marți, 31 ianuarie 2012

SALVAŢI RAŢELE SĂLBATICE!

Ieri dimineaţă, în Bucureşti erau -13°C! Lacul din Parcul Naţional, unde îmi fac plimbările zilnice, era îngheţat bocnă.
Tocmai mă întrebam ce s-o fi întâmplat cu raţele sălbatice pe care le văzusem pe lac înainte de a îngheţa, când văd pe marginea lacului dinspre patinoar, nişte mogâldeţe pe gheaţă.


Trec de partea cealaltă a lacului şi constat că acolo stăteau zgribulite pe gheaţă nouă raţe şi un pescăruş:

Când mă apropii şi mai mult de ele, se ridică şi pleacă:

   Abia mergeau! Se vedea că au picioarele îngheţate. Bietele raţe! Iernile mai blânde din ultimii ani le-a determinat să nu-şi ia zborul , toamna, spre ţările calde. Acum este prea târziu. Dacă la sol este -13°C, sus, în aer, temperatura e mult mai scăzută, şi bănuiesc că n-ar rezista. Ce-o să se întâmple cu ele? Mi-e teamă că o să moară de frig şi de foame.  Dacă de frig nu le putem apăra, putem să le dăm ceva de mâncare. Cine ar trebui s-o facă? Fiecare dintre noi, dar, în primul rând, Primăria Sectorului 2. Mă auziţi, domnule Onţanu?
După Revoluţie, simţind parcă că ţi în ţara noastră adie un vânt de libertate şi democraţie, păsările sălbatice au îndrăznit să vină şi în oraşele noastre, ceea ce înainte de asta nu se întâmpla. Românii s-au bucurat şi le-au ocrotit. Au devenit una din atracţiile parcurilor. Părinţii care îşi plimbă copiii sau nepoţii în parc se apropie de lac şi le arată copiilor raţele. Aceştia se bucură.  Nu mai vorbesc cât de încântaţi suntem primăvară, când le vedem pe lac împreună cu boboceii lor! Pe lacul IOR, din parcul cu acelaşi nume, mai mare decât cel din parcul nostru, lacul este mai mare şi raţele mai multe. Acolo este şi o insuliţă, pe care nu au acces oamenii şi unde ele cuibăresc. Şi în Parcul Naţional există o insuliţă, dar pe ea nu este îngrădit accesul nostru, din care cauză raţele nu îndrăznesc să-şi facă cuiburi acolo. În primăvara trecută, totuşi, pe lac a apărut o raţă cu patru boboci. Cât de mult ne-am bucurat toţi! Eu cel puţin, şi sunt convins că n-am fost singurul, am urmărit zi de zi cum cresc bobocii, până când n-am  mai putut să-i deosebesc de raţele mature. Habar n-am unde şi-a făcut cuibul acea raţă! Ar trebui ca în perioada de clocit să se interzică accesul  pe insuliţă. Mă auziţi, domnule Onţanu?
Citeşte mai mult >>

sâmbătă, 28 ianuarie 2012

RUNCU. CASA MEA DE LA ŢARĂ (4)

