sâmbătă, 26 noiembrie 2011

SĂLĂJENI LA GAUDEAMUS

Vineri 25.11 2011, a avut loc o dublă lansare de carte sălăjeană la ediţia din acest an a Târgului internaţional Gaudeamus- carte de învăţătură. Este vorba de „SĂLAJ – OAMENI ŞI OPERE – DICŢIONAR BIBLIOGRAFIC” întocmit de un colectiv de la Biblioteca Judeţeană „I. S. Bădescu” Sălaj, format din Florica Pop, Lucia Bălaş, Ottilia Bódis, coordonat de doamna Florica Pop, directoarea instituţiei, şi de cartea „ŞOAPTE CU ECOU......” a doamnei Florica Pop.
Ambele cărţi au apărut la editura DACIA XXI, din Cluj.

„Dicţionarul bibliografic” conţine mai mult de 700 personalităţi sălăjene, români şi maghiari, care au scris cel puţin o carte sau au avut rezultate strălucite în domeniile lor de activitate. Este o realizare excepţională, un instrument deosebit de lucru pentru cei care vor să se documenteze cu privire la Sălaj şi oamenii lui, un omagiu adus personalităţilor cuprinse în el.






În cartea „Şoapte cu ecou....”, naratoarea, o femeie matură, inteligentă şi extrem de sensibilă, stă de vorbă, timp de şapte zile, sub şapte simboluri diferite,  cu o fată – care ar putea fi chiar ea, atunci când era foarte tânără şi neexperimentată – şi îi desluşeşte sensul celor mai diverse trăiri şi sentimente, îi dă sfaturi calde şi înţelepte, îi călăuzeşte cu grijă şi căldură paşii în viaţă.
O carte interesantă, instructivă şi frumoasă, care debordează de sensibilitate feminină.

