joi, 26 mai 2011

ÎNGROPAŢI-MĂ PE DUPĂ PLINTĂ



Mariana Mihuţ


M-am dus la Teatrul Bulandra să văd această piesă la recomandarea unui coleg. Am avut încredere în gusturile lui şi nu m-am înşelat. Este o piesă excelentă! La sfârşitul ei, m-am sculat din convingere în picioare ca să aplaud şi nu ”obligat” de ceilalţi din sală, cum mi s-a întâmplat la alte spectacole.
Piesa este o dramatizare de Yuri Kordonsky după romanul cu acelaşi nume al scriitorului rus Pavel Sanaev.
Romanul a fost scris în 1995, a devenit best-seller în 2007 (!), a fost tradus în câteva limbi străine şi a fost ecranizat de ruşi. Yuri Kordonsky a avut, în calitate de regizor, mai multe colaborări cu teatre din România, în special cu Teatrul Bulandra. Dramatizarea romanului a făcut-o special pentru acest teatru şi special pentru Mariana Mihuţ, interpreta rolului principal din piesă. Da, susţin cu tărie, că Bunica, interpretată magistral de marea actriţă, este eroul principal al piesei şi nu nepotul ei, Saşa, în vârstă de nouă ani, aşa cum crede autorul (Sâc!). Bietul Saşa este un simplu obiect însufleţit pe care şi-l dispută Bunica, care l-a sechestrat, şi mama lui.
Bunica este, în egală măsură, o forţă a naturii şi un caz patologic. Îşi ţine sub papuc soţul şi pe nepotul ei, o ţine la distanţă pe fiica sa. Cu ce mijloace? Cu cele mai obişnuite, aflate în arsenalul tuturor femeilor afurisite: cicăleală, ameninţări, pedepse şi insulte. Mai ales în ce priveşte insultele, este de o inventivitate şi de o grosolănie rare. Pe soţul său nu-l scoate din motan împuţit, pe nepot din secătură, idiot, cretin, bou etc, pe fiică din ciumă şi curvă. Cu toate astea, lasă impresia că îi iubeşte pe primii doi. Nu este foarte convingătoare referitor la soţ, dar nu lasă nici o îndoială cu privire la dragostea pe care i-o poartă celui mic pe care pe lângă că îl jigneşte îl şi chinuieşte îngrozitor.
Nepotul este interpretat de Marian Râlea. Când am văzut, pe afiş, pe actorul de peste 50 de ani în rolul unui copil de nouă ani, mi-a fost frică că voi asista la un experiment nefericit, din seria celor care au loc în teatrele din zilele noastre. N-a fost aşa. Experimentul s-a dovedit reuşit. Încă de la primele replici ale lui Marian Râlea, am scăpat din vedere că un actor matur este în rolul unui copil, în aşa măsură a reuşit el să se confunde cu personajul căruia i-a dat viaţă pe scenă. Extraordinar! Ne-a adus în situaţia, pe noi spectatorii, să compătimim alături de bietul copil şi să dorim, din toată inima, ca el să reuşească să i se alăture mamei lui, de care Bunica îl ţinea la distanţă. Îşi iubea atât de mult mama încât dorea ca la moartea lui, pe care Bunica i-o anunţa prematură, să fie îngropat după plinta din camera ei ca s-o poată vedea mereu.
Mama Băiatului nu era nici ciumă şi nici curvă. Îşi iubea copilul. Întâlnirile scurte dintre ea şi fiul ei sunt pline de duioşie. Dragostea pentru el i-a dat, în cele din urmă, puterea să-l răpească din casa bunicii şi să-l apere ca o leoaică atunci când bunicii au vrut să i-l ia din nou. Andrea Bibiri este foarte bună în rolul maei.
Bunicul, un fost mare actor, a devenit o figură destul de ştearsă, o marionetă în mâinile soţiei lui. Este interpretat, convingător, de Claudiu Stănescu.
Yuri Kordonsky este, aşa cum am mai spus, autorul dramatizării, dar el este şi regizorul piesei. În ce priveşte dramatizarea, reuşită în ansamblul ei, îi putem totuţi reproşa lungimea prea mare a spectacolului în întregul lui (aproape patru ore ) şi lungimea excesivă a unor monologuri ale Bunicii, în special a celui din final. Pentru regie, nota 10.
Scenografia, semnată de Nina Brumuşilă, este interesantă şi funcţională.
De ce este atât de bună piesa? Pentru că dramatizarea este reuşită şi pentru că romanul care a inspirat-o şi-a extras seva din viaţa reală, fiind, în mare măsură, autobiografic. Mi-a făcut plăcere să aflu că autorul susţine despre personajele sale acelaşi lucru pe care l-am susţinut şi eu depre personajele cărţilor mele, fără să îl pastişez pe Sanaev, de care am auzit, acum, prima dată: orice asemănare cu fapte şi personaje reale nu este deloc întâmplătoare. Numai natura poate ”născoci” un personaj sinistru ca cel al Bunicii!
Ce este de reţinut din piesă:
1. Că există şi iubiri atipice: Bunica îşi iubeşte nepotul deşi îl persecută groaznic, iar acesta se pare că o iubeşte şi el pe ea; Bunica îşi iubeşte şi soţul deşi acesta îi dă, din când în când, câte un pumn în nas, iar el îşi iubeşte soţia, deşi ea îşi face din el preş pe care îşi şterge încălţările murdare.
2. Că dragostea poate coexista cu ura: Bunica îşi iubeşte cu disperare nepotul, dar îşi urăşte demenţial fiica.
3. Că legăturile care se stabilesc între soţ şi soţie pot fi atât de puternice încât să reziste în atmosfera de iad pe care şi-o fac unul altuia.

Andrea Bibiri şi Marian Râlea


Citeşte mai mult >>

duminică, 22 mai 2011

PASCAL BRUCKNER

Pascal Bruckner este un scriitor francez contemporan, de succes. În România i s-au tradus şi publicat şase cărţi. Cea mai recentă este „Paradoxul iubirii”, apărută în Editura Trei. Tema lui preferată este iubirea. N-am citit nici una din cărţile lui. Am citit doar un interviu cu el, în „Adevărul literar şi artistic”. În interviu face câteva consideraţii despre scris şi iubire, dintre care am selectat câteva, convins că pot fi folositoare ucenicilor în ale literaturii. Iată-le:

• „Poţi avea succes, poţi câştiga o mulţime de bani, dar dacă nu există cineva care să te iubească te vei simţi un ratat”. Aş adăuga că este la fel de important să împărtăşeşti iubirea persoanei care te iubeşte.

„...să scrii despre iubire îţi pune la încercare atenţia: trebuie să fii prudent să nu eşuezi în locuri comune, sau să nu rămâi încâlcit într-un limbaj dificil.......Scrii despre amintirile tale, cu sentimentele pe care ele ţi le trezesc în prezent.”

• „A scrie, în sine, e dureros! O carte echivalează cu o suferinţă.......adevărata suferinţă ar fi să nu mai scriu nimic”. Încerc şi eu sentimentul acesta, atunci când nu scriu. Acesta-i unul din motivele pentru care scriu în fiecare zi. Al doilea ar fi că mi-a rămas puţin timp să comunic ceea ce am de comunicat.

• „Lucrez la o carte cam doi ani”. Eu mi-am propus anu şi cartea.

„Nu contează doar să scrii o carte bună, ci s-o scrii la timpul potrivit. Dacă ratezi momentul, chiar dacă scrii ceva bun, recepţia va fi diferită”. Mărturisesc că aceste afirmaţii m-au pus serios pe gânduri. E, poate şi cazul meu, mi-am zis. Am scris nişte cărţi ca să umplu un gol literar, din trecut. Ar fi fost poate mai potrivit să le scriu atunci?

„De ce scriem cărţi, până la urmă?E o întrebare pe care şi eu mi-o pun. În ziua de azi toată lumea scrie cărţi, dar nimeni nu le citeşte!Doar publicul face ca o carte să fie necesară”. Este un adevăr foarte dureros: se citeşte din ce în ce mai puţin, se cumpără din ce în ce mai puţine cărţi. Doi librari din Zalău mi-au mărturisit, în primăvara aceasta, că librăriile lor se menţin doar graţie vânzărilor de articole de papetărie.

„Cred că cea mai mare preocupare a unui scriitor ar trebui să ţină de public, să fie atent să câştige cititori din generaţii diferite.” Uşor de zis, greu de făcut.

„Pentru cititorii tineri, o carte e un mijloc de a trăi mai intens. Cititorii în vârstă deja, şi-au consumat vieţile, aşa că aşteaptă de la tine, ca scriitor, o opinie, nu o experienţă”. Cert este că aşteptările lor sunt diferite şi , aşa cum am mai spus, greu de satisfăcut în aceeaşi carte.