 
FERMIER AMATOR

După ce mi-am tras la sorţi parcela care îmi revenea din terenul cumpărat la Runcu, am început să proiectez amenajarea ei şi casa pe care o voi construi acolo.
Mai făcusem astfel de proiecte pentru toate tenurile pe care le ochisem de-a lungul timpului şi pe care dorisem să le cumpăr. Mai ales pentru terenurile de la Cernica, cu care am ajuns în faza de negociere, am făcut proiecte în zeci de variante. Nici unul din ele nu l-am putut realiza. De data aceasta însă, aveam terenul şi toate şansele ca una din variantele de proiect, cea „câştigătoare”,  să o transform în realitate.
Am început cu amplasarea casei. Întrebările la care a trebuit să răspund au fost: s-o pun la strada sau in fundul grădinii?; s-o pun în stânga sau în dreapta terenului? Am ales să o pun la oarecare distanţă de stradă, aproximativ la mijloc. Erau însă, aşa cum v-am dezvăluit deja, două străzi. La care din ele să-mi aliniez casa? A fost o întrebare care mi-a dat multă bătaie de cap. E normal să fie aşa, când trebuie să alegi între Calea Victoriei şi Bulevardul Magheru! Am ales-o pe prima, părându-mi-se a fi mai de „bon ton”. Păi nu? Şi familia regală a locuit pe Calea Victoriei!
Am stabilit pe unde va fi accesul pe proprietate, unde îmi voi parca maşina, unde voi săpa puţul şi unde va fi fosa septică. Apoi, am determinat locurile  unde voi pune via, unde îmi voi amenaja livada, unde va fi grădina de legume, unde vor fi straturile de flori şi arbuştii decorativi.  La sfârşit, am trasat  aleile  de circulaţie pe „moşie”. N-a fost simplu, dar a fost plăcut! Am studiat zeci de variante până ce am căzut pe cea „finală”. Finală, e un fel de-a zice, pentru că au intervenit, inevitabil, modificări  şi completări de detaliu. Şi azi, după 15 ani, mai modific şi adaug câte ceva.
Era încă vară. Ne-am propus ca până la venirea iernii să îngrădim terenul, să arăm şi să plantăm pomii, via, căpşunii şi zmeura.
M-am născut şi am copilărit la ţară. Aveam o oarecare idee de cum se lucrează pământul, dar nu suficientă atunci când de la teorie şi amintiri, trebuie să  treci la practică. De aceea, înainte de-a începe plantările propuse, în paralel cu desfăşurarea celorlalte activităţi,am studiat câteva cărţi de specialitate, cum ar fi:  „Pomii de pe lângă casă”, „Cultura viţei de vie pe lângă casă”, „Cultura arbuştilor fructiferi”, „Grădina familială cultivată cu legume”. Bineînţeles, era vorba nu de tratate ştiinţifice, ci de cărţi de popularizare, pentru uzul amatorilor. N-o să vă vină să credeţi, dar vă asigur că am studiat cu pasiune aceste cărţi! Agricultura, pomicultura, viticultura, floricultura etc. sunt  discipline ştiinţifice interesante, în stare să pasioneze pe oricine, cred eu, după ce îşi bagă nasul în ele. Nu m-am limitat numai la atât: am început să cumpăr regulat revista „Fermierul” şi să vizionez emisiunile pentru agricultori de la TV. Făceam eforturi să intru în pielea de fermier.
Am cumpărat puieţii de pomi, căpşuni şi zmeură de la Staţiunea Pomicolă Băneasa. Am ţinut să plantez, pentru început: doi pruni, doi meri, doi piersici, doi caişi, doi vişini, doi cireşi, doi gutui, doi peri. Ulterior am mai plantat încă patru pruni, doi meri, doi peri, un vişin şi trei nuci. O să vă întrebaţi unde încap atâţia pomi pe numai 1050 metri pătraţi de teren? Deşi această suprafaţă este de cinci ori mai mică decât cea a unui teren de fotbal, aflaţi că încap şi mai rămâne loc şi pentru celelalte: vie, grădină de legume, casă,  curte etc. Să nu credeţi că i-am înghesuit prea tare: le-am asigurat trei metri între ei, în toate direcţiile. Dacă unii din ei au încercat, ulterior, să se întindă peste spaţiul rezervat, le-am tăiat (la propriu) din elan.
Nu mi-a fost uşor să sap 16 gropi pentru pomi, să le mocirlesc rădăcinile, să confecţionez pentru ei 16 tutori, după care să-i plantez cum scrie la carte. E adevărat, m-a ajutat şi Alexandru, care, după cum vedeam eu, începuse să regrete că a renunţat să-şi cumpere şi el pământ aici. Nea Ion, mi-a văzut gropile şi ritualul cu care plantam pomii:
- Într-o groapă de aia, mă puteţi înmormânta şi pe mine!, mi-a spus el.
Exagera, n-ar fi încăput decât, cel mult, în poziţie ghemuit.
- Văd că staţi cu spatele la ei când călcaţi pământul cu care le acoperiţi rădăcinile. De ce?, m-a mai întrebat el.
- Aşa scrie la carte: să–l călcăm cu călcâiul la trunchiul copacului.
- Şi dacă nu-l călcaţi aşa, tuşesc?
N-am vrut să mă angajez într-o discuţie de specialitate cu nea Ion. Nu eram încă stăpân pe materie şi îmi era frică că o să mă bage în buzunar.
Butaşii de viţă de vie i-am procurat  din Moldova şi Dobrogea, prin colegii noştri care lucrau la termocentralele de acolo. Am ţinut să punem numai viţă altoi, şi nu de un singur fel, ci din cât mai multe soiuri, posibil. Astfel am plantat: Fetească albă, Riesling italian, Muscat Ottonel, Merlot, Cabernet Sauvignon, în total 80 de butuci.
