În zilele de 25 și 26 martie a.c., au avut loc, o zi Zalău, o zi la Jibou, Zilele Caiete Silvane, ocazie cu care mi-am lansat, în cercul high life-ului literar sălăjean, ultima mea carte, ”Comorile de sub Meseș”. La Jibou, lucrările s-au desfășurat în amfiteatrul Grădinii Botanice din localitate, grădină amenajată pe proprietatea baronului Miklós Wesselényi. Am dormit două nopți într-o clădire nouă din incinta grădinii, situată în vecinătatea castelului Wesselényi.
Trebuie să precizez că au existat doi Miklós Wesselényi, tată și fiu, amândoi la fel de faimoși. Și unul și altul au fost politicieni și oameni de cultură.
Tatăl (1750-1809), poreclit Bourul din Jibou, cel care a început construcțiile de pe domeniul de acolo, a fost o persoană extrem de independentă, spadasin vestit și vânător. A intrat în conflict cu autoritățile austriece motiv pentru care a făcut opt ani de pușcărie. A scris piese de teatru și poezii.
Fiul (1796- 1850), a cărei statuie tronează în centrul Zalăului, s-a distins prin activitatea sa politică vizând desființarea iobăgiei și egalitatea între naționalități. În 1848 el a înaintat parlamentului maghiar un proiect de lege privind drepturile românilor. A scris lucrări cu caracter social, pamflete politiice, jurnal etc.
Castelul din Jibou este, azi, jumătate Palat a Copiilor, jumătate folosit de Grădina Botanică. A fost recent retrocedat unor urmași ai familiei Wesselényi. Când vom reuși și noi, românii, să recuperăm ansamblul Gojdu de la Budapesta? Probabil, niciodată.
Statuia lui Miklós Wesselényi îl înfățișază pe acesta cu o mână pe umărul unui iobag dezrobit. La poalele statuii sunt o mulțime de corane depuse la 15 martie, cu ocazia zilei naționale a Ungariei. Pe ele se poate vedea atât tricolorul românesc cât și cel unguresc, dovadă de toleranță din partea românilor. Cu ocazia aceleași sărbători, un extremist maghiar din Hargita a spânzurat o păpușă înfățișindu-l pe Avram Iancu, iar soția ambasadorului ungar din România a dat glas, la Miercurea Ciuc, unor sentimente revizioniste. Primul ar fi trebuit judecat și întemnițat iar cea de a doua expulzată din țară. Nu s-a întâmplat nici una, nici alta. Uneori, toleranța românilor frizează prostia!
Colegiul Național Silvania din Zalău a fost, inițial, Colegiul Reformat Wesselényi. În 1908, el arăta ca în poza de mai sus. Comuniștii i-au răzuit motivele populare maghiare cu care era decorată fațada clădirii. N-ar fi trebuit să facă asta.
2 comentarii:
Interesant articolul dumneavoastra. Pregatesc si eu unul pentru blogul meu despre castelul Wesselenyi din Jibou.
Am recitit cu atentie articolul. Imi place modul in care puneti accent pe toleranta (uneori dusa pana la prostie) a romanilor, comparativ cu antitoleranta ungurilor (pardon, a unora dintre ei). Cred ca Wesselényi Miklos - fiul poate reprezenta un liant între națiunile conlocuitoare ale Sălajului. Grupul statuar de la Zalau este unul exceptional, poate doar cel al lui Matei Corvin din Cluj il intrece. Pregatesc un articol pe blogul meu despre statuia din Zalau.
Trimiteți un comentariu