„Continui să cred că, în ciuda crizei, viaţa noastră este mai bună acum decât era cu un secol în urmă.” Este adevărat, e mai bună, dar nu suntem mai fericiţi Asta-i nenorocirea!
Citeşte mai mult >>

joi, 19 mai 2011

POEME ÎN CRINOLINĂ

Dina Horvath



Dragă Dina Horvath,
Mi-am propus să citesc şi să prezint pe blogul meu cărţile pe care le-am adus acasă de la Zilele Caiete Silvane. Mi-a fost greu cu cartea de critică literară a d-nei Imelda Chinţa, mi-a fost mai uşor cu cărţile domnilor Györfi-Deák György, Viorel Tăutan şi cu cea a doamnei Ileana Pietrean-Păuşan şi îmi va fi foarte greu cu cartea ta de versuri (iartă-mă că te tutuiesc, dar o poţi face şi tu), „Poeme în crinolină”, apărută în Editura Caiete Silvane.
Sunt un om în vârstă şi demodat. Am crescut cu poeziile lui Coşbuc, Goga, Eminescu şi Alecsandri şi nu sunt în stare să mă adaptez la poezia modernă, postmodernă, post-postmodernă etc. care se practică azi. Recunosc că mă consider, în această privinţă, un handicapat. Despre poezia lui Nichita Stănescu eu cred ceea ce spune despre ea şi Mircea Cărtărescu, că este „două cincimi geniu şi trei cincimi nerozie”, iar despre unele din poeziile lui Mircea Cărtărescu, cele cu versuri foarte lungi şi cu distanţe kilometrice între două virgule, declar că nu am capacitate... pulmonară suficientă ca să le citesc. În situaţia mea sunt şi vor fi majoritatea românilor. De ce? Pentru că şi copiii de azi cresc tot cu poezia vechilor poeţi sau a unora noi care scriu la fel ca şi ei, cealaltă poezie fiind mult peste înţelegerea sau, mai bine zis, sensibilitatea lor, căci despre înţelegere, de cele mai multe ori, nu poate fi vorba. Crezi că sunt poezii ale poeţilor moderni, postmoderni etc., care ar putea fi tipărite în manuale şcolare, învăţate pe de rost de copii şi recitate apoi la serbările de la căminul cultural din Halmăşd, satul tău natal? Eu nu cred.
Dacă, din punctul de vedere al lui Mircea Cărtărescu doar două cincimi din poeziile lui Nichita Stănescu merită citite, restul fiind elucubraţii, în cărţile celorlalţi poeţi acest procent depinde de cititor. Referitor la poeziile din cartea ta recentă, pentru domnul Marcel Lucaciu, care-i semnează introducerea, acest procent se pare că este de sută la sută, iar pentru alţi poeţi, critici literari sau intelectuali rasaţi el poate fi tot atât de mare. Doar pentru ei scrieţi voi? „În nici un caz pentru handicapaţi”, îmi vei răspunde tu. Dacă-i aşa, înseamnă că poeţii actuali nu sunt nişte suflete caritabile! În ce mă priveşte, n-am calculat acest procent pentru poeziile tale, am citit şi recitit cartea, cu încordare la început, apoi din ce în ce mai relaxat şi m-am surprins, adesea, plăcându-mi câte un vers sau chiar poezii întregi. Pot spune, fără să exagerez prea mult, că mi-a plăcut cartea în întregul ei. Era cât pe aici ca poeziile tale, cele cu crinolina mai înfoiată, să-mi dea peste cap părerile expuse cu atâta convingere mai sus! O să las poeziile tale să vorbească, dar înainte de-a o face, vreau să te întreb de ce eşti atât de tristă şi descurajată? Uite, spui asta în poezia „Amnezie”, la data la care ai împlinit cincizeci de „cercuri”:
„am scăpat condeiul doamne,/ tocma’ când mi-era mai foame¤’/ hangerul mi l-am găsit/ într-un colţ părăginit,/ toate vin să se prăvale/ peste mâna-mi fără zale?/ Ori uitat de toţi încerci/ mie însămi, din peceţi,/ să mă smulgi, ştiind că vine/ înc-o noapte peste mine?/ Dau răvaş, să ştie toţi/ sufletu-mi că şapte coţi/ numără şi o să-ncerc/ să-l mai trec peste un cerc,/ suprapuse, adunate/ sunt cincizeci de cercuri toate,/ jumătatea dedesupt / niciodată n-a durut/ freamătă-n surdină şi/ îmi păstrează îngerii,/ jumătatea astalaltă/ fierbe, strigă şi se ceartă/ strugurii sunt acri prea/ când voieşte să îi ia,/ lumea e pe dos şi toate/ stau cu susu-n jos, necoapte/ zgribulite-n ceaţă, Doamne/ rău bogat, mai rău cu foame.”