-   La soiurile astea n-o să le meargă bine acolo, mi-a spus Ştefan, unul din şoferii noştri de la serviciu, născut şi crescut la ţară. Vă aduc eu şi nişte Novă şi Căpşunică.
S-a ţinut de cuvânt: mi-a adus vreo zece plante, şi cam tot atâtea mi-a dat şi tata lui Alexandru şi, uite aşa, m-am pomenit cu o vie de 100 de butaşi, per total.
Am pus, între pomi, nişte arpagic şi stufat şi un strat mare de căpşuni, iar pe lângă gardul din spre şcoală zmeură.
Din fericire, toamna s-a prelungit până la începutul lui decembrie şi am putut face toate astea. Când a venit îngheţul, am hotărât, că ajunge pentru anul acela.
Nu vă pot descrie nerăbdarea cu care am urmărit, în primăvara următoare, ce se întâmplă co pomii şi via şi cât de bucuroşi am fost când au început să înfrunzească! Nu mai spun că unul din meri a şi înflorit! A răsărit şi ceapa şi am mâncat prima ceapă de la noi. În viaţa mea nu mai mâncasem una mai bună! Au înflorit, s-au făcut şi copt căpşunii. Am cules cu găleţile, suficienţi ca să ne săturăm noi şi să dăm rudelor şi prietenilor. Pământul pe care înainte fusese lucernă a fost deosebit de productiv în primii trei ani. Zmeura, în schimb, nu ne-a răsplătit nici în primul şi nici în anii următori eforturile, cu toate că am schimbat de vreo două ori soiul. Ce mai: la zmeură n-am avut noroc!
Acestea sunt satisfacţiile de fermier: să vezi că îţi răsare ce ai semănat că îţi înverzeşte ce ai plantat şi, apoi, că fructele sunt sănătoase şi bune. Vă asigur că nici un alt fruct nu este atât de bun ca cel din grădina ta!
Dacă pomii am ţinut să fie de toate felurile şi viţa de vie de toate soiurile, şi arbuştii fructiferi, legumele şi florile am ţinut să fie de cât mai multe feluri, dar, mai ales, să nu lipsească cele de care ne leagă amintiri. Astfel, am ţinut neapărat să plantez coacăze şi agrişe, pentru că ele au existat şi în grădina bunicului meu şi mi-au marcat copilăria; am ţinut neapărat să semănăm cât mai multe petunii şi regina nopţii, pentru că erau florile preferate ale mamei mele şi abundau în grădiniţele ei de flori; salviile roşii, erau florile preferate ale tatălui meu; busuiocul îmi aminteşte de satul natal, de fetele şi femeile din sat care când mergeau la biserică ţineau în mână câte un buchet de busuioc; mesteacănul este arborele meu preferat; liliacul şi lămâiţa nu se face să lipsească din curtea nici unui român; Forsitia este arbustul care înfloreşte primul primăvara; am plantat şi un ienupăr, pentru că îmi place mirosul de conifere etc.
Din grădina noastră de legume n-au lipsit, ceapa, usturoiul, ridichile, roşiile, castraveţii, ardeii, vinetele, dovleceii, fasolea, morcovii, pătrunjelul, mazărea, spanacul american. N-am pus niciodată cartofi, sfeclă sau pepeni, în schimb am pus porumb pentru  fiert şi pentru floricele.
Prin urmare, „moşia” noastră, cum ne plăcea să-i zicem, producea aproape de toate. Ne  întorceam de acolo, mai ales toamna, de fiecare dată cu portbagajul maşinii plin. Pe vremea când nu aveam încă drumul de la şosea în sat pietruit şi asfaltat, în zilele în care nu puteam intra în sat cu maşina, ne speteam cărând în spate şi în mâini, până la maşină, recolta noastră. De vreo două ori, ne-a ajutat nea Ion, cu căruţa lui. Avantajul căruţelor trase de câte un cal, nelipsite din majoritatea gospodăriilor ţăranilor de la Runcu, era că puteau intra şi ieşi din sat pe orice vreme. 
Să vă spun ceva despre sculele şi maşinile mele agricole. Am început să lucrăm cu cazmaua, sapa, grebla, secera şi coasa. La Runcu am învăţat să cosesc. Mai târziu, ne-am cumpărat o maşină de tuns iarba şi o moto-săpătoare. Mustul l-am făcut, la început, cu unelte împrumutate. Azi avem propriul nostru zdrobitor de struguri şi propriul nostru teasc. Baraca a devenit neîncăpătoare pentru utilajul nostru agricol.
Bineînţeles, n-aş fi putut face nimic din ce-am făcut fără ajutorul Anei. Dacă la început m-a sprijinit doar moral, încet, încet a început să se implice în muncile agricole, iar mai târziu să le monopolizeze pe unele din ele. Florile au fost, de la început, ale ei. Au devenit, treptat, ale ei şi căpşunii, zmeura, legumele şi buruienele de pe toată moşia. E foarte mult! Are fobia buruienilor. Nu le suferă, ori unde ar fi.  Despre soţia mea am spus, de multe ori, că cel mai mare defect al ei este că e prea harnică! Are şi o mare calitate: nu ştie ce este lenea!
O întrebare legitimă, pe care bănuiesc că v-o puneţi, este: a fost şi este rentabilă ferma de la Runcu. Vă pot spune că din punct de vedere economic n-a fost şi nu este. Am cheltuit mai mult cu benzina pentru deplasările acolo, decât am economisit producându-ne singuri anumite legume şi fructe. Din punct de vedere al recreerii, al exerciţiului fizic, al aerului curat, al satisfacţiei pe care ţi-o dau fructele şi legumele produse de tine, DA, ferma de la Runcu a fost şi mai este încă, rentabilă. Am cunoscut acolo momente de deosebită plăcere şi satisfacţie. Despre ele o să mai vorbesc în episoadele  care urmează.
Citeşte mai mult >>