Gaudeamus, vedere de ansamblu

Standul Dacia XXI

Lansare

O parte din public cu astronautul Dumitru Prunariu in prim plan


După lansare

Citeşte mai mult >>

marți, 22 noiembrie 2011

REBECCA


Soţia mea este mare amatoare de operă şi operetă. Ea mă „cară” şi pe mine la unele spectacole. De ce mă „cară” şi nu merg de bună voie? Pentru că eu sunt afon, insuficient sensibil la muzică şi la spectacolele muzicale. În perioada când eram elev la Cluj, am asistat pentru prima oară le un spectacol de operă. Întrebat dacă mi-a plăcut, am răspuns că mi-a plăcut, dar m-a deranjat muzica din cauza căreia n-am înţeles tot ce cântau actorii. Prin urmare, pe mine mă interesa acţiunea, pe când pe adevăraţii amatori de operă şi operetă îi interesează muzica. În mare măsură, am rămas în acelaşi stadiu. Asta nu înseamnă că n-au fost şi spectacole de acest gen care mi-au plăcut. Rebecca este unul dintre ele.
Rebecca, în interpretarea Teatrului Naţional de Operetă „Ion Dacian” din Bucureşti, este, de fapt, un muzical. Trebuie să vă spun că nu este singurul din repertoriul operetei şi că nu este singurul pe care l-am văzut. Brodway Bucureşti este un alt muzical foarte bun care poate fi văzut acolo..
Vă informez că unele din operetele clasice din repertoriul Operetei (Liliacul, Văduva veselă, Contesa Maritza, Silvia, Voievodul ţiganilor ) au regii noi şi că atât efectivul de actori cât şi corpul de balet sunt mult întinerite. Operetele compozitorilor maghiari Lehar şi Kalman au regizori unguri.
Probabil că unii dintre voi aţi citit romanul „Rebecca” lui Daphne du Maurier sau aţi văzut filmul cu acelaşi nume al lui Hitchcock , având ca interpreţi principali pe Joan Fontaine şi Laurence Olivier şi cunoaşteţi povestea Rebeccăi. Pentru orice eventualitate, o rezum şi eu, pe scurt.
Maxim de Winter este un aristocrat englez, fostul soţ al Rebeccăi, moartă într-un accident nautic (s-a scufundat cu propriul iaht). Rebecca a fost o femeie foarte frumoasă, educată şi stilată, dar cam parşivă (îşi înşela soţul). Maxim cunoaşte, la Monte Carlo, o fată modestă, domnişoara de companie a unei americane. Se plac reciproc, se căsătoresc şi se stabilesc în Anglia în frumosul castel al lui Maxim, situat pe malul mării. Aici, ea, devenită stăpână a casei, este tot mai intimidată şi stângace, pe măsură ce menajera, o apropiată şi o admiratoare a fostei stăpâne, o laudă şi o regretă pe aceasta. Foarte repede ea a simţit adversitatea menajerei, care nu poate concepe ca o altă femeie să-i ia locul fostei ei stăpâne În plus, Maxim începe să aibă, de câte ori ceva îi aminteşte de Rebecca, comportări ciudate, ceea ce o chinuieşte în plus pe proaspăta doamnă de Winter. Ea începe să se îndoiască de dragostea soţului ei, fapt ce n-o împiedecă ca ea să-l iubească în continuare. Întâmplarea face să se descopere şi să se scoată la suprafaţă epava iahtului, în care se găseşte cadavrul Rebeccăi. Iahtul este examinat de specialişti şi se constată că scufundarea lui a fost provocată. Cunoscându-se relaţia încordată dintre Maxim şi Rebecca (el ştia că soţia lui îl înşeală) Maxim este suspectat de crimă. Soţia lui nu-l părăseşte în această împrejurare, din contră, îl ajută să scape de acuzaţie, fapt care-i apropie şi mai mult pe cei doi soţi. Menajera, care nu poate suporta să-i vadă pe cei doi trăind fericiţi în castelul a cărui stăpână a fost Rebecca, îi dă foc acestuia.
A doua zi după vizionarea spectacolului la operetă, am văzut şi filmul lui Hitchcock, pe care îl aveam înregistrat şi am răsfoit şi romanul pe care îl avem în bibliotecă. M-am convins că muzicalul bucureştean a fost făcut mai degrabă după film decât după roman. Nu numai scenariul seamănă foarte mult cu filmul dar şi până interpreţii principali (Alexandra Crăescu şi Florin Budnaru) seamănă cu cei din film şi sunt aproape la fel de buni. Spectacolul mi-a plăcut şi pentru faptul că spaţiul acordat părţii vorbite, teatrale, este aproape egal cu cel acordat părţii cântate. Prin urmare, m-am simţit ca la teatru. Apoi, interpreţii au cântat foarte inteligibil, iar orchestra, aflată undeva în culise (!), nu i-a acoperit. N-a fost nevoie să citesc textul cântecelor afişat în engleză deasupra scenei, cum am făcut la alte spectacole. Pentru mine a rămas totuşi esenţial să înţeleg ce cântă sau ce vorbesc actorii.
Dintre interpreţi, citez si pe Adina Sima, excelentă în rolul menajerei şi pe Anca Ţurcaşiu, foarte bună în rolul americancei.
Mi-a plăcut foarte mult coregrafia. Dansatorii, în rolurile personalului castelului sau ale invitaţilor, se mişcau foarte ceremonios şi în acelaşi timp sobru, aşa cum am văzut, în filme, că se mişcă personalul în reşedinţele aristocraţiei engleze.
Autorii muzicalului sunt Michael Kunze (libret) şi Silvester Levay (muzica), iar regia este semnată de ungurul Attila Béres, care, ca şi autorul libretului, a învăţat multe din filmul lui Hitchcock.