La câteva pagini mai încolo de această poezie, am dat peste o alta, „Poate”:
„parcă de un milion de ani nu te-am văzut/ atât de dor mi s-a făcut de tine/ vin încărcată cu mult rău, cu bine/ să naştem lumea de la început// o flacără voi fi, sub ochiu-ntors/ voi ţese pentru tine un imperiu/ într-un incendiu, ca să mi te speriu/ voi izbucni, arzând până la os...// poate-n cenuşa fostului regat/ voi înnopta, venind din altă eră.../ atunci vei şti că n-am fost o himeră/ şi că mi-ai fost odată împărat!”

Să fie suspinul din această poezie cauza tristeţii tale?
Pe cartea pe care o am de la tine, mi-ai dat următorul autograf: „Domnului Artemiu Vanca, cu bucuria revederii” N-am avut curajul să-ţi spun că nu-mi amintesc când ne-am mai văzut şi de atunci şi până de curând, m-am chinuit să-mi aduc aminte. Am aflat! Ştii când? Când ţi-am citit poezia „Îngerul meu proaspăt tuns”, (o poezie de care ar fi trebuit să mă ruşinez pentru că ai lăsat-o fără crinolină!). O să-ţi spun şi de ce: mă visez adesea că sunt copil şi umblu gol pe străzi; în astfel de ocazii, este posibil să semăn cu un înger! E foarte probabil ca noi doi să ne fi întâlnit într-o astfel de împrejurare... în vis, că numai în vis pot avea loc întâmplări ca cele relatate de tine în această poezie. (M-am gândit că dacă poeziile moderne, postmoderne etc., ar fi intitulate „Vis 1”, „Vis 2”..... „Vis n”, sau „Delir1”, „Delir 2”,......”Delir n”, multe dinte ele ar avea o noimă! Nu neg că unii poeţi visează şi delirează frumos!). Pentru edificarea şi delectarea cititorilor, am să transcriu poezia despre care vorbeam:

Îmbrăcat ca-ntr-o zale-n muţenie/ fără somn ori răspuns,/ îngerul meu proaspăt tuns, năclăit de dulceaţă ca de sfinţenie/ îşi ia jucăria şi fuge pe străzi/ nu are ruşine de lume/ nu are teamă de gărzi/ de priviri ofuscate, zâmbete în doi peri/ ori blesteme/ bântuie străzile/ face foc/ taie lemne,/ dă mâncare flămânzilor/ şi un benghi jucăuş celor încruntaţi/ ori numai stingheri,/ trage scaunele de sub mărimile zilei/ adună pompieri/ să stingă incendiare polemici/ ce ard noapte şi zi cu nesaţ,/ tunde viile, văruieşte pomii-ncărcaţi/ de obidă şi arţag,/ trage cu praştia-n ciori/ (nu pot să-l prind să-l îmbrac)/ aruncă priviri în văzduh/ face scări/ trepte/ punţi/ sparge geamuri/ şi etichete lipite pe frunţi,/ desenează mustăţi şi perciuni/ celor nebuni/ ignoră şedinţe/ adunări/ protocol/ nu poartă costum/ umblă cu capul gol/ îi place chitara, un pic şi moda punk/ trece prin urechile acului/ cum ar trece pe bulevard/ ară în lung şi în lat cartierele lumii/ oraşele căzute în plictis/ îngerul meu e cuprins/ de-o văpaie de revoltă şi arţag/ nu pot să-l prind/ să-l adorm/ să-l îmbrac/ ori să-l schimb cu un semen de al lui,/ mai de soi/ pe mine însămi m-a furat/ şi nu mai vrea să mă dea înapoi.

Titlul unui articol al doamnei Corina Ştirb Cooper din „Adevărul de Seară Zalău”, intitulat „ Dina Horvath, poet până în măduva oaselor”, cred că este formula de încheiere cea mai bună pentru postarea mea.
Cu încântare,
Artemiu Vanca

P.S. Îmi pare rău că nu pot semna Nicolae Manolescu. Şi ţie, nu-i aşa?