marți, 24 ianuarie 2012

RUNCU. CASA MEA DE LA ŢARĂ (3)

MEŞTER DE VOIE SAU DE NEVOIE

Nu fac parte din acea categorie de belferi, care stau cu burta la soare şi plătesc pe unii şi pe alţii ca să le facă tot de ce este necesar într-o gospodărie. Pe lângă faptul că nu am avut această posibilitate, nici       n-am vrut. Dorinţa mea a fost să fac cât mai multe lucruri singur şi să mă bucur din plin de „iscusinţa” mea. Adevărul este că nu sunt nici prea iscusit şi nici foarte îndemânatic, dar am multă voinţă şi disponibilitate pentru efort fizic.
Ţăranii din sat, când ne-au văzut punând mâna şi săpând sau meşterind una, alta, s-au mirat. „Apoi, ăştia-s nişte pârliţi de orăşeni!” şi-or fi zis ei. Cu totul altfel îi priveau pe cei cărora le făceau alţii totul. Când au aflat însă, că lucrăm la RENEL, acolo unde o femeie de serviciu are un salariu mai mare decât un profesor universitar, cum vorbea toată lumea, şi-or fi zis: „Nu-s pârliţi, dar sunt zgârciţi!”
Într-o zi, pe când eram singur şi făceam gropi pentru stâlpii de la gardul împrejmuitor, vecinul meu de peste drum, un bătrân ursuz, m-a luat la rost:
- Te văd mereu aici, lucrând singur. Dumneata nu ai pe nimeni? Nu ai copii?
- Am, dar locuiesc departe de aici.
- Atunci, de ce nu-ţi tocmeşti pe cineva?
- Pentru că îmi place să fac singur, ceea ce fac.
S-a uitat la mine, şi-a făcut cruce şi n-a mai zis nimic. Sigur, nu   m-a crezut. „E un zgârţoman, aşa cum vorbeşte lumea!” şi-o fi zicând în gândul lui. Am aflat, mai târziu, că lumea îi zicea Bunicul.
Ca să fac de toate, aveam nevoie de scule şi de un adăpost pentru ele. Am făcut rost, de la întreprinderea noastră de montaj, de două barăci metalice, tip şef de echipă, salvate de la casare, pe care le-am amplasat la mică distanţă una de alta, pe fundul terenului fiecăruia. Aveam de acum unde ne adăposti sculele şi uneltele agricole pe care ne-am grăbit să ni le procurăm, precum şi unde dormi, dacă va fi cazul, pentru că fiecare baracă avea  şi câte un pat de fier cu  o saltea şi o pernă, uzate, e adevărat, dar ştiţi cum se zice: Calul de dar nu se caută de dinţi!
Gardul împrejmuitor l-am făcut cu panouri din plasă metalică, fixate, prin sudură, de stâlpi. Şi la gard şi la celelalte construcţii metalice de care voi pomeni, lucrările de lăcătuşerie le-am făcut eu, sudura au făcut-o alţii. Ţevile pentru stâlpi şi pentru ramele panourilor proveneau de la reparaţia cazanelor şi  le-am cumpărat la preţ de fier vechi, de la termocentralele bucureştene.  Ca să le sudăm, aveam nevoie de energie electrică. Noroc că satul era electrificat, iar pe terenul meu, la capătul din spre Calea Victoriei, era amplasat un stâlp al reţelei electrice de joasă tensiune. Puteam să cer mutarea lui de acolo sau plata unei chirii pentru găzduire. N-am recurs la nici una din soluţii şi bine am făcut.  Am comandat un dulap de alimentare cu energie electrică, pe care l-am amplasat la baza stâlpului şi problema era rezolvată atât pentru mine cât şi pentru Haralambie. Peste doi ani, când s-a realizat iluminatul stradal, pe acest stâlp s-a montat una din lămpi şi, de atunci, în toate nopţile, curtea mea a fost iluminată gratuit.
Dacă pentru operaţiunile mecanice şi în oarecare măsură pentru cele electrice, aveam noţiunile necesare, deoarece şi eu şi Haralabie suntem ingineri mecanici, pe cele de construcţii, a trebuit să le învăţăm. Mi-am făcut rost de nişte manuale pentru elevii de la liceele industriale de construcţii şi de acolo am învăţat cum se face un beton şi un mortar, cum se înzideşte, cum se zugrăveşte sau vopseşte, cum se face o instalaţie sanitară sau electrică într-o locuinţă, cum se pune gresia şi faianţa etc. Mi-a plăcut să învăţ toate astea!
În timp ce meşteream la gard şi începusem amenajarea trenului, mă trezesc într-o zi cu Ilie, un tânăr abia eliberat din armată, nepotul unui vecine, ţaţa Ioana. Făcusem cunoştinţă cu el, ne mai vizitase în câteva rânduri, aşa că nu ne-a mirat venirea lui. Am discutat cu el diverse şi, dintr-o dată, mă întreabă:
- Nu vă supăraţi, aş vrea să vă pun o întrebare.
- Nu mă supăr, pune-mi-o.
- De fapt, mamaie a zis să vă întreb. Dumneavoastră unde vă faceţi nevoile când veniţi aici?
Am rămas tablou! Nu mă aşteptam la atâta tupeu din partea flăcăului, sau a bunicii lui. Am promis însă să nu mă supăr, aşa că i-am răspuns, relativ calm:
-   Aici n-avem nevoi. Ni le facem la Bucureşti.