Alexandra Crăescu în rolul Rebeccăi

Alexandra Crăescu şi Florin Butnariu

Anca Ţurcaşiu
Citeşte mai mult >>

sâmbătă, 19 noiembrie 2011

MUZEUL ANTIPA


Pe 17 septembrie anul acesta, s-a redeschis Muzeul Naţional de Istorie Naturală „Grigore Antipa”, după o lungă perioadă de reamenajare şi modernizare. L-am vizitat zilele trecute, împreună cu soţia mea. Am fost realmente încântaţi! La fel ca atunci când am inaugurat Naţional Arena şi acum, mi s-a umplut inima de drojdie şi de sentimente patriotice şi a dospit, gata să-mi iasă din piept. Asta nu mi s-a întâmplat numai mie ci şi soţiei şi celorlalţi vizitatori. Mă uitam la ei şi vedeam numai figuri satisfăcute. Nu mai vorbesc de copii! Făceau o gălăgie infernală, alergând de la o dioramă la alta, de la un exponat la altul, exprimându-şi zgomotos entuziasmul şi comentându-şi cu voce tare impresiile!

În faţa muzeului
La subsol, de unde începe vizitarea muzeului, este prezentată Biodiversitatea României. Sunt prezentate cinci bioregiuni: pontică (Marea Neagră), alpină (Munţii Carpaţi), panonică (Câmpia Panoniei), stepică (Dobrogea), continentală (restul României). Dioramele sunt extraordinar de bine făcute! Impresia de natural, viu, autentic, m-a stăpânit tot timpul. Fiecare exponat este numerotat şi poate fi identificat cu ajutorul unor tăbliţe sau hărţi digitale.

La parter este prezentată Fauna mondială,pe criteriul biogeografic: mări reci, mări calde şi bioregiunile malgaşă, neotropicală, orientală, australiană, neozelandeză, neartică (Groelanda şi America de Nord), paleartică (Asia de Nord şi Centrală, Europa, Nordul Africii) şi etiopiană. Ca şi la subsol, am admirat diorame încântătoare, cu exponate frumoase.


La etaj sunt prezentate următoarele teme: originea şi evoluţia vieţii, paleontologie, lumea insectelor şi complexitatea speciei umane. Te poţi documenta aici cu privire la: giganţii mărilor, minerale şi roci, genetică, originea vieţii, fosile, insecte, anatomia comparată la vertebrate, trofee vânătoreşti excepţionale (donaţie a omului de afaceri Gh. Iaciu), evoluţia speciei umane, etnografie, anatomia omului.
Deinotherium giganteum
- cel mai mare exemplar din lume, descoperit în România  -
Citeşte mai mult >>

luni, 14 noiembrie 2011

OEDIPE NU VA LĂSA GRECIA SĂ SE SCUFUNDE!

Sofocle
Am văzut, zilele trecute, opera „Oedipe” a lui George Enescu, într-o montare nouă, la Opera Naţională Bucureşti. M-am dus la spectacol fără prea mare tragere de inimă, mai mult obligat de soţia mea decât de bună voie. Mai văzusem „Oedipe” în alte două montări, cea a lui Andrei Şerban (1996) şi cea a lui Petrică Ionescu (2004). Prima, a fost o aiureală modernistă, plină de simboluri pe care eu nu le-am înţeles. Cea de a doua a fost una foarte sofisticată şi iar n-am înţeles mare lucru. Actuala montare (regia Anda Tăbăcaru, scenografia Viorica Petrovici, coregrafia Răzvan Mazilu, dirijor Tiberiu Soare) mi-a plăcut. Toţi cei patru autori ai spectacolului au găsit, după părerea mea, soluţiile care să facă din spectacol unul inteligibil şi plăcut. Bravo lor! În puls, Ştefan Ignat, în rolul lui Oedipe, a fost magnific!
Bănuiesc că cei mai mulţi cunoaşteţi subiectul acestei tragedii antice scrisă de Sofocle şi petrecută pe tărâmul vechii Grecii. Pentru ori ce eventualitate, o să-l recapitulez în câteva cuvinte.
Regina Iocasta, soţia regelui Laios din Teba, aduce pe lume un copil, în pofida interdicţiei impuse lor de zei de-a nu avea moştenitori. Drept urmare, copilul, care n-avea nici o vină, este osândit ca atunci când va fi mare să-şi omoare tatăl şi să se însoare cu mama lui. (Ce strâmb judecă uneori zeii, nu-i aşa?) Toate profeţiile se împlinesc: Oedipe, care a fost abandonat de părinţi şi a crescut departe de ei şi fără să-i cunoască, îl omoară le Laios, într-o situaţie de legitimă apărare şi fără să ştie că el este tatăl său, se căsătoreşte apoi cu Iocasta, fără să ştie că este mama lui - are cu ea patru copii - şi devine rege al Tebei. După ce l-au osândit la paricid şi incest pe Oedipe, tot zeii aruncă asupra Tebei ciuma, ca pedeapsă pentru că ucigaşul lui Laios n-a fost descoperit şi pedepsit (Asta-i culmea!). Când Oedipe află că el a fost cel care l-a ucis pe Laios şi că Iocasta este mama lui, îşi scoate ochii pedepsindu-se că a fost atât de orb şi nu a văzut toate astea înainte, renunţă la tron şi pleacă în pribegie, însoţit de fiica sa Antigona. (Sublimă dovadă de responsabilitate!). Zeii (corect de data aceasta) hotărăsc ca cetatea care îl va accepta şi-i va oferi azil şi loc de veci lui Oedipe, să nu fie învinsă niciodată. Cetatea aceasta a fost Atena.
Brusc, mi-am adus aminte de tragedia pe care o trăieşte Grecia zilelor noastre. Toată lumea se aşteaptă, azi, că această ţară a civilizaţiei şi gloriei antice, să se rupă de continent, să alunece în Mediterana, apoi prin Gibraltar în Atlantic, iar acolo să se scufunde sau s-o înghită o balenă. Ei bine, nu se va întâmpla asta, pentru simplu motiv că în pământul ei este înmormântat Oedipe şi pentru că, sunt convins că poporul grec şi conducătorii lui, asemeni lui Oedipe se vor dovedi responsabili.


Oedipe şi Antigona
- scenă din spectacol -
Citeşte mai mult >>

sâmbătă, 12 noiembrie 2011

S-A SFÂRŞIT CUM A-NCEPUT

Ar fi normal, după părerea mea, ca la Teatrul Naţional să se monteze doar piese valoroase din dramaturgia autohtonă sau mari piese din dramaturgia universală. De aceea, am fost şocat să văd pe scena Naţionalului o comedie minoră (S-a sfârşit cum a-nceput), scrisă de un irlandez (Sean O’Casey), o comedie bufă, de genul celora din filmele cu Charlie Chaplin, Buston Keaton sau Stanley Laurel şi Oliver Hardy. O astfel de comedie e binevenită la un teatru de comedie, la cinematograf , sau la o terasă unde în timpul spectacolului ai voie să mănânci seminţe şi să bei bere.
Cineva, într-o cronică telegrafică, atrăgea atenţia că spectacolul nu se adresează nici snobilor şi nici celor cu IQ pipernicit . Probabil că eu oi fi şi snob şi prost, de aceea nu mi-a plăcut spectacolul, chiar dacă a fost regizat de Horaţiu Mălăiele şi a avut printre interpreţi pe Mihai Constantin, amândoi nume mari ale teatrului românesc. Aşa cum am mai declarat şi în alte cronici, nu-mi place comicul izvorât din situaţii neverosimile, nu-mi place abundenţa de gaguri (gaguri de dragul gagurilor) , nu-mi place maimuţăreala şi prostirea pe scenă. Ori, de toate astea abundă spectacolul lui Mălăele.
În sală s-a râs, s-a mai şi aplaudat, dar nu cine ştie ce. Lângă scaunele noastre, pe scările de interval, au luat loc însăşi Horaţiu Mălăele însoţit de George Mihăiţă împreună cu cei doi copii ai săi de 9 şi 7 ani. Au intrat târziu în sală şi n-au mai găsit locuri. Locurile rezervate pentru ei au fost ocupate de spectatori cu locuri la balcon sau pe strapontine, iar ei nu le-au cerut să le fie eliberate. Mi-a plăcut asta! În timpul spectacolului am mai tras cu ochii la ei: Mălăele a afişat, continuu, un zâmbet de satisfacţie. Mihăiţă era impasibil, iar copiii, cel mare mai râdea din când în când, cel mic era impasibil ca şi tatăl său. Să fie tot IQ-ul cauza?
În spectacol este vorba de doi soţi care îşi schimbă, pentru o zi, rolurile între ei: soţul rămâne să se ocupe de treburile casnice, iar soţia se duce la munca câmpului. Soţului, rămas acasă, i se adaugă un tăntălău şi amândoi reuşesc, într-un timp scurt, să facă praf bucătăria familiei: pe tot ce pun mâna se dărâmă, de tot ce se sprijină cade, au numai idei tâmpite, nu se pricep la nimic. Chiar aşa!!! Din orice cameră în care intră, răzbate de acolo un zgomot asurzitor de tinichele căzute. E prea de tot!
Mi-a şi plăcut câte ceva din spectacol. Mi-au plăcut decorurile lui Ştefan Caragiu şi muzica lui Nicu Alifantis. Costumele Lilianei Cenan sunt pe linia exagerărilor lui Horaţiu Mălăiele: fac din cei soţi nişte monştri obezi.
Ceilalţi doi actori din distribuţie, Daniel Badade şi Victoria Dicu, sunt amândoi foarte înzestraţi pentru comedie. Dar, degeaba eşti o vioară Stradivarius, dacă ajungi pe mâna cui nu trebuie! Vreau să spun, că dacă Mălăele n-ar fi pus accent pe latura burlescă a spectacolului, cu cei trei actori de 24 de carate şi cu decorurile şi muzica care li s-au asociat, putea face un spectacol care să se preteze cât de cât scenei Naţionalului.


Mihai Constantin şi Daniel Balade

Victoria Dicu
Citeşte mai mult >>

luni, 7 noiembrie 2011

CIMITIRUL BELLU, UN MUZEU ÎN AER LIBER AL LITERATURII ROMÂNE

   Am vizitat prima oară Cimitirul Bellu în 1953, cu ocazia primei mele veniri în Bucureşti. Am ţinut neapărat să-l văd, pentru că ştiam că adăposteşte mormântul lui Mihai Eminescu. L-am văzut, m-am recules în preajma lui. A fost mare lucru pentru mine să mă aflu atât de aproape de rămăşiţele pământeşti ale celui mai mare poet român. Am considerat asta un privilegiu egal cu cel de-a întâlni, pe viu, un mare scriitor. Am avut prilejul să-i întâlnesc pe vremea când erau în viaţă, pe Camil Petrescu, pe Cezar Petrescu, pe Mihail Sadoveanu. De curând, cu prilejul vizitării cimitirului, după ce el a fost introdus în circuitul turistic, am avut prilejul să vizitez şi mormintele celor trei, înmormântaţi toţi în zona rezervată scriitorilor, în centrul căreia se află mormântul lui Eminescu. Eminescu este, şi aici, cel mai mare.
   Numărul scriitorilor înmormântaţi în Cimitirul Bellu, este foarte mare. Niciodată n-am fost într-o societate de literaţi mai mare şi mai selectă decât aici! Iată o listă cu cei mai mari dintre ei, în ordine alfabetică: George Bacovia (1881-1957), Eugen Barbu (1924-1993), Gellu Naum (1915-2001), Emil Botta (1912-1977), Jean Bart (1874-1933), Eusebiu Camilar (1910-1965), Ion Luca Caragiale (1852-1912), George Călinescu (1899-1965), George Coşbuc (1866-1918), Mihai Eminescu (1850-1889), Iulia Haşdeu (1869-1888), Nicolae Iorga (1871-1940), Petre Ispirescu (1830 -1887), Nicolae Labiş (1935-1956), Alexandru Macedonski (1854-1920), Titu Maiorescu (1840-1917), Tudor Muşatescu (1903-1970), Ion Minulescu (1881-1944), Alexandru Odobescu (1834-1895), Adrian Păunescu (1943-2010), Dumitru Panaitescu –Perpessicius (1891-1971), Camil Petrescu (1894-1957), Cezar Petrescu (1892-1961), Marin Preda (1922-1980), Victor Ion Popa (1856-1946), Liviu Rebreanu (1885-1944), Mihail Sadoveanu (1880-1961), Ion Simionescu (1873-1944), Nichita Stănescu (1933-1983), Iănăchiţă Văcărescu (1740-1800), Alexandru Vlahuţă (1859-1919), Vasile Voiculescu (1884-1963).