Citeşte mai mult >>

miercuri, 18 mai 2011

TEME


„Teme” este titlul editorialului din „Adevărul” din 15 mai, scris de Nicolae Manolescu şi titlul volumelor de eseuri ale criticului literar, scrise între 1971 şi 1988.
Citesc cu regularitate editorialele din acest ziar scrise de Andrei Pleşu, Nicolae Manolescu şi Grigore Cartianu, din când în când pe cele ale lui Radu Paraschivescu, Liviu Antonesei şi Florin Iaru şi niciodată pe cele ale lui Ion Cristoiu şi Dinu Patriciu. Cele ale lui Andrei Pleşu sunt înţelepte şi  pline de şarm, ale lui Nicolae Manolescu sunt interesante, iar ale lui Grigore Cartianu adevărate (Că de aceea este redactor şef la „Adevărul”, nu?).
În editorialul menţionat, N.M. declară: Nu sunt un bun cititor al propriilor texte, cu atât mai puţin, un bun judecător. Această declaraţie m-a contrariat! Cum adică, mi-am zis, îi e mai uşor să citească şi să interpreteze textele altora şi nu e în stare s-o facă pentru textele sale? Măi să fie! Lucrurile ar trebui să se prezinte exact invers. Cum să nu ştii de ce ai scris ceva, ce ai vrut să spui şi, eventual, ce se ascunde în spatele celor scrise de tine? Cum să nu poţi aprecia propriu-ţi stil, din moment ce asta îţi este meseria? E, adică, mai uşor să ştii ce-a fost în capul altora decât ce a fost în capul tău? Să fie vorba de modestie? Nu vă cred, maestre. Mai degrabă cred că nu aveţi curajul s-o faceţi. Vă încheiaţi articolul cu fraza: Cel mai mare mister pentru noi înşine suntem noi înşine. Nici asta nu cred.

