înainte de a se căsători cu prinţul Ferdinant, viitorul rege al României. De fapt, a şi adus aici obiecte pe care le-a admirat în aceste călătorii: amfore, cruci din piatră, statui, basoreliefuri etc. Cu toate acestea, ea reuşit să creeze aici, cu ajutorul unor arhitecţi străini, un parc unic în lume, pe care şi-a pus amprenta personalităţii ei deosebite.
Veţi întâlni în parc numeroase grădini (Gestemani, Valea Albastră, Englezească, Sfântă etc,) şi numeroase vile (Cuibul Liniştit, Gutman, Suita, Săgeata Albastră, Izbânda, Moara etc.), Atât grădinile cât şi vilele sunt adevărate monumente de arhitectură. Vila "Cuibul Liniştit", castelul reginei, este încununarea a ceea ce a construit ea aici.
Fotografiile care urmează, făcute în plină iarnă şi lipsite de culorile verii, reuşesc totuşi, cred eu, să exemplifice frumuseţea parcului.

Vedere din parc, în apropierea intrării.

Grădina pomilor plângători

Coloana lui Mircea, îl înfăţişază pe Mircea cel Bătrân în postura de tânăr cavaler.Coloana a fost ridicată ca să amintească de copilul cu acelaşi nume al reginei, mort la o vârstă fragedă.
Mormântul reginei. Regina nu-şi doarme somnul de veci aici ci la biserica Curtea de Argeş, alături de ceilalţi membrii ai Casei Regale ai României.

Castelul Săgeata Albastră, al prinţului Nicolae, băiatul preferat al reginei. AÎn interiorul lui este amenajată o vinotecă.

Una din încăperile vinotecii


Citeşte mai mult >>

luni, 3 ianuarie 2011

BALCIC (1)

Oraşul

Mi-am petrecut Revelionul la Balcic, împreună cu soţia şi câţiva foşti colegi de facultate. Între 1913 şi 1940, Balcicul a fost al românilor. În aceste zile de sfârşit de an el a fost din nou al nostru, deoarece, turiştii români au invadat oraşul. Încerc să desluşesc care sunt motivele care-i îndeamnă pe concetăţenii noştri să meargă acolo.
Primul motiv, cunoscut de toată lumea, ar fi că excursiile în Bulgaria, înţelegând prin asta transport-cazare-masă, sunt cele mai ieftine.
Al doilea motiv este legat de serviciile mai bune din hotelurile bulgăreşti şi o atenţie specială cu care bulgarii îi înconjoară pe turiştii străini, dintre care românii sunt majoritari. Din textul de pe panourile de mai jos, puteţi vedea cum ştiu bulgarii să ne flateze şi să ne atragă.


                                                             Restaurantul doi cocoşi

Al treilea motiv: Balcicul este un oraş pitoresc. Farmecul lui este legat, de mare, de colinele cu frunţile lor albe pe care este aşezat, de clădirile lui vechi, de străzile înguste, de portul pescăresc, de restaurantele şi terasele de pe faleză.
                                                                           Faleza

                                                                       Portul pescăresc

                                          Oraşul văzut de pe o pasarelă care avansează în mare

                                                                         Stradă din oraş

                                                                O clădire de la 1871

Elena Vavilyna - Uliţă din Balcic
Al patrulea motiv este că Balcicul a fost reşedinţa de vară a reginei Maria a României şi a protipendadei bucureştene. Regina a construit aici un castel si un parc de o frumuseţe aparte, iar ceilalţi români au construit şi ei câteva palate şi vile elegante, din care unele se mai păstrează şi azi.

Castelul reginei Maria

                                                        Palatul sculptorului român Frederic Stork


Citeşte mai mult >>