Versurile de pe crucea poetului Mihail Eminescu sunt selectate din poezia "De-oi adormi....":
Reverse dulci scântei
Atotştiutoarea,
Deasupra-mi crengi de tei
Să-şi scuture floarea.
Nemai fiind pribeag
De-atunci înainte,
Aduceri aminte
M-or coperi cu drag

De remarcat Drapelul României aflat deasupra crucii şi  florile proaspete, în culorile naţionale, de pe mormânt, încă o dovadă că Mihai Eminescu este iubit de români.




Pe piatra de căpătăi a lui Geoege Coşbuc sunt versuri din poezia "Lupta vieţii-Gazel":
O luptă-i viaţa; deci te luptă,
Cu dragoste de ea, cu dor.
Pe seama cui? Eşti un nemernic,
Când n-ai un ţel hotărâtor.
Tu ai pe-ai tăi! De n-ai pe nimeni,
Te lupţi pe seama tuturor.

În 1953, când am fost pentru prima oară în Cimitirul Bellu, în zona superaglomerată azi cu morminte de scriitori, erau doar mormintele lui Eminescu şi Coşbuc. Am copiat atunci epitafurile de pe cele două morminte, iar acesta, de pe piatra de căpătâi a lui Coşbuc, ne-a servit ca mottou pe tabloul de absolvire a şcolii medii.

Mormântul lui Mihail Sadoveanu, a fost plasat între mormintele lui Eminescu şi Coşbuc. Oricât ar fi de contestat Mihali Sadoveanu ca urmare a colaborării lui cu regimul comunisit, el râmâne unul din cei mai mari scriitori români.
George Călinescu spune despre el: Luat în totalitate, M.Sadoveanu e un mare povestitor, cu o capacitate de-a vorbi autentic enormă, asemănător lui Creangă şi Caragiale...Prin gura lui vorbeşte un singur om, simbolizând o societate arhaică...Opera scriitorului e o arhivă a unui popor primitiv ireal: dragoste, moarte, viaţă agrară, viaţă pastorală, război şi asceză....
   Pe mine m-a fermecat, în mod deosebit, limbajul inventat de scriitor şi folosit în romanele sale istorice. Senzaţia de plăcere pe care mi-o dau lecturile acestor cărţi, datorată în primul rând acestui limbaj, o aseamăn cu plăcerea pe mi-o provoacau razele soarelui cînd, abia ieşit din apă, mă tolăneam pe o plaje de nisip, la mare.



  Caragiale a fost reînhumat în Cimitirul Bellu, în timpul comuniştilor. Îmi amintesc că, la data respectivă, au existat discuţii în legătură cu epitaful de pe piatra sa de mormânt, mulţi considerându-l neinspirat:

"SĂ CULUIVAŢI POPORUL! UN POM FĂRĂ RĂDĂCINI NU POATE TRĂI.

Sunt şi eu de părerea că se putea găsi ceva mai bun. 






După cum se poate vedea, mormântul lui Nichita Stănescu, poetul nepereche, "a luat faţa"  mormântului lui Mihai Eminescu, cea ce n-a reuşit şi ca poet. Iată ce spun criticii despre poet:
E.Simion: Nichita Stănescu nu este numai un versificator diabolic de abil, un poet inspirat şi original...
N. Manolescu: Ceaa ce bate numaidecât la ochi, la capătul unei lecturi nu fără obstacole (a operei poetice a lui N.S. n.n.), este inegalitatea poeziei. Decalaje valorice mai mari nu există, probabil, nici a unui alt mare poet român.Însă tot aşa de bătătoare la ochi este originalitatea.
Nichita Stănescu nu este nici atât de verbios precum socotesc contestatarii săi (Gh. Gricurcu, M. Niţescu, Marin Mincu),  nici atât de profund precum îl cred adulatorii. Dar este probabil cel mai original poet român după al Doilea Război Mondial.
Gh. Grigurcu: ..idol fals, aşezat în locul valorilor interzise, subestimate, răstălmăcite, ori a celor ce n-au venit încă.


 Despre cavoul poetei Iulia Haşdeu se spune că este "Un templu unicat mondial", şi că este un  mic templu spiritist construit după planul dat cu toate amănuntele (în mai multe şedinţe de spiritism) de Iulia, tatălui său, savantul Bogdan Petriceicu Haşdeu. Sculptura aparţine sculptorilor Ion Georgescu şi Carl Storck.
Deasupra monumentului sunt doi sfincşi de piatră, care poartă în spinare un glob pământesc.
Sub platforma , sprijinită de două coloane,  care susţine leii, există inscrisul: MAI ŞEZI PUŢIN, apoi un ceas care arată ora când a încetat din viaţă poeta.
În interiorul cavoului există un altar, sub care zac rămăşiţele  pământeşti ale Iuliei, iar, lângă el, se află bustul ei, iar, în dreapta, masa de lucru a poetei. Pe un perete lateral, sunt înscrise cele patru legi ale credoului spiritist: religioasă, morală, socială şi filosofică. Pe pereţi, sa află, de asemenea, portretele ale familiei Haşdeu. Există şi al doilea altar, cu trei busturi  din teracotă: Isus Hristos încadrat de Shakespeare şi Hugo.
 
 
   Cimitirul Bellu a oferit odihnă de veci şi la alţi oameni de seamă ai României: artişti, oameni politici, oameni de ştiinţă, militari . Pe drept cuvânt el se poate numi „Pantheon Naţional”. Enumerăm pe câţiva: Dumitru Brătianu, Lascăr Catargiu, Heri Coandă, Haricleea Darclée, Ion Gh. Maurer, Gheorghe Gheorghiu-Dej, Spiru Haret, Nae Ionescu, Ion Jalea, Ion Mincu, Dem Rădulescu, Amza Pelea, Pake Protopopescu, Constantin Tănase, Maria Tănase, Traian Vuia, Aurel Vlaicu, A.D. Xenopol
Multe din cavourile, pietrele de mormânt, crucile şi sculpturile ce împodobesc mormintele sunt adevărate lucrări de artă, opere ale unor arhitecţi şi sculptori renumiţi, motiv pentru care cimitirul este şi un "Monument de Artă". Dintre arhitecţi îi enumăr pe Ion Mincu, Grigore Cerchez, Ion Berindei, Ion Georgescu, iar dintre sculptori pe Carl Storck, Ion Georgescu, Oscar Späthe, Dumitru Paciurea, Rafaello Romanelli, Miliţa Petraşcu.

Citeşte mai mult >>

vineri, 4 noiembrie 2011

POPAS DUHOVNICESC (15)

Nevoia de Dumnezeu
(Luca8:41-56)