Citeşte mai mult >>

duminică, 8 mai 2011

GÂNDURI PE ROTATIVĂ

Ileana Petrean-Păuşan la lansarea cărţii


Cartea doamnei Ileana Petrean-Păuşan, apărută în Editura Silvania şi lansată pe 25.03.2011, la Zalău, cu prilejul Zilelor Caiete Silvane, este o culegere de interviuri luate de autoare unor personalităţi culturale sălăjene, in decurs de mai mulţi ani şi publicate în diverse periodice.
Nu sunt un admirator al „interviurilor grilă”, cu aceleaşi întrebări puse tuturor subiecţilor şi care seamănă foarte mult cu examenul de şoferi din zilele noastre. O condiţie esenţială ca un interviu să fie interesant este ca întrebările puse de cel care intervievează să fie inspirate, inteligente şi funcţie de persoana pe care o chestionează. Dacă pe lângă aceasta, reuşeşti să te apropii de mintea şi sufletul (expresia este a autoarei) celor pe care îi intervievezi, succesul nu mai depinde decât de răspunsurile date. Afirm, cu tărie, că doamna Ileana Petrean-Păuşan îndeplineşte aceste condiţii prealabile şi că şi subiecţii Domniei Sale, unii în viaţă, alţii dispăruţi, dau răspunsuri interesante, din care poţi selecta propoziţii şi fraze cu valoare de aforism. Nu-mi mai rămâne de spus decât că interviurile sunt foarte interesante şi cartea, în întregul ei, de asemenea.
Am citit, totdeauna, cu mare interes şi plăcere biografiile oamenilor de seamă, ele reuşind să mă înflăcăreze, să mă însufleţească indiferent de vârsta la care mă aflam. Interviurile luate unor personalităţi sunt frânturi de autobiografii şi au asupra noastră acelaşi miraculos efect. Iată încă un motiv pentru care recomand cu căldură această carte.
Pictorul Ioan Sima, cu care începe cartea şi despre care vorbeşte Pia Badiu, a fost unul sălăjenii noştri valoroşi. Citez, din carte, ce spune despre opera lui criticul de artă Petre Comarnescu: Pictura luminoasă, caldă, lirică a lui Ioan Sima se situează pe cea mai bună tradiţie a artei noastre tocmai prin predilecţia pentru coloritul viu, poetic, armonios. Nu l-am cunoscut, dar i-am admirat lucrările din galeriile din Zalău care-i poartă numele. Am cunoscut, în schimb, două rude ale sale: un alt Sima din Pericei, care mi-a fost pedagog la Liceul Simion Bărnuţiu din Şimleu, şi pe Ovidiu Deleu, bucureştean de conjunctură ca şi mine, mare iubitor al meleagurilor natale.
Nu l–am cunoscut nici pe Vasile Breban, „patriarhul lexicografiei româneşti”, dar mă bucur să am în biblioteca mea „Dicţionarul enciclopedic român” la care a colaborat. Iată ce mă mai leagă de el: a fost, mult înaintea mea, elev al Liceului Simion Bărnuţiu din Şimleu; de comuna Hereclean, în care s-a născut, ţine satul Panic în care tatăl meu, învăţător, şi-a petrecut ultimii ani de viaţă, iar mama mea, învăţătoare, s-a pensionat.
Am fost impresionat de opera şi de personalitatea lui Octavian Lazăr Cosma, mare muzicolog român, dar şi de drama părinţilor săi, învăţători în satul Treznea din Sălaj, satul natal şi al autoarei cărţii, ucişi cu bestialitate, în 1940, de nişte călăi unguri.
Nu i-am cunoscut, dar mi-ar face plăcere să-i cunosc,  pe pictorul Gheorghe Ilea, pe folcloristul Augustin Mocanu (am două culegeri de folclor ale lui în bibliotecă), pe pictorul George Rădeanu, pe „Omul cu carte, Omul pentru carte” Iuliu Suciu şi pe sculptorul Iosif Sepsi, toţi prezenţi în interviuri. Îmi pare rău că nu i-am cunoscut şi nu-i voi mai putea cunoaşte pe Ştefan Goanţă şi Vilmos Szabo.
Am cunoscut, totuşi şi câteva personalităţi din cele intervievate. Marius Cuteanu mi-a fost profesor de muzică la Şimleu şi Zalău şi mi-a inspirat pe Marius Buteanu din cărţile mele. A fost un profesor deopotrivă iubit şi stimat. Cu Victor Gaga, mai mare decât mine, am fost coleg de liceu la Zalău. Încă de pe atunci, atât noi elevii cât şi profesorii întrevedeam în el un viitor mare artist. I-am admirat, la faţa locului, monumentul de la Guruslău şi i-am vizionat o expoziţie retroactivă la Galeriile „Ioan Sima” din Zalău. Cu prilejul Zilelor Caiete Silvane din anul acesta, i-am cunoscut (văzut şi auzit, sunt cuvintele potrivite) pe domnii Marcel Lucaciu şi Viorel Mureşan, amândoi poeţi, cel de al doilea şi membru al Unii Scriitorilor. Cu acelaşi prilej, am cunoscut-o pe autoarea acestei cărţi şi pe artistul vocal Pavel Păuşan, prezent şi Domnia Sa în carte. Amândoi, soţ şi soţie, sunt persoane cuceritoare prin naturaleţea şi prietenia cu care te întâmpină.