S-a uitat mirat la mine. Cu siguranţă, nu m-a crezut, dar n-a avut curajul să mi-o spună. De fapt, unde ne făceam nevoile, în lipsa unui closet?  Păi, noi, bărbaţii după baracă, iar soţiile în barăci, la oliţă. Din fericire, n-am avut, în toată perioada fără closet, decât nevoi mici. E clar că situaţia asta nu mai putea dura, din moment ce am ajuns subiect de discuţie în sat. Până ne vom face casa, până vom avea acolo un WC, e musai să ne facem un closet.
Am cumpărat de la Termocentrala Turceni, la preţ de deşeuri, scânduri provenite din dezafectarea ambalajelor unor utilaje. Turcenii erau, atunci, în plin proces de retehnologizare şi primeau utilaje de la firme din Vest. Din aceste scânduri am făcut cabina closetului, o construcţie care dăinuie şi azi şi de care sunt mândru. Mult timp s-a putut citi pe un perete lateral al ei: BABCOCK. Dacă te gândeşti bine, şi eşti cât de cât îngăduitor, e o mică casă! Te poţi adăposti acolo în caz de vreme rea. Noi n-am făcut-o niciodată, dar, vrăbiile, cu care am fost, încă de la început, foarte bine dotaţi, au făcut-o, pe vreme de iarnă, intrând acolo printr-un spaţiu de aerisire. Când cabina, cu un scaun încorporat, a fost gata, am săpat o groapă adâncă, am pus-o peste ea, şi closetul era gata. Ştiu că nu este o amenajare corectă, în ton cu epoca noastră, dar n-aveam o altă soluţie. În 1996, nu apăruseră încă, la noi, closetele ecologice.
Din aceleaşi scânduri am făcut şi un acoperiş nou pentru fântâna din centrul satului de la care luam şi noi apă. Şi azi se poate citi pe una din scânduri: ABB. În ce alt sat se mai putea vedea o un closet Babcock şi o fântână ABB?
Acuma, când încerc să recapitulez ce alte lucrări de construcţii şi instalaţii am făcut, sunt tot atât de mândru de mine pe cât am fost şi în momentul execuţiei lor. Le iau în ordine cronologică: un stelaj în baracă; spalieri la vie; dale din beton pentru aleea principală din grădină; am zugrăvit în interior casa şi i-am vopsit acoperişul în roşu; am lăcuit plafonul de scânduri al casei,  al pridvorului şi lateralele acoperişului;  un şopron în spatele casei, devenit depozit şi atelier cu banc şi menghină; o boltă pentru viţă de vie la intrarea în curte, menită şi să-mi ţină umbră la maşină; un eşafodaj pentru susţinerea unui rezervor de apă în aer liber, pentru udarea grădinii, amplasat lângă puţ; un acoperiş peste terasa de sub fereastra casei,  care a devenit locul nostru preferat de odihnă şi servirea mesei; o cabină de duş sub rezervorul de apă,  un cămin pentru hidrofor, un suport pentru boiler şi întreaga instalaţie aferentă, din ţevi de PVC cu îmbinări rapide şi ţevi din pexal cu îmbinări metalice. Sunt foarte mândru de această ultimă lucrare! Ea este chintesenţa a ceea ce am meşterit eu la Runcu.
Puţurile, al meu şi al lui Haralabie, le-am săpat în primăvara anului următor. Până atunci, ne-am procurat apa necesară din fântâna satului, aflată lângă şcoala cea părăsită, nu departe de terenul meu. Aici, în Regat, se fac puţuri americane, din tuburi de beton cu diametrul de 30 de centimetri.  Deşi prima pânză freatică era la adâncimea de şapte metri, puţurile noastre au 17 metri adâncime. Ni le-au săpat manual, o echipă de şapte oameni cu ajutorul unui burghiu asemănător cu cel cu care ne-am făcut găurile de la stâlpii de la gard, dar mult mai mare, întocmai cum bănuiesc că se săpau ele şi în Evul Mediu. Am dus apă la analiză, ca să ne convingem că e potabilă. Deşi biologic era corespunzătoare, concentraţia mare de carbonaţi şi fosfaţi o făceau nepotabilă. Aşa că am folosit-o doar la udat grădina, iar apă de băut ne-am adus, tot timpul, de la Bucureşti. La început am scos apa din puţ cu găleata, mai târziu şi cu pompa.
Dacă în Facultate m-am specializat în maşini termice, la Runcu  m-am specializat în pompe. După ce a fost gata puţul , mi-am cumpărat, de la o tarabă din Obor, o pompă rusească submersibilă, cu membrană, ca să avem cu ce ne uda culturile. Nu m-a ţinut prea mult, motiv pentru care am mai cumpărat una, apoi încă una şi tot aşa până s-au făcut vreo patru. Nea Costică, un inginer de la „Aversa” care avea şi el „moşie” la Runcu, mi-a recomandat pompa Kama, producţie a fabricii la care lucra. De mai mult de zece ani, mă chinuiesc cu acest tip de pompă, pe care am băgat-o şi scos-o de sute de ori din puţ, pe care am amorsat-o tot de atâtea ori, pe care am demontat-o şi depanat-o de nenumărate ori şi pe al cărei motor l-am dus la rebobinat de mai multe ori. Când nu se mai putea face nimic cu una din ele, cumpăram alta. Am ajuns tot la numărul patru.
Vreau să vă mai spun că am început cu câteva scule simple, de strictă necesitate (ciocan, cleşte, patent, ferestrău coadă de vulpe, bomfaier, pile et...) şi am sfârşit prin a avea bormaşină electrică, polizor acţionat electric, drujbă etc. 
Citeşte mai mult >>