Sunt două întâmplări extrem de emoționante care ne rețin atenția în textul de față. În drum spre casa lui Iair, din mulțime, o femeie se atinge de poala hainei lui Hristos. Nimic mai banal … câți nu s-au atins, câți nu l-au îmbulzit pe Domnul și totuși niciodată nu se întâmplase nimic deosebit ca acum. Această femeie avea o boală particulară, o boală pe care o prezentase în nenumărate rânduri medicilor (de vreme ce își cheltuise toată averea umblând de la unul la altul) dar zadarnic, pentru boala ei nu se găsise leac. Toți bolnavii care veniseră până atunci la Hristos și-au mărturisit și și-au arătat în public neputința sau boala lor, dar această femeie, având o boală intimă, avea și o oarecare jenă în a-și mărturisi înaintea tuturor boala ei. De aceea chibzuiește că și numai simpla atingere de Hristos i-ar aduce vindecarea. Prin acest fapt, ea spre deosebire de toți ceilalți, nu cere să fie vindecată, ci pur și simplu își ”fură” vindecarea de la Fiul lui Dumnezeu. Cu toate acestea, Hristos nu numai că nu se supără de acest ”furt”, ba chiar o laudă zicând: ”Îndrăznește fiică, credința ta te-a mântuit!”(Luca8:48) Pe aceeași idee că Dumnezeu se lasă ”furat” de către om, se cade să amintim cuvintele Mântuitorului care zice: ”Împărăția lui Dumnezeu se ia cu asalt, iar cei ce o iau cu asalt și o cuceresc, aceia o și stăpânesc”, numai că asaltul trebuie să fie făcut prin credință, o credință la fel de puternică ca aceea a femeii care s-a atins de Hristos. Merită să amintim aici și remarca pe care o face Sf. Ioan Gură de Aur asupra tâlharului de pe cruce care ținea partea lui Hristos: ”Tâlharul și-a făcut meseria până în ultima clipă a vieții sale, hoț a fost o viață întreagă și prin ”hoție” a câștigat Raiul.” Dumnezeu care este ”vistierul bunătăților”, în generozitatea și în iubirea Sa, putem spune cu încredere că uneori se lasă ”furat” de către noi oamenii, căci bogăția Sa nu scade niciodată și este în stare să mulțumească pe oricine.
În cel de-al doilea caz, Iair care era mai marele sinagogii, trece peste toate prejudecățile legate de persoana lui Hristos, neținând cont nici de contestațiile tagmei din care face parte, vine înaintea Mântuitorului cu multă sinceritate, ca la ultima nădejde de izbăvire a fiicei sale care era pe patul morții.
În fața morții, omul devine foarte lucid iar dacă nu și-a înțeles până atunci realitatea existențială, o va înțelege atunci deplin. Moartea este un punct spre care se îndreaptă împotriva voinței ei întreaga creație și chiar dacă este realitatea cea mai sigură de care ne încredințăm, ea însă este dată de cele mai multe ori uitării. De obicei oamenii înțeleg prin moarte despărțirea sufletului de trup. Acesta este doar primul înțeles, dar mai există însă și o altfel de moarte mult mai înspăimântătoare decât prima și foarte insesizabilă, aceasta este moartea spirituală. Nu este un paradox să poată muri sufletul ci este o realitate. În momentul în care omul își pierde legătura sa cu Dumnezeu sau nu își mai ancorează existența sa în Dumnezeu ci trăiește pe cont propriu, are loc această moarte. În rai Dumnezeu dă poruncă lui Adam și îl atenționează: ”în ziua în care veți mânca din pomul oprit, cu moarte veți muri”, iar moartea a apărut imediat după săvârșirea păcatului, dar, nu ca încetare a vieții ci ca despărțire a omului de Dumnezeu.
Încă trăind în trup, moartea sufletului poate fi biruită prin înviere, e vorba de învierea duhovnicească, acea ”revenire în sine”, acea reîntoarcere prin pocăință a omului către Dumnezeu. În acest sens Hristos zice: ”vine ceasul și acum este, când morții vor auzi glasul Fiului lui Dumnezeu și care vor auzi vor învia.”(Ioan5:25)
Iair înviind duhovnicește, îl recunoaște pe Hristos ca Dumnezeu și trăiește bucuria învierii fiicei sale. Și noi, înviind din moartea păcatului, nu vom mai vedea în sfârșitul vieții noastre o catastrofă ci o întâlnire reală cu Dumnezeu în împărăția Sa. Numai ”morții” se tem de moarte, iar cei ce-au înviat o dată duhovnicește au certitudinea învierii celei de a doua căci: ”Fericit și sfânt este cel ce are parte de învierea cea dintâi, peste acela moartea cea de-a doua nu are nicio putere.” (Apoc.20:6)
Pr. Augustin Câmpean

Citeşte mai mult >>