CEASUL CFR

Ceasul CFR este un „personaj” împreună cu care am copilărit, un „personaj” secundar al cărţii mele „Comoara din Dealul Magiarului” şi un „personaj” important al cărţii la care lucrez în momentul de faţă. Intrând într-o ceasornicărie de pe bulevardul Dacia din Bucureşti, am avut surpriza să văd, ticăind pe o policioară, un exemplar identic cu cele la care m-am referit.

Cei care mi-aţi frecventat blogul şi aţi şi citit postările mele ştiţi că am darul să fac obiectele neînsufleţite să vorbească. N-am ezitat nici o clipă să mă adresez venerabilului ceas.

- Salut ceasule!

Ceasul se uită nedumerit la mine, clipind din arătătoare.

- Ai spus ceva?, mă întreabă el.

Mi-am dat seama că nu mai aude bine. M-am apropiat mai mult de el şi am vorbit mai tare.

- Am spus, salut!

- Să trăieşti, dragul moşului. Mă cunoşti de undeva?

- Pe tine nu, dar am cunoscut pe câţiva din fraţii tăi. Ce faci? Cum o duci?

- Păi, ce să fac? Îmi târăsc bătrâneţile. de pe o zi pe alta.

- După glas nu s-ar zice că eşti bătrân. Ticăi ca un ceas tânăr.

- Cum să nu fiu bătrân? Am 110 ani, împliniţi. Nu mă mai pot ţine după celelalte ceasuri din atelier: întârzii mereu.

- Cu inima cum stai?

- O îmbătrânit şi ea. Calculează şi tu ce înseamnă să baţi de 150.000 de ori într-o zi, 110 ani la rând?

- Sunt impresionat! Ce-ţi aminteşti din tinereţile tale?

- Îmi amintesc că am fost fabricat în 1900, în Germania, la fabrica Junghans. Mi-au scris pe cadran CFR şi au desenat pe el o locomotivă cu aburi, pentru că m făcut parte dintr-o comandă a statului român. Ajuns în ţara voastră, am fost dat unui impiegat de mişcare de la o gară de pe linia ferată Bucureşti-Giurgiu. Aşa se obişnuia atunci: la angajare, ceferiştii primeau câte un ceas de buzunar ca să nu întârzie la serviciu, iar impiegaţii şi şefii de gară primeau câte unul de masă, ca să urmărească mersul trenurilor. Primul meu stăpân m-a dat, după 40 de ani, băiatului lui, tot ceferist, care m-a ţinut până în anul 1980, când m-a vândut, la Talcioc, proprietarului acestui atelier. De 30 de ani sunt aici şi-mi duc viaţa pe această policioară. uitându-mă la clienţii care vin şi pleacă.

- N-ai vrea să schimbi decorul? N-ai vrea să vii la mine acasă? E mai multă linişte acolo şi te-aş lăsa să te odihneşti cât vrei tu. Eu voi fi mulţumit să te văd în camera mea. Îmi aminteşti de copilărie.

- Nu mi-ar strica un pic de odihnă. Am cam ajuns la capătul puterilor. Dacă te învoieşti cu proprietarul meu şi dacă îmi promiţi că o să ai grijă de mine, vin.

M-am învoit cu ceasornicarul. Am plecat de la el cu ceasul în servietă şi, începând de ieri, el se odihneşte în biblioteca din biroul meu. Am promis că o să am grijă de el.