Citeşte mai mult >>

joi, 5 mai 2011

IMPRESIILE UNUI CĂLĂTOR TOMNATIC


Viorel Tăutan

Este vorba de încă o carte apărută în Editura Caiete Silvane, lansată la Jibou, pe 26.03.2011, cu prilejul zilelor Caiete Silvane. Autorul ei este profesorul, poetul şi scriitorul sălăjean, Viorel Tăutan.
Mărturisesc, încă de la început, că am citit cu interes şi plăcere această carte şi că cele câteva remarci puţin ironice, care urmează, mi-au fost dictate de reale sentimente de simpatie pentru autor.
Înainte de a face alte consideraţii pe marginea ei, reproduc, din carte, părerea autorului despre cum se redactează un jurnal:
Pentru cel care nu cunoaşte procesul complex al memorării pare curioasă modalitatea de realizare a unui jurnal, coroborată cu procedeele de redactare a „memoriilor”. Majoritatea absolvenţilor oneşti de studii liceale ştiu că există o regulă de abordarea unui jurnal. În general, îi sunt împărtăşite doar evenimente importante, care au un impact spectaculos, marcant (fie acestea dramatice, tragice sau , de ce nu?, comice) asupra autorului. Şi care generează tocmai nevoia de-a fi relevate. Sigur că specia în sine implică un procent mai mic de confidenţialitate, atunci când deţinătorul jurnalului se limitează la exfolierea fenomenelor, a faptelor de natură diversă, pentru propria nevoie de a se confesa/defula unui confident fictiv sau real, aici inoculat paginilor albe. Sau, dimpotrivă, o doză mai mare de („material” confesiv) în cazul când autorul doreşte să se adreseze post-priori unui auditoriu numeros, împărtăşindu-i experienţele, fie că a fost participant, ori doar martor la acestea.
Sunt convins că toţi absolvenţii „oneşti” ai liceului din Jibou nu numai că ştiu că există o regulă de abordare a unui jurnal (aveau de la cine învăţa), dar şi cunosc pe de rost regulile de mai sus. Să vedem în ce măsură le-a respectat domnul profesor.
Cartea este şi de memorii şi jurnal şi altceva. Începe cu relatarea, din memorie, călătoriei de întoarcere a autorului din refugiu, în primăvara anului 1945. Din ce categorie fac parte evenimentele relatate: dramatice, tragice sau comice? Din niciuna. Ele sunt sentimentale. În primăvara aceluiaşi an, mă întorceam şi eu din refugiu, nu cu trenul ci cu o căruţă, iar călătoria a durat trei zile. La ducere însă, în 1940, am călătorit cu trenul, în aceleaşi condiţii cu familia Tăutan şi, deşi aveam atunci doar patru ani, îmi amintesc câteva ceva din această călătorie. De ce am făcut această menţiune? Ca să subliniez faptul că citind o carte de memorii sau un jurnal suntem încântaţi de câte ori aflăm ce-a simţit, cea gândit şi cum s-a comportat autorul pus în aceleaşi situaţii cu noi. În carte mai sunt şi alte câteva coincidenţe între ce mi s-a întâmplat mie şi ce i s-a întâmplat autorului: prima mea excursie în străinătate a fost în Cehoslovacia; am fost, în 1949, într-o tabără de copii, la mare; şi prima mea ieşire în Vest a fost la Viena.
Urmează „Automobilul Jan” , o povestire, deci nici memorii şi nici jurnal. În carte mai este există şi o altă povestire: „Pribeagul”. Nu cred că a fost prea inspirată înserarea lor între pagini de memorii sau jurnal. Deşi ele sunt interesante şi scrise cu talent, creează discontinuităţi deranjante.
În „Jurnalul italian”, m-am bucurat că scriitorul nu ne bombardează cu o sumedenie de amănunte de istorie, geografie, urbanism şi culturale aşa cum fac foarte mulţi autori de jurnale ţinând să facă paradă cu cunoştinţele lor (scoase dintr-o enciclopedie, la întoarcerea acasă).Bineînţeles, relatate cu măsură, ele nici nu pot lipsi complet dintr-un jurnal de călătorie, şi nu lipsesc nici din jurnalul domnului Tăutan. A insistat pe impresii de intelectual sensibil la frumos şi inedit, de cele mai multe ori interesante, uneori ori prea mărunte şi prea banale. Aflăm, astfel, când şi unde a făcut autorul pipi, neuitând să se minuneze de luxul WC-rilor, de câte ori se întâmpla (exagerez) să-şi facă nevoile în una din ele. Ce înseamnă asta? Nevoia de a se confesa, de care vorbeşte autorul! Scriitorul subliniază, de multe ori, ordinea şi curăţenia care domnesc peste tot în Italia, grija italienilor pentru monumentele istorice şi de arhitectură, pentru clădirile lor vechi şi pentru natură, în comparaţie cu situaţia dezastruoasă de la noi. Ca orice excursionist român aflat în Vest, încearcă un sentiment de umilinţă de câte ori compară realităţile de acolo cu cele din ţara noastră şi un sentiment dureros, de descurajare, când se întoarce în ţară. Ce-i de făcut , români, ca să scăpăm din situaţia asta? Simplu, să recuperăm cele câteva sute de ani de civilizaţie care ne despart de Occident.









Citeşte mai mult >>

duminică, 1 mai 2011

CURIOZITĂȚI SĂLĂJENE


Györfi-Deak György

Este vorba de cartea cu acelaşi titlu al scriitorului Györfi-Deak György, apărută în Editura Caiete Silvane, lansată la Jibou, cu prilejul Zilelor Caiete Silvane.
Două curiozităţi sunt legate de autor: prima, scriitorul este de origine maghiară şi-a scris cartea în limba română, dar nu într-o română oarecare, ci în una foarte bună; a doua, relatează şi despre români şi despre unguri şi reuşeşte să fie aproape imparţial, căci, între noi fie vorba, e greu să fii complet imparţial! Tot timpul eşti tentat să tragi spuza pe turta ta, fie că eşti român fie că eşti ungur.
Și ungurii şi românii au păcătuit, în trecut, făcând abstracţie unii de ceilalţi. Din păcate, unii continuă s-o facă şi în prezent. Istoria noastră pe aceste meleaguri este comună, de mai bine de o mie de ani. Înainte de 1918, românii n-au fos recunoscuţi de unguri, ca fiind una din naţiunile recepte din Ardeal, deşi constituiau elementul etnic majoritar. Tot timpul, s-a dus cu privire la ei o politică de maghiarizare, mai mult sau mai puţin transparentă. Afirmarea românilor a fost îngrădită, iar atunci când vreunul reuşea s-o facă, era trecut cu vederea. În carte , autorul pomeneşte de reproşurile pe care românii din Sălaj, contemporani cu Petri Mór, le făceau acestuia legat de faptul că fruntaşii lor nu au fost menţionaţi în lucrarea lui intitulată ”Monografia judeţului Sălaj”, operă monumentală în opt volume, scrisă în perioada 1901-1904. Luîndu-i apărarea, autorul menţionează câteva superstiţii şi legende de-ale românilor menţionate, totuşi, de Petri Mór în cartea sa. Este suficient? După 1918, deşi românii şi-au propus, prin însăşi Declaraţia de la Alba Iulia, să-i trateze pe unguri ca pe nişte egali, n-au reuşit să o facă în suficientă măsură. Mari personalităţi ardelene de etnie maghiară, scriitori, oameni de ştiinţă, politicieni au fost trecuţi cu vederea. Ori a nu vorbi despre ele, cu bunele şi rele lor, înseamnă să ciunteşti istoria.
Să revenim la cartea lui Györfi-Deak György. Ea este o colecţie de 40 de articole scrise şi publicate de autor în diferite periodice cu care nu epuizează, nici pe departe, curiozităţile din judeţ Ele se referă la oameni, locuri, întâmplări, obiceiuri şi legende, predominând cele din Jibou, oraşul de reşedinţă al scriitorului, sau din împrejurimile acestuia. Iată câteva titluri de articole înserate în carte: Castelanii din Jibou; Comoara din Cuciulat; Cu pluta printre secole; Poarta stelară a Meseşului; Haiducii la Guruslău; Judeţul Sălaj în NATO; O statuie cât veacul; Oameni de seamă ai Sălajului; Sărbătorile la maghiari; ”Ucigă-l Toaca” în Sălaj; Un american la Guruslău etc. Articolele dau prilejul atât sălăjeanului, dar mai ales celor din afara judeţului, să ia cunoştinţă de lucruri cu adevărat interesante, insuflându-le dorinţa să străbată meleagurile lui presărate cu curiozităţi şi populate de oameni de toată isprava, fie ei români sau unguri.
Pe lângă faptul că autorul stăpâneşte ireproşabil limba în care scrie, tonul articolelor lui este , pe alocuri, şugubăţ şi nu se dă la o parte nici să facă anumite glume. Căci, de exemplu, glumă mi se pare a fi concluzia pe care scriitorul ne-o sugerează în articolul ”Haiducii la Guruslău” şi anume că armata lui Mihai Viteazul şi a lui G. Basta a învins-o aici pe cea a lui Sigismund Bhatory, pentru că, în armata lor, inferioară numeric celei a principelui, erau unguri (haiduci), iar în cea a lui Bhatory predominau românii (munteni şi moldoveni). Am cercetat şi eu sursele autorului şi altele de pe Internet, şi am constatat că haiducii (haiduc = mercenar) erau sârbi şi bosniaci şi că nimeni nu afirmă că în armata lui Sigismund românii erau majoritari. Mai mult, într-un alt articol, ”Un american la Guruslău”, autorul reproduce mărturiile despre bătălia de la Guruslău ale lui John Smith, în care Mihai nici nu mai este menţionat ca participant la această bătălie! Prin urmare, contează foarte mult cum îţi alegi sursele, ce anume citezi şi cum le interpretezi. Se adevereşte chestia cu spuza trasă pe turta ta.
Fiecare articol este însoţit de o listă bibliografică, autorul voind să ateste că tot ce a scris se bazează pe documente. Pe lângă faptul că este o practică neuzuală pentru acest gen de articole, sunt trecute în aceste liste chiar şi titlurile menţionate doar în text, ceea ce este o exagerare.
Una peste alta, cartea este interesantă şi bine scrisă, iar autorul ei are meritul de a aduce în atenţia cititorilor informaţii inedite, în special legate de etnia sa. Aşteptăm şi altele.



Citeşte mai mult >>