duminică, 14 august 2011

POPAS DUHOVNICESC (6)

Trăind alături de ”Maica Vieții”


În fiecare an, pe 15 august de praznicul Adormirii Maicii Domnului, întreaga creștinătate se sensibilizează și se mobilizează în a o cinsti și a o lăuda după cuviință pe Maica Domnului, cea care este ”mai cinstită decât heruvimii și mai mărită fără de asemănare decât serafimii”. Este sărbătoarea duioșiei exprimate prin cântări de preamărire adresate Fecioarei Maria, dar și sărbătoarea invocării milei, de la cea care se mută acum de pe pământ la cer. Sunt cel puțin două stări sufletești oarecum antinomice, pe care le implică această sărbătoare: tristețea și bucuria. Asupra lor aș vrea să insist în cele ce urmează, tocmai pentru importanța pe care aceste trăiri le au pentru viața noastră spirituală.
Trăim prima dată tristețea, pe care o resimțim ori de câte ori ne aflăm fața morții sau în fața unui sicriu în care se află închis cineva dintre cei dragi nouă. Multora dintre noi, nu ne place să ne gândim la moarte, cu toate că moartea a rămas pentru om realitatea cea mai evidentă a existenței sale. Încă de la naștere, primul pas pe care îl facem, îl facem spre moarte și nu ne putem împăca cu această realitate, deoarece în noi este sădită dorința de a trăi veșnic și nu de a muri. Credința noastră creștină ne învață, că moartea n-a intrat niciodată în planul existenței lui Dumnezeu. Deși îi este rânduit omului să moară, ”căci nu este om care să nu vadă moartea”(Ps. 88:47) totuși nu Dumnezeu a făcut moartea. Chipul lui Dumnezeu din om nu poate să fie muritor, pentru că Dumnezeu, este Dumnezeul celor vii și nu al celor morți (Matei22:32). Moartea totuși este o realitate în această viață, dar își are obârșia în libertatea dată de Dumnezeu oamenilor, o libertate prost înțeleasă, ce a condus la ruperea legăturii dintre om și Dumnezeu, Cel ce este izvorul Vieții. Dar Dumnezeu nu voiește moartea noastră, ci mai degrabă ”voiește ca toți oamenii să se mântuiască și la cunoștința adevărului să vină”(ITim.2:4) și tot în scopul izbăvirii noastre de moarte a trimis pe Fiul Său în lume ”ca oricine crede în El să nu piară ci să aibă viață veșnică”(Ioan3:16). Dumnezeu a întors moartea (ca rod al păcatului) împotriva vieții biologice și astfel prin moarte nu este omorât omul ci este omorâtă stricăciunea care-l învăluie. Așadar, prin moartea aceasta fizică, Dumnezeu ne cercetează cu milă, căci prin ea limitează răul, oprește căderea și ne mută în Împărăția Sa cea veșnică.
Când Maica Domnului trece prin această experiență dură, a morții, spunem noi, ne umplem de tristețe, dar meditând asupra cuvintelor din troparul sărbătorii: “Întru naştere fecioria ai păzit, întru adormire lumea nu ai părăsit, de Dumnezeu Născatoare. Mutatu-te-ai la viaţă, fiind Maica vieţii, şi cu rugăciunile tale izbăveşti din moarte sufletele noastre”, vedem și înțelegem că moartea este doar mutare dintr-un plan de existență în alt plan de existență. Tristețea noastră însă, se transformă în bucurie atunci când înțelegem că Maica Domnului prin ”adormirea”ei, s-a mutat de pe pământ la cer. Suntem pătrunși de bucurie și speranță, când o știm de-a dreapta Fiului ei, rugătoare pentru noi și grabnic ajutătoare în orice fel de nevoie sau strâmtorare. Prin mutarea ei la ceruri, neamul creștinesc se vede mai câștigat, căci prin mijlocirea Maicii Domnului rugăciunile noastre ajung mai lesne la Dumnezeu, iar rugăciunile ei pentru lume, potolesc mânia Dreptului Judecător îndreptată împotriva păcatelor omenești. Din trăirea acestei realități s-au născut următoarele versuri care întăresc folosul cinstirii Maicii Domnului:

”Mergi la cer și te așează                             ”De n-ar avea în ceruri lumea
Lângă Fiul tău ceresc                                     Rudenie de pe pământ
Și de-acolo priveghează                                 Atunci ar fi pustie viața
Peste cei ce te iubesc”                                   Asemenea unui mormânt.”

Iată cum două stări sufletești antinomice prin natura lor, se întâlnesc în cadrul aceleași sărbători și nasc speranța, atât a unui viitor mai luminos cât și a biruinței asupra propriei noastre morți. Succesiunea firească a celor două stări nu poate fi decât aceasta: tristețe – bucurie și nicidecum invers. Trecând de la tristețea despărțirii de Maica Domnului care se ”mută la cer”, trebuie să ajungem la bucuria întânirii cu ea în rugăciune, iar această bucurie dobândită să fie permanent pentru noi, o constantă a trăirii noastre spirituale.

Pr. Augustin Câmpean



Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu