joi, 29 septembrie 2011

MĂNASTIREA NĂMĂIEŞTI

Nămăieşti este satul aflat la 7 km de Câmpulung Muscel, în care s-a însurat George Topârceanu şi în care se află o mănăstire de maici, cu dublul hram al Intrării Maicii Domnului în Biserică şi al Izvorului Tămăduirii, nu se ştie exact cât de veche, atestată documentar la 1543, printr-un document al domnitorului Mircea Ciobanu.
Clădirea mănăstirii încorporează o grotă unde, demult, trei ciobani au găsit o icoană făcătoare de minuni a Maicii Domnului. Se spune despre această icoană că a fost pictată de însuşi Sfântul Apostol Luca şi adusă în ţară de Sfântul Apostol Andrei, creştinătorul românilor.
Icoana Maicii Domnului cu pruncul, a fost înrămată în argint la 1778, litografiată în 1871 de Maior Popa Zoglu şi restaurată, în 2004, fiind îmbrăcată în aur şi bătută cu pietre preţioase, prin binecuvântarea Prea Sfinţitului Calinic,episcop al Argeşului şi Muscelului.

Biserica mănăstirii
Chilii şi clopotniţa

Icoana făcătoare de minuni

În vizită la mănăstire
George Topârceanu a dedicat mănăstirii următoarele versuri:
„Răsar de prin chilii,
călugăriţe negre, fantome solitare,
cu haine lungi, cernite, purtând, în mâini, făclii.
Biserica înaltă începe să răsune;
curg note tânguitoare în liniştea adâncă
şi, lin plutind în noapte, cântări de rugăciune,
se-ntorc şi se repetă lovite-n zid de stâncă....”

Citeşte mai mult >>

luni, 26 septembrie 2011

CASA MEMORIALĂ GEORGE TOPÂRCEANU


Meseria ei de ţesătoare a adus-o pe mama lui George Topârceanu de la Bucureşti la Nămăieşti, unde funcţiona, pe lângă mănăstire, o ţesătorie. Împreună cu ea, a venit întreaga familie, inclusiv poetul. Aici, G.Topârceanu a cunoscut-o pe învăţătoarea Victoria Iuga, cu care s-a căsătorit şi de care s-a despărţit după câţiva ani. Casa de atunci a învăţătoarei este acum Casa Memorială George Topârceanu.
Pe vremea când urmam liceul la Cluj (1950-1954), Topârceanu era încă la index. Eram în gazdă la o văduvă ce locuia pe o stradă din apropierea gării, când am auzit prima oară de el. Nu-mi amintesc cum şi de unde, colegul meu de exil, căci eram acolo exilaţi din internat, a făcut rost de un volum de versuri cu poeziile lui Topârceanu. Dimineţi de-a rândul, căci aveam cursuri după amiaza, am citit şi recitit, împreună cu prietenul meu, poeziile lui. Mi s-au părut atunci, şi mi se par şi acum, extraordinare! M-am îndrăgostit de Topârceanu şi am continuat să-l iubesc fără încetare. Prilejul să-i calc pe urme, la Nămăieşti, mi s-a părut a fi un adevărat noroc.
Am venit aici împreună cu foştii mei colegi de facultate. Am avut şansa să ne întâmpine o ghidă născută parcă pentru meseria asta. O oră cât a durat vizita, ne-a arătat , ne-a explicat, dar, mai ales, ne-a recitat, cu mult talent, din Topârceanu. Aprope întregul grup i-a ţinut isonul. M-am simţit ca pe vremuri, la Cluj, în gazdă la.......
Critica nu l-a răsfăţat pe Topârcanu. Eugen Lovinescu l-a denumit „autor de cronici rimate”, George Călinescu a scris despre el „....nu-i niciodată atât de liric încât să fie mare, niciodată atât de facil încât să nu fie poet.”, iar Nicolae Manolescu spune: „..poezia lui Topârceanu reprezintă un triumf absolut al meşteşugului asupra talentului. Topârceanu nu e mai niciodată liric, dar e mai mereu de o inteligenţă artistică pe care n-o posedă niciunul din marii săi contemporani." El mai adaugă: „Este la Topârceanu un umor artistic de o atât de bună calitate, încât ne place să ne punem din nou în pielea adolescenţilor care eram pe când ne lăsau literalmente cu gura căscată comparaţiile poetului, invenţia nesecată de imagini, sentimentalismul picurat cu pipeta, agilităţile ritmice sau noutatea rimelor.”

Casa memorială G.Topârceanu

Biroul poetului

Ghida

Colegii

Rapsodii de toamnă
de G.Topârceanu

              I
A trecut întâi o boare
Pe deasupra viilor,
Şi-a furat de prin ponoare
Puful păpădiilor.

Cu acorduri lungi de liră
I-au răspuns fâneţele.
Toate florile şoptiră,
Întorcându-şi feţele.

Un salcâm privi spre munte
Mândru ca o flamură.
Solzii frunzelor mărunte
S-au zburlit pe-o ramură.

Mai târziu, o coţofană
Fără ocupaţie
A adus o veste-n goană
Şi-a făcut senzaţie:

Cică-n munte, la povarnă,
Plopii şi răsurile
Spun că vine-un vânt de iarnă
Răscolind pădurile.

Şi-auzind din depărtare
Vocea lui tiranică,
Toţi ciulinii pe cărare
Fug cuprinşi de panică...

Zvonul prin livezi coboară.
Colo jos, pe mlaştină.
S-a-ntâlnit un pui de cioară
C-un bâtlan de baştină

Şi din treacăt îi aruncă
Altă veste stranie,
C-au pornit-o peste luncă
Frunzele-n bejanie!
.....................................
Citeşte mai mult >>

sâmbătă, 24 septembrie 2011

POPAS DUHOVNICESC (12)


Între rutina si superficialitatea vieţii
(Luca 5:1-11)

În pofida faptului că se implementează programe și proiecte sociale puse in slujba îmbunătăţirii condiţiei de trai, proiecte care de altfel sunt susţinute de specialişti din diverse domenii de activitate, ele n-au reuşit să schimbe prea mult lucrurile căci au un numitor comun – superficialitatea. Se pune de cele mai multe ori accent doar pe latura exterioară a umanității, pe încadrarea socială care se încearcă să fie cât mai confortabilă și se ocolesc aproape în totalitate nevoile lăuntrice ale omului. Este ca și cum în loc să aduci un cuvânt de mângâiere și îmbărbătare celui ce a pierdut pe cineva drag, tu ii oferi un cadou. Oamenii au nevoie de oameni, au nevoie de căldură sufletească, de dragoste, de afecțiune, de înțelegere, de respect și ce este mai important: oamenii au nevoie de Dumnezeu. Lipsa lui Dumnezeu din interiorul nostru, produce un gol existențial ce nu poate fi umplut cu nimic. Noi însă, am devenit foarte superficiali și nu mai sesizăm acest lucru, încercăm fel de fel de surogate care nu au nici un efect. Suntem superficiali nu numai în relațiile cu alții ci și în relația cu noi înşine. De multe ori singura preocupare a noastră se reduce doar la a ne procura hrana necesară traiului și sporirea confortului caselor noastre, canalizându-ne toate resursele în acestă direcție și încercăm să ignorăm de fiecare dată acea nelinişte și nemulţumire pe care o resimțim atunci când am atins un obiectiv ce trebuia să ne facă fericiţi și care totuși nu și-a împlinit rostul. Aşadar, suntem în fata unei situaţii aparent paradoxale: avem o societate a bunăstării, in care poţi avea tot ceea ce-ți doreşti, gustând orice plăcere, dar in acelaşi timp o societate nefericită.
Puțini ştiu că fericirea înseamnă armonie, adică a trăi in armonie cu tine însuți, in armonie cu semenii tăi și in armonie cu Dumnezeu. Dar ca să ajungi la această armonie e necesar de multe ori să renunţi la propria ta opinie și să asculţi. Să asculţi de glasul conştiinţei tale pe care nu-l auzi in vacarmul cotidian, fapt pentru care ai nevoie de clipe de linişte. Să asculţi de semenul tău, care poate avea uneori o părere mai avizată decât a ta. Să asculţi de părinţii tăi, atunci când experienţa de viață și dragostea lor pentru tine, intuiesc mai repede greşeala pe care eşti gata să o faci. Să asculţi de Dumnezeu, care neîncetat te caută pe cărările vieţii, să-ți vorbească despre cum sa fii fericit. Acorda-i câteva momente și …vei vedea.
Intr-o astfel de postură se găseau Simon (care mai târziu va deveni apostolul Petru) și Andrei fratele său. Pescari dintotdeauna, profesionişti (am zice noi) in acest domeniu, după o noapte de trudă zadarnică, se revoltă tacit atunci când Învățătorul Hristos, rămas in barca lor dupa ce învățase mulţimile, ii îndeamnă să arunce din nou mreaja. La început au fost răniţi in orgoliul lor: ”Toată noaptea ne-am trudit și n-am prins nimic”, dar ascultarea de porunca lui Dumnezeu și indemnul indirect de a nu fi superficiali:”Mână mai la adânc”, ii umplu de bucuria unui succes nemaiîntâlnit. Iată aşadar, două coordonate de baza ale vieţii noastre: ascultarea și cercetarea în profunzime a lucrurilor, amândouă ţinute active, ne pot feri de greşeala și de autosuficiența de sine pe de o parte iar pe de alta, de rutina profesională dar și de rutina propriei noastre vieţi.
O ieşire din rutina și uneori din tumultul cotidian, este încercarea conştientizării că Hristos, cu toate că S-a înălțat la cer, El nu ne-a părăsit, El este și in mijlocul nostru. Dacă zicem și noi împreună cu Toma: ”Domnul meu și Dumnezeul meu” cu toată credinţa noastră, nepipăind trupul Său fizic ci gustând trupul Său euharistic, prin Sf. Împărtășanie, acest ”meu”, este garanţia că Hristos Domnul poate deveni un ”bun” al nostru, foarte personal și foarte intim, pe care Îl purtăm fiecare in inimile noastre. Astfel, conştienţi de această realitate și dorind a o trăi, se produce o comuniune lăuntrică intre noi și Dumnezeu, care naşte o bucurie negrăită, ce nu are termen de comparaţie cu celelalte bucurii ale lumii. Într-o forma lirică, această bucurie o remarca și L.Blaga atunci când zicea:”O, vreau sa joc, cum niciodată n-am jucat!/ Sa nu se simtă Dumnezeu / in mine/ un rob in temniţă – încătușat.”(Vreau sa joc!) arătând la rândul său, că de multe ori noi putem fi cauza propriei noastre nefericiri.
Nu uitaţi un lucru! Orice scuză care încearcă să acopere îndepărtarea noastră de Dumnezeu, începând cu deja celebra ”nu am timp”, nu fac decât să fie in defavoarea noastră. De ce? Tocmai pentru că Dumnezeu poate scoate la suprafaţă ceea ce este mai bun din noi și nimeni altcineva nu poate să facă acest lucru. Dacă Petru nu L-ar fi întâlnit pe Hristos pe malul lacului și nu L-ar fi ascultat, ar fi rămas și ar fi murit ca un simplu pescar. Dacă ceilalţi semeni ai săi vedeau in el doar un pescar cu inima mare și nimic mai mult, Hristos a văzut in Petru un lider, un adevărat apostol care va vorbi lumii ca un adevărat teolog. Orice clipă de amânare a acestei întâlniri om – Dumnezeu, la nivelul lăuntrului omenesc, nu face decât să întărească ideea inutilităţii vieţii noastre pământeşti.

Pr. Augustin Câmpean
Citeşte mai mult >>

joi, 22 septembrie 2011

ÎN VIZITĂ LA PAUL EVERAC



L-am vizitat pe Paul Everac la Podul Dâmboviţei, unde scriitorul îşi are o reşedinţă de vară. Nu l-am vizitat singur ci împreună cu foştii mei colegi de facultate, cu care am fost într-o excursie prilejuită de 50 de ani de la absolvire. Vizita noastră a fost anunţată şi aşteptată.
Îl ştiam pe Paul Everac ca dramaturg şi că a fost preşedinte a Societăţii Române de Televiziune. Îi văzusem cel puţin două piese - „Iancu la Hălmagiu” şi „Un fluture pe lampă” – îi vizionasem tabletele de la TVR şi Revelionul de tristă amintire din 1994. Am fost foarte interesat să aflu mai multe despre el după această vizită. Am aflat că a scris 140 de piese de teatru (!), că mai este autorul unor volume de versuri şi eseuri, că a fost un privilegiat al vechiului regim. Criticii contemporani nu-l prea apreciază, atât din cauza colaborării sale cu regimul comunist, cât şi legat de calitatea intrinsecă a scrisului său. Iată ce spun despre el Nicolae Manolescu şi Alex Ştefănescu:
Nicolae Manolescu:
„...Paul Everac, dramaturg mediocru, nelipsit de câte ori PCR avea nevoie de el.”
„...cei câţiva dramaturgi”consacraţi”, unii cu activitate prelungită mult dincoace de graniţele epocii (Paul Everac), alţii prizonierii ei (M.Davidoglu, Dorel Dorian, Alexandru Mirodan), nu reuşesc nici ei să lase vreo urmă. Lista aproape completă şi destul de numeroasă se găseşte la Marian Popa la paginile 1051-1052 din primul volum („Istoria literaturii de azi pe mâine” n.n.). Trei nume se cuvin totuşi reţinute: Aurel Baranga, Horia Lovinescu şiTeodor Mazilu. Pe celelalte, uitarea le va închide cu mâna ei cea rece în scrinul istoriei literare."
Alex Ştefănescu:
Intenţiile lui Paul Everac au fost mereu frumoase şi nerealizabile. Acesta a fost destinul lui: sa aspire spre ceva înalt şi intangibil. El nu seamănă cu un personaj caragialian, ci cu Don Quijote. Nu este ridicol, ci ridicol şi sublim. Enervantele editoriale pe care le citea la televizor, când conducea TVR, ţineau de această natură donquijotesca. Editorialistul vorbea, fără tact şi fără farmec, despre idealuri de mult uitate şi mii de Sancho Panza stăteau în fotolii şi îl priveau ca pe un nebun. Piesele sale de teatru au şi ele ceva inabil şi strident, dramaturgul erijându-se in pedagog al naţiunii. Încărcate de simboluri, de personaje-arhetipuri, de filosofări obositoare, aceste piese pot fi păstrate intr-un muzeu al teatrului, fără sa mai fie puse vreodată în scenă. Dar cine ştie? Valul de plecări din România o face actuală. Inteligent, responsabil, lipsit însă de talent literar, Paul Everac a încercat toată viaţa să zboare cu un avion imaginar. Nu a reuşit, dar măcar a încercat".
La Podul Dâmboviţei, pe proprietatea sa şi pe o porţiune a şoselei Bran-Rucăr, Paul Everac a realizat un adevărat muzeu de sculptură în aer liber. Lângă şosea sunt expuse sculpturi ce reprezintă scene din poezii româneşti celebre ( „Nunta Zamfirei”, de George Coşbuc, „Meşterul Manole”, baladă populară, „Mistreţul cu colţi de argint”, de Ştefan Augustin Doinaş, „Moartea căprioarei” de Nicolae Labiş etc.). Pe proprietate sa sunt expuse busturi ale unor mari scriitori români (Sadoveanu, Călinescu, Coşbuc, Goga, Iorga), a celor mai mari dramaturgi români ( Alecsandri, Caragiale, Blaga, Muşatescu , Mazilu, Baranga şi.....Everac, bineînţeles) şi sculpturi în manieră clasică sau modernă a unor cunoscuţi sculptori români (Baraschi, Oscar Han, Ion Jalea, Manuela Grigore Adoc, Pavel Mercea, Cristian Breazu etc.). Nu lipsesc nici locuri special amenajate pentru popas, taifas, meditaţie sau reculegere (Băncile, Rotonda Himerelor, Sanctuar) şi pentru spectacole sau simpozioane (Teatrul Robinson, Amfiteatrul, Ateneul de la Grui).
La Amfiteatru, Paul Everac şi soţia sa s-au întâlnit cu noi. Scriitorul ne-a povestit diverse şi ne-a citit două fabule, abia terminate, inspirate din realitatea românească. Impresia pe care ne-a făcut-o a fost copleşitoare. La cei 87 de ani ai săi, scriitorul este o inteligenţă sclipitoare, un autor de talent, un povestitor plin de farmec. În prezenţa lui nu ne-a mai păsat de trecutul lui controversat. A contat pentru noi, exclusiv, omul de talent şi spirit. Aşa cred că ar trebui să procedăm cu toţi sriitorii: să avem în vedere exclusiv opera şi talentul lor literar.

Nunta Zamfirei

Legenda Meşterului Manole

Mistreţul cu colţi de argint
La intrarea pe proprietatea scriitorului, pe un baner mare, se pot citi următoarele:

Sunt bineveniţi doar cei în stare de contemplaţie artistică, sete de cultură, dorinţă de reconfort.


Casa Everac

În curtea mică, cu stăpânul casei

Artă

Inorog

Bufniţă

Sanctuar

Povestind  de pe scena Amfiteatrului

Rămas bun de la d-na Smaranda Everac

Placardă la ieşirea din curte


Citeşte mai mult >>

marți, 20 septembrie 2011

POPAS DUHOVNICESC (11)


Un imperativ necesar: ”Nu taiati din cruce!”
(Marcu 8;34-38)


S-au incetatenit in vorbirea curenta, expresii ce s-au nascut din adanc de traire crestina, dar care azi au si putina tenta peiorativa, de exemplu „N-ai ce face, trebuie sa ne purtam crucea” sau ”Asa i-a fost crucea” si alte expresii de acest gen, care de cele mai multe ori exprima consolarea in cazul unui esec, asumarea deceptiei sau incercarea de a intelege o situatie nefericita, aparent inexplicabila. Din acest punct de vedere, marea majoritate inteleg crucea, ca suferinta cu care suntem datori lui Dumnezeu, ca un tribut pe care trebuie sa-l platim lui Dumnezeu. Altii chiar se revolta spunand:”Ce, nu ajunge ca peste tot se vorbeste de suferinta si neajunsuri, sa se vorbeasca si la biserica despre acelaşi lucru!?” Remarcile de tot felul care apar pe aceasta tema, nu fac decât sa camufleze adevărul despre cruce.
Pentru întreaga creştinătate crucea este si trebuie sa rămână un punct de referinţă, un epicentru al vieţii spirituale, pentru ca atunci când vorbim de cruce, vorbim de jertfa, de jertfa lui Hristos dar si de jertfa noastră ca următori ai lui Hristos. Chiril al Alexandriei zice: ”La Tatăl nu putem ajunge decât in stare de jertfa” si acest lucru se poate realiza prin faptul ca Hristos ne include in jertfa Sa luându-si firea noastră omeneasca si astfel ne aduce si pe noi jertfe de mare pret inaintea lui Dumnezeu. Insa acest lucru pentru noi oamenii este doar o potentialitate, ne ramane ca si noi sa dovedim spirit de jertfelnicie, ce consta in indepartarea pacatului si a tendintelor pacatoase din viata noastra si intarirea dorintei de a fi in comuniune cu Dumnezeu.
O delegaţie a omenirii compusa din cativa membrii, se duc cu plangere inaintea lui Dumnezeu, atragandu-I atentia ca in lume s-au înmulţit păcatele din pricina cărora este mult necaz, multa ura si multa suferinta. Si toate acestea din pricina pacatelor oamenilor? intreaba Domnul Dumnezeu. Da Doamne, i-au raspuns acestia. Atunci, nu le mai faceti! a zis Dumnezeu trimiţându-i din nou in lume.
Daca e sa vorbim de o suferinţă de pe urma asumării crucii noastre, aceasta suferinţă este cauzata de lupta împotriva păcatului sau a poftei păcătoase din noi, a răstignirii imboldurilor de tot felul ce răbufnesc din natura noastră pervertita de păcat. Acest inteles duhovnicesc al crucii reflectat in cuvintele:”Oricine voieşte sa vină dupa Mine, sa se lepede de sine sa-si ia crucea sa si sa-mi urmeze Mie” (Mc.8,34) l-a promovat Mântuitorul Hristos inca înainte de patima Sa, iar rastignirea propriu-zisa, a fost exemplul si pecetea care au demonstrat valoarea asumării crucii de către fiecare dintre noi, arătându-ni-se ca răul numai prin leacul amar se extirpă, la fel cum Hristos prin moarte învinge moartea. Suferinţa crucii poate fi comparata cu un tratament împotriva unei boli grave, iar daca pentru a-ti vindeca trupul si pentru a câştiga inca cativa ani de viata, nici un leac nu este prea amar sau prea costisitor, credem ca merita sa ne asumam leacul crucii pentru câştigarea vieţii veşnice.
Întotdeauna conducătorul unui grup este si modelul pentru ceilalţi, etalonul, exemplul, Hristos se înaltă pe cruce iar exemplul Sau il luam fiecare dintre noi:daca El fara de păcat s-a urcat pe crucea Golgotei, cu atât mai mult ne urcam noi pe crucea vieţii si ne-o asumam cu toata suferinţa ce decurge de aici. Icoana reprezentativa pentru noi este icoana răstignirii, cand Hristos zice:”Părinte, in mâinile Tale îmi dau duhul meu!” si noi tindem către aceasta încredinţare a sufletului nostru in mâinile lui Dumnezeu, dar nu o putem face decât biruind crucea suferinţei acestei vieţi. Iar daca Hristos si-a asumat crucea si noi ne-o asumam cu gândul la înviere si la dulceaţa primirii noastre in imparatia lui Dumnezeu.
”Lasa-ma Doamne sa tai din cruce”a zis o data un om căruia i s-a părut ca Dumnezeu ar fi pus pe umerii săi o greutate peste puterile sale, iar Dumnezeu i-a îngăduit. Mai lasa-ma sa tai o data, căci tot grea este zise omul parându-i-se ca ceilalţi semeni de-ai săi duc cate o cruce mult mai uşoara, si iarăşi Dumnezeu i-a îngăduit. Numai acum te mai rog Doamne, puţin sa mai tai, iar Dumnezeu nu l-a oprit. Tocmai când i se părea căci crucea ar fi uşor de dus a întâmpinat împreuna cu toţi ceilalţi o prăpastie. In fata acesteia fiecare si-a întins crucea si si-a făcut punte din ea, dar cel ce tăiase din cruce, acum isi dădea seama ca a sa cruce, este prea scurta pentru a atinge celalalt tarm. Părerea de rău si lacrimile nu i-au folosit acum la nimic. La fel este si in viata, cel ce se nevoieşte cu lupta împotriva păcatului si a poftelor de tot felul, o lupta de altfel ostenitoare si de multe ori la limita infragerii, face punte intre cele doua lumi, pasind cu nădejdea bucuriei si a pacii din imparatia lui Dumnezeu. Nu taia din cruce, du-o si aminteste-ti ca:”Ceea ce este cu neputinta la oameni este cu putinta la Dumnezeu”.

Pr. Augustin Campean
Citeşte mai mult >>

luni, 12 septembrie 2011

JEAN NEGULESCU - UN MARE REGIZOR ROMÂN DE FILM

Jean Negulescu

În această vară, am vizitat Craiova şi am avut surpriza să văd, în paragină, cinematograful ce poartă numele lui Jean Negulescu, cu un anunţ de vânzare-închiriere deasupra intrării. Cinematograful se află în Piaţa Prefecturii, la parterul unui bloc vechi cu patru etaje. E dureros să afli că localul care poartă numele unui mare regizor de film, născut la Craiova, cu o carieră de succes la Hollywood, este abandonat şi este de vânzare. Dacă regizorul ar învia şi ar vedea asta, cred că ar muri pentru a doua oară.

Cinematograful Jean Negulescu

Pentru cei care nu ştiu cine a fost Jean Negulescu, o să spicuiesc câte ceva despre el din cartea „Jean Negulescu” a Manuelei Cernat, apărută în anul 2000, la Editura Alo din Bucureşti. Cartea mai e de vânzare la chioşcul de la intrarea în Grădina Botanică din Bucureşti.
Jean Negulescu s-a născut la 29 februarie 1900, într-o familie de negustori înstăriţi din Craiova, fiind unul din cei opt copii ai acestei familii, alintat Ianculeţ. A văzut primele filme la grădina de vară „Minerva” din localitate, unde mergea împreună cu familia. De atunci datează pasiunea lui pentru film. Era şi foarte talentat la desen, la numai doisprezece ani câştigând un concurs naţional.
În 1919, pleacă la Bucureşti, unde obţine o bursă la Academia de Belle Arte. Pentru a-l împiedeca să se căsătorească prematur, tatăl lui l-a trimis într-o călătorie în Italia şi Franţa. La Paris, a pictat în tovărăşia lui Brâncuşi, Picasso, Matisse şi s-a introdus în lumea cineaştilor.
În 1926, se hotărăşte să plece în America, fiind căsătorit cu o văduvă bogată din Chicago, care divorţează de el, după puţin timp, fiind geloasă pe succesul lui la sexul frumos. În America, la Washington, pictează, îşi face relaţii şi deschide o şcoală de iniţiere în desen, frecventată de soţii de miniştri şi diplomaţi. Tot acolo, în 1929, are prima expoziţie personală.
În 1930, ajunge în California, la Holywood, unde Greta Garbo îi pozează pentru o serie de portrete. În 1932, se aventurează în lumea filmului, fiind, pe rând, regizor tehnic, asistent de regie şi, în cele din urmă, regizor principal. Face filme cu mari staruri de cinema din vremea aceea, cum ar fi Hedy Lamarr (1944), Ida Lupino (1947), Richard Widmark (1948), Bette Davis (1951) şi în 1953 cu Marilyin Monroe, Lauren Bacall, Betty Gable, Wiliam Powel în filmul „Cum să te măriţi cu un milionar”. În 1955 a regizat filmul muzical coregrafic „Tăticul Picioare Lungi” cu Fred Astaire, Leslie Caron şi filmul „Vin ploile” cu Richard Burton şi Lana Turner, iar în 1957, „Băiat călare pe delfin”, Cu Alan Ladd, Sophia Loren şi alţii. În 1962, regizează filmul „Jessica” cu Angie Dickinson şi Maurice Chevalier, iar în 1970, ultimul său film (al 35-lea) „Salut şi la revedere!”).
La maturitate, a scris cartea „Drum printre stele”, fiind vorba de stelele cinematografiei.
În 1946, s-a căsătorit cu fotomodelul Dusty Anderson şi au înfiat două fetiţe.
A primit numeroase premii la festivaluri din Europa. În 1986 i s-a decernat, la Paris, înaltul Ordin de Comandor al Artelor şi Literelor.  În anul 1990, „Uniunea Cineaştilor” din România, l-a primit pe distinsul nonagenar ca membru de onoare. Este prima reparaţie morală oferită regizorului, până atunci ignorat de oficialităţile române. După moartea regizorului, în România s-a înfiinţat "Fundaţia Jean Negulescu" şi s-a dat numele lui cinematografului din Craiova. Ar fi cazul ca şi un bust al lui să fie instalat pe Aleea Celibrităţilor din Parcul Teatrului Naţional  din oraşul natal.
Nu poate veni la Bucureşti fiind operat de hernie, deşi, în 1992, este admis ca Membru de Onoare al Academiei Române.
În final, citez din cartea Manuelei Cernat: „ Pe 20 iulie 1993, senin şi pe deplin împăcat cu sine, cu lumea şi cu destinul său miraculos, Jean Negulescu, ultimul mohican al unei generaţii fără seamăn, îşi începea adevăratul şi eternul drum printre stele. Plecat din România, îşi croise o viaţă pe gustul său şi a murit fericit.”
Ana Vanca

Afişul la filmul "Cum să te măriţi cu un milionar"

Jean Negulescu cu Marilyn Monroe

Afişul la "Tăticul Picioare Lungi"
Leslie Caron, portret desenat de Jean Negulescu

Citeşte mai mult >>

sâmbătă, 10 septembrie 2011

POPAS DUHOVNICESC (10)

Sf. Cruce – semnul ce a schimbat destinul unei lumi
Duminica dinaintea Înălțării Sf. Cruci (Ioan 3;13-17)



Dacă ar fi să separăm crucea de Cel ce s-a răstignit pe ea, adică de Hristos, ne-am da seama că ea nu mai are nici o valoare. Dacă L-am separa pe Mântuitorul Hristos de cruce, i-am ”fura” lui Dumnezeu cea mai concretă dovadă a dragostei nemărginite, pe care a arătat-o omenirii prin acest act de ultima instanţă – jertfa Fiului Său. Momentul răstignirii, dincolo de aspectele sale patetice, aduce în prim plan unul din elementele existenţiale pe care Dumnezeu L-a trăit: credinţa, dar de data aceasta credinţa lui Dumnezeu în om, în posibilitatea reînnodării dialogului și a dragostei lor distruse de păcat, credinţa pe care Dumnezeu o va cere la rându-i de la oameni, ca mijloc de confirmare și răspuns la iubirea dumnezeiască.
Tocmai pornind de la ideea că Dumnezeu ştia dintru început că omul va cădea în păcat, s-a născut o povestire în care autorul, își închipuie sfatul Sf. Treimi la facerea omului: Dumnezeu Tatăl ar fi spus: ”Să facem om după chipul și asemănarea noastră”,”Da, dar omul acesta va cădea”- zice Duhul Sfânt, ”iar Tu Fiule, va trebui să mori pentru el … Să-l facem dar, sau să nu-l facem?” a întrebat Tatăl. ”Să-l facem” – a zis Fiul. Aşadar în logica lui Dumnezeu, crucea nu este tortură, ci este fața Sa îndreptată către oameni, este iubirea nestăvilită a lui Dumnezeu, care este gata de a face orice pentru ca omul să se bucure veşnic de dragostea Părintelui său. În cadrul libertăţii sale omul s-a înstrăinat de Dumnezeu prin păcat iar crucea asumată de Hristos este cel mai convingător act al dragostei dumnezeieşti care ne cheamă liber la o relaţie de iubire față de Dumnezeu. De aceea, crucea devine imboldul puternic care ne poate scoate din egoismul nostru, arătându-ne că Dumnezeu ne iubeşte mai mult decât ne iubim noi pe noi înşine.
Hristos fără discriminare, implică întreaga omenire în jertfa Sa și împacă o situaţie aparent contradictorie, în care, după dreptate omul căzut în păcat trebuia să moară, dar după iubire, Dumnezeu nu-și putea distruge creaţia. În cazul acesta Dumnezeu își asumă umanitatea noastră cu toată vina ei și va izbăvi firea umană de păcat, acţionând din interior ca om si Dumnezeu, folosind aceleaşi mijloace pe care le-a folosit și diavolul atunci când l-a ispitit pe om, ca să nu existe elemente de acuzare. În acest sens Sf. Ioan Gura de Aur zice: ”Semnele înfrângerii noastre au fost: fecioara, lemnul și moartea. Fecioara a fost Eva (care nu cunoscuse încă pe bărbat),lemn a fost pomul, iar moarte pedeapsa dată lui Adam. Și iată iarăşi: fecioară, lemn si moarte, aceste semne ale înfrângerii au ajuns semne ale biruinţei. În locul Evei Maria, în locul pomului cunoştinţei binelui si răului, lemnul crucii, în locul morţii lui Adam moartea lui Hristos.” De aceea spunem că Hristos a pătimit pentru noi și a murit pentru noi și că ”prin rănile Lui, noi toţi ne-am vindecat”(Is.53;5) că noi am săvârşit păcatul, iar Hristos a spălat vina noastră pe lemnul crucii cu scump sângele Său. Faptul acesta că Dumnezeu din dragoste pentru noi, se lipseşte de cinste și de slavă, numai pentru ca noi să ne recăpătăm cinstea dintâi, ne aduce aminte de un personaj din romanul ”Mizerabilii” de V.Hugo, de mama eroină care ajunge să-și vândă până și părul capului numai ca fiica ei să aibă cele necesare traiului.
Nu este oare respingătoare și oarecum compătimitoare imaginea unui Dumnezeu întrupat și răstignit? Nu! Am putea argumenta acest lucru tot printr-o întrebare: oare poate să fie respingător un tată care are fața brăzdată de arșită și ploi, și mâinile bătătorite de muncă pentru pruncii săi? Credem că nu. Nici Hristos nu poate fi respingător în starea Lui de jertfă, ea este semnul biruinţei asupra morţii, garanţia învierii, dar și semnul dragostei Sale față de oameni(In.3;16). Prin cruce Hristos dă lumii o altă perspectivă și anume aceea a continuităţii dupa moarte. Moartea nu mai este punctul final al vieţii, ea chiar dacă rămâne, prin jertfa lui Hristos devine virgula care desparte fraza numita Viata (viata-moarte-viata vesnica), iar în această trecere în veşnicie omul nu mai este singur ci împreună cu Hristos, iar acolo unde dispare singurătatea dispare și frica – ”Ieri m-am îngropat împreună cu Tine Hristoase, astăzi înviez împreună cu Tine”(din Cântările Învierii).
Aceasta schimbare existenţială realizată de Hristos prin jertfa Sa, ne implică și ne responsabilizează pe fiecare dintre noi, căci de acum suntem chemaţi să-L imităm pe Hristos, în jertfa și dragostea noastră față de semeni, dar și să răspundem iubirii lui Dumnezeu prin dragostea și recunoştinţa noastră. De aceea jertfa lui Hristos se actualizează mereu în Sf. Liturghie, arătându-ne permanent dragostea Sa și împărtășindu-ne mereu puterea mântuitoare izvorâtă din jertfa de pe cruce.
Când ne rugam înaintea Ta in liturghii,
Din ceruri Tu cobori si pentru noi devii
O jertfă, care de-a pururi aminte ne aduce
Că dragostea lui Dumnezeu, s-a arătat… pe Cruce.

Pr. Câmpean Augustin
Citeşte mai mult >>

miercuri, 7 septembrie 2011

CRAIOVA (2)



Statuia lui A.I. Cuza. Datează din 1912 şi este opera sculptorului italian Raffaello Romaneli.



Statuia lui Mihai Viteazul. N-am reuşit să aflu, cu exactitate cine este autorul ei şi când a fost amplasată în centrul Craiovei. Se pare că a fost realizată după o machetă a lui Dumitru Pavelescu Dimo (mort în 1944) şi montată în faţa prefecturii în epoca comunistă. A fost mutată apoi, pe actualul amplasament, recent, de către primarul de azi al Craiovei.



Colegiul Carol I. Este clădirea din planul îndepărtat. Colegiul a fost înfiinţat în 1826. Prima clădire a lui, pe acest amplasament, a fost inaugurată la 1842. Clădirea s-a modificat în mai multe etape (1893-1895, 1925-1927) înainte de a lua forma din zilele noastre. N-a adăpostit totdeauna un liceu: a mai funcţionat ca spital şi cazarmă, iar sala ei festivităţi a adăpostit, până la 1973, Teatrul Naţional, iar din 1973 şi până azi, Teatrul Liric.



Biserica Sfânta Treime Ştirbei. Este amplasată în apropierea Colegiului Carol I. A fost construită între 1765-1768, ctitor al ei fiind Dumitra Ştirbei, văduva lui Constantin Ştirbei. A fost şi mănăstire. Statuia care se vede in poză este a lui Carol I, realizată de sculptorul Mircea Spăturu şi inaugurată aici în 2007.



Facultatea de Agricultură. Clădirea a fost, intre cele două războaie mondiale , sediul liceului „Regina Elisabeta". În 1947 a devenit sediul Institutului Agronomic, iar după înfiinţarea Universităţii din Craiova (1966), sediul Facultăţii de Agricultură. În faţa ei este o statuie a lui Tudor Vladimirescu.

Citeşte mai mult >>

luni, 5 septembrie 2011

CRAIOVA (1)

Am locuit opt ani în Craiova. Eu am lucrat la Termocentrala de la Işalniţa, soţia la Universitatea din oraş şi, mai mult, acolo mi s-au născut cei doi băieţi. Prin urmare, cum să nu fiu legat de acest oraş?
Făcând abstracţie de sentimentele care mă leagă de ea, Craiova este frumoasă şi interesantă şi merită, cu prisosinţă, văzută.

Primăria oraşului. A fost, iniţial, sediul unei bănci, datează din anul 1916, arhitectul ei este Ion Mincu.



Prefectura. A avut, încă de la început, funcţia de Palat Administrativ. A fost construită între 1912-1913 şi este opera arhitectului Petre Antonescu.



Universitatea. Universitatea din Craiova datează din 1947. Clădirea care o adăposteşte a fost, la început, Palat al Justiţiei şi a fost construită la 1900.



Muzeul de Artă. A fost Palatul Jean Mihail. Clădirea a fost ridicată între anii 1899-1907 şi este opera arhitectului francez Paul Gottereau.



Teatrul Naţional. Teatrul din Craiova datează din 1850. Actuala clădire a fost construită în 1973 şi este opera arhitectului Alexandru Iotzu.

Citeşte mai mult >>

vineri, 2 septembrie 2011

POPAS DUHOVNICESC (9)

Aș vrea sa te urmez Doamne… dar cum?
Duminica a XII – a după Rusalii(Matei 19;16-26)



Societatea de tip capitalist din care facem parte, a scos la iveală faptul că două componente de bază ale reuşitei în viață sunt munca și inventivitatea, amândouă fiind puse in slujba competitivităţii tot mai acerbe, căreia omul modern trebuie să-i facă față. Intr-o competiţie nu se poate pune problema răgazului, orice clipă risipită înseamnă pierdere de capital, de aici și sintagma: ”timpul înseamnă bani!” A pune cuvântul lui Hristos adresat tânărului din evanghelia noastră: ”Du-te, vinde averea ta” în fata acestui punct de vedere, pare cu totul anacronic și ieşit din cotidian. Adică cum Doamne!? Să nu plec nicăieri pentru un trai mai bun și să rămân aici în țară, în sărăcie, căci o să mă mântuiesc? Dacă cele ce le-am strâns cu multă sudoare le voi vinde, iţi voi fi pe plac? Atât!? Să arunc banii ca și Iuda și este de ajuns? Nu, nici nu trebuie să faci asta!
Întotdeauna omul a avut de ales între două oferte: una a lui Hristos și una a lumii. Prima, este Împărăţia lui Dumnezeu, care e veşnică, dar care cere credinţă (adică a nădăjdui cele nevăzute (Evrei11;1) cere timp, răbdare și mai ales altruism, iar a doua este aici și acum, deosebit de atrăgătoare și de incitantă având un slogan irezistibil: Profită și trăieşte clipa! Cel ce cunoaşte însă cel mai bine această realitate a dualității binelui și a răului este Mântuitorul Hristos, de aceea în cazul tânărului preocupat de viața veșnică, Acesta doreşte să-i arate faptul că pentru a câștiga Împărăția cerurilor, nu este de ajuns doar împlinirea sterilă a unor precepte biblice. În acest fel s-ar putea pierde tocmai esențialul, adică trăirea și dorința tot mai adâncă de a fi împreună cu Dumnezeu. Importantă cu adevărat este implicarea totală în acest proces de trăire împreună cu Hristos, fără de care nu poţi moşteni Împărăţia lui Dumnezeu, căci aceasta constă în trăirea bucuriei negrăite alături de Dumnezeu și de toată creația cerească. Uneori ni se pare prea mult ceea ce ni se cere: ”Cel ce iubeşte pe tată ori pe mamă mai mult decât pe Mine, nu este vrednic de Mine”(Mt.10;37). Trebuie însă să conştientizăm că noi suntem importanți pentru Dumnezeu și că El ne acordă toată atenția. Nu trebuie să uităm, că noi am devenit fiii Tatălui ceresc nu prin faptul că am fost creați de El, căci ne-am dezis de această calitate prin păcatul strămoșesc, ci mai degrabă prin asumarea de către Hristos a umanității noastre, pe care a aşezat-o în sânul Sfintei Treimi de când S-a înălțat la cer și că numai împreună cu El, asumându-ne totodată calitatea aceasta de fii ai lui Dumnezeu, putem îndrăzni să cerem moştenirea (care e un bun al nostru, pregătit anume pentru noi) Împărăției cerurilor.
Și numai săracii se mântuiesc? Nicidecum. Fiţi, faceţi, împliniţi! Acestea sunt imperativele lui Hristos, or cel ce face , cel ce lucrează nu a fost niciodată lipsit. Importantă este atitudinea pe care o ai față de avutul tău. Dacă astăzi ai iar mâine pierzi totul, cum vei reacţiona? Cât de mult contează pentru tine lucrul acesta? Dacă exişti doar pentru a aduna înseamnă că ai devenit robul propriei tale averi, ți-ai pierdut libertatea și totodată esenţialul vieţii. Din această robie, monotonie și însingurare a încercat să-l scoată Hristos pe acest tânăr, a vrut să-i arate că Dumnezeu ne-a dăruit viața pentru a ne bucura de ea. ”Bucuraţi-vă!” este strigatul plin de nădejde al Mântuitorului de după înviere, o bucurie pe care o trăim laolaltă noi oamenii pe pământ oferind, comunicând, împărtăşind, ajutând celor din jurul nostru, bucurie pe care Dumnezeu a eternizat-o și a amplificat-o în împărăţia Sa. O. Paler in ”Interviu cu Dumnezeu”, surprinde nonsensul, monotonia și tristeţea omului atunci când acesta iși pierde reperele morale:”Ce te surprinde cel mai mult la oameni?... Faptul că se plictisesc de copilărie, se grăbesc să crească…,iar apoi tânjesc iar sa fie copii; că își pierd sănătatea pentru a face bani…iar apoi își pierd banii pentru a-și recăpăta sănătatea. Faptul că se gândesc cu teamă la viitor și uită prezentul, iar astfel nu trăiesc nici prezentul nici viitorul;că trăiesc ca și cum nu ar muri niciodată și mor ca și cum nu ar fi trăit.”
Tinereţea este începutul efervescent al unei vieţi care poate fi frumoasă sau urâtă, depinde de libertatea alegerii fiecăruia dintre noi, dar tuturor celor ce doresc să încerce bucuria, pacea, iertarea, într-un cuvânt urmarea lui Hristos, le recomand să înceapă cu împlinirea poruncilor după cuvântul Sf.Marcu Ascetul:”Dumnezeu este ascuns în porunci, iar cel ce le împlineşte Îl descoperă pe Dumnezeu”. Acesta este primul pas, a nu face răul, dar nivelul al doilea este acela al împlinirii:”Adevărat zic vouă, întrucât aţi făcut unuia dintr-aceşti fraţi ai mei, prea mici, Mie Mi-ați făcut”(Matei 25:40).
În mediile în care ne desfăşurăm activitatea, Hristos ne dă nenumărate ocazii în care să ne putem bucura de viață, dar numai dacă vom ști să ne stabilim priorităţile. Nu încerca să crezi că tu eşti totul ci mai degrabă că ai primit totul. Încearcă să-i accepţi pe ceilalţi aşa cum sunt, fii tu altfel dacă este nevoie și atunci vei avea surpriza să constaţi că lumea din jurul tău este aşa cum tu ai vrut să o percepi. Spre această bucurie de a trăi ne cheamă Hristos. Vii și tu?

Pr. Augustin Câmpean
Citeşte mai mult >>