sâmbătă, 21 ianuarie 2012

A FOST ZIUA A OPTA


Ieri am fost în Piaţa Universităţii, m-am alăturat demonstranţilor şi am strigat împreună cu ei „Jos Băsescu!”, „Demisia!” şi am cântat „Deşteaptă-te române!”Am făcut şi câteva poze:


Cu tricolorul pe "Caragialiana!

Revoluţionar

Protestatar 1

Protestatar 2

Monarhistă

 
Lozinci afişate în piaţă:
·         Suntem viermii din Moldova, Ardeal şi Ţara Românească
·         Viermi.........dar mulţi
·         Rugăm să ne scuzaţi, nu producem cât furaţi.
·         Aţi distrus învăţământul!Nu v-ar mai răbda pământul!
·         Ţara noastră minunată,
      Voi aţi ruinat-o toată,
      Aţi vândut-o pe doi lei,
      Clică de hoţi şi mişei!
Citeşte mai mult >>

joi, 19 ianuarie 2012

AM INTRAT ÎN UNIUNEA SCRIITORILOR

Nu cred că există scriitori începători care să nu viseze să intre în  Uniunea Scriitorilor. Aş fi un ipocrit dacă aş susţine că eu nu mi-am dorit asta. Mi-am dorit-o din toată inima, iar ieri, mi s-a împlinit dorinţa. Să vă povestesc cum a fost.
Poate că ştiţi, poate nu ştiţi, că sediul Uniunii Scriitorilor este pe Calea Victoriei în fostul palat al lui Grigore C. Monteoru (1831-1898), fost mare moşier. Palatul datează din 1874 şi printre arhitecţii lui se numără Ion Mincu şi Nicolae Cuţarida.


Palatul Monteoru
  Ieri, trecând prin dreptul clădirii, mi-am zis: „Ce-ar fi să intru?” Nu este deloc uşor însă să pătrunzi în ea! Este pusă sub protecţia a trei nimfe (muze), cu puteri miraculoase, postate în faţa palatului şi este păzită de mai mulţi lei paralei, încastraţi în soclul clădirii.  Ca să pot intra a fost nevoie să îmbrobodesc nimfele (le-am spus fiecăreia, la ureche, că este cea mai frumoasă) şi să mituiesc leii ( le-am dat fiecăruia câte un dolar). 
De afară, intri în aşa zisa sală a oglinzilor, cu pereţii tapisaţi cu mătase şi împodobiţi cu lambriuri din materiale rare, cu plafonul pictat în stuc, cu mai multe coloane înşirate pe lângă pereţii laterali. În tavan este o deschidere circulară care comunică cu un luminator de pe acoperiş. O scară monumentală urcă la etaj. În sală sunt mai multe piese de mobilier de epocă.  Pe pereţi, în toată clădirea, sunt lipite portrete de scriitori, dispăruţi sau în viaţă (Ciudat gust! Ciudată iniţiativă!).
      In clădire, nu m-a întrebat nimeni de sănătate! Puteam să iau în spinare o coloană şi să plec cu ea acasă!



Atenţie, câine rău!

        Am dorit să arăt, tuturor amatorilor, cum se poate intra în Uniunea Scriitorilor. Cei care doresc s-o facă, îmi pot urma exemplul.
Citeşte mai mult >>

luni, 16 ianuarie 2012

CENACLUL LITERAR "DESTINE" (3)

La şedinţa cenaclului din 12 ianuarie, prima din anul acesta, au avut loc trei lansări de carte şi un moment festiv dedicat zilei de naştere a lui Mihai Eminescu.

       Prima a fost lansată cartea mea „Comorile de sub Meseş”, aflată la a patra manifestare de genul aceasta după cele din Bucureşti, în primăvara trecută, Zalău şi Bănişor. Cartea a fost comentată, cu multă bunăvoinţă,  de scriitorii Victor Gh. Stan şi Ion C. Ştefan, amândoi membrii ai Uniunii Scriitorilor  Rezum cele spuse de domniile lor. Domnul Victor Gh. Stan a subliniat şi apreciat incursiunile pe care le face autorul în istoria îndepărtată a neamului nostru şi a apreciat că romanul e bine scris, personajele sunt bine creionate, iar acţiunea lui „decurge frumos” .
Domnul Ion Gh. Stan remarcă că eroii cărţi sunt adolescenţi şi că sunt încă în etapa în care descoperă viaţa, oamenii şi relaţiile dintre ei. Apreciază  că mai importante decât comorile pe care le caută eroii cărţii sunt informaţiile pe care autorul le dă despre zona în care se desfăşoară acţiunea referitoare la istoria,  geografia şi oamenii ei, informaţii care, metaforic vorbind, pot fi considerate şi ele comori. Are aprecieri şi pentru modul cum au fost prezentate relaţiile dintre românii şi ungurii din Sălaj, comparând cartea, din acest punct de vedere, cu „Ion” a lui Liviu Rebreanu. Remarcă autenticitatea dialogului ( cu echilibru bine păstrat intre limbajul literar şi dialectul  local) arătându-se impresionat de farmecul unor expresii locale.  Naraţiunea este „încântătoare”, iar autorul dovedeşte talent, a fost concluzia Domniei Sale.
Din prezentările amândurora, au lipsit criticile, ceea ce nu înseamnă că romanul nu are destule lipsuri. Autorul este conştient de asta.

     A doua carte lansată a fost volumul de versuri „Florar”, al domnului Florin Grigoriu, membru al Societăţii Scriitorilor Români, autorul a 38 de volume de poezie, proză, memorialistică, cronici literare etc. Şi cartea sa a fost prezentată elogios de domnii Victor Gh. Stan şi Ion C. Ştefan, apoi comentată, în termeni asemănători, de alţi membrii ai cenaclului.
Reproduc, din volum, poezia „Am scris pe întuneric”:
Am scris pe întuneric/ Poema abisală/ Şi-n zori, când m-am trezit,/ N-am înţeles nimic// Şi povestind aceasta/ la cel mai bun amic/ El mi-a răspuns:// „În faţa colii goale/ Gândirea se răscoală/ Şi gândul dă în spic./ Tu eşti, eu sunt....nimic.”


Ultima carte lansată a fost tot un volum de versuri, intitulat „Semnele timpului”, autoare doamna Elisabeta Iosif. Şi poeziile Domniei Sale s-au bucurat de o prezentare şi comentarii elogioase. Din păcate, n-am intrat în posesia unui exemplar din carte, ca să o pot reda aici.
  


Citeşte mai mult >>

sâmbătă, 14 ianuarie 2012

EMINESCU


15 IANUARIE 1850
ZIUA ÎN CARE A RĂSĂRIT LUCEAFĂRUL POEZIEI ROMÂNEŞTI




       Ce-ţi doresc eu ţie, dulce Românie,
    Tânără mireasă, mamă cu amor!
Fiii tăi trăiască numai în frăţie
  Ca a nopţii stele, ca a zilei zori,
Viaţa în vecie, glorii, bucurie,
   Arme cu tărie, suflet românesc,
Vis de vitejie, fală şi mândrie,
     Dulce Românie, asta ţi-o doresc!


Citeşte mai mult >>

marți, 10 ianuarie 2012

RUNCU. CASA MEA DE LA ŢARĂ (2)

EPOCA ROMANTICĂ

Sigur, eram foarte curios să aflu cât mai multe despre Runcu şi oamenii lui, dar, înainte de-a o face, a fost musai să rezolvăm câteva probleme urgente.
Cei 2100 metri pătraţi pe care i-am cumpărat erau într-o singură tarla, pe care am împărţit-o în două. Cele două jumătăţi nu erau identice ca formă şi poziţie şi nici ca avantaje şi dezavantaje.
- Cum facem? m-a întrebat Haralambie.
- Tragem la sorţi, i-am propus eu.
Aşa am făcut. Mi s-a nimerit parcela din spre şcoala părăsită din sat. Se află la intersecţia a două uliţe: una, să-i zicem principală că era mai prăfuită, pe care am botezat-o Bulevardul Magheru şi una secundară, mai puţin prăfuită şi niţel înierbată, pe care am botezat-o Calea Victoriei.
- O să fie mai mult zgomot şi mai mult praf aici, de la circulaţia pe cele două străzi!, s-a văietat soţia mea, Ana.
- N-ai văzut că o zi întreagă n-a trecut pe aici nici o maşină?, am întrebat-o eu.
- Am observat. A trecut în schimb turma aceea de oi, care a ridicat mai mult praf decât o maşină.
Avea dreptate. Eram în plină vară, nu plouase demult şi „bulevardul” era acoperit de un strat gros de praf fin, din acela care atunci când eram copii şi umblam desculţi, ne frigea la picioare şi care se ridica şi când trecea o găină.
Oile nu erau ale oamenilor din sat ci ale cuiva, nu ştiu cine, care îşi instalase o stână pe izlazul satului. Le păştea şi pe islaz şi pe miriştile sau alte terenuri eliberate de recoltă, aflate dincolo de sat.
- Turma asta trece pe aici de două ori pe zi: dimineaţa, când merge la păscut şi seara când se întoarce. Şi apoi, o să mai şi plouă, n-o să fie totdeauna praf, am încurajat-o eu.
Am avut dreptate. Într-o zi, când eram acolo, a plouat, iar stratul
de praf nu numai că s-a înmuiat ci s-a transformat într-unul de noroi de toată frumuseţea, din acela care atunci când eram copii şi umblam desculţi ne făcea plăcere când ne clefăia printre degetele picioarelor.
- Şi acum, cum o să ieşim de aici cu maşina?, m-a întrebat Ana.
Nu ştiu de ce au pretenţia soţiile noastre ca noi, soţii lor, să le ştim pe toate! Habar n-aveam cum o să reuşim să ieşim de acolo, mai ales după ce am observat că până şi pe Calea Victoriei, unde nu era atâta praf, te afundai în noroi de cum puneai piciorul pe ea! Soţul nu trebuie însă, să lase să se vadă încurcătura în care este pus uneori de întrebările consoartei, ci să pozeze, totdeauna, într-o persoană a tot ştiutoare şi sigură de sine.
- O să aşteptăm să iasă soarele şi să se zvânte noroiul, i-am răspuns eu, plin de importanţă, ca şi cum o astfel de soluţie nu i-ar mai fi dat în gând nimănuia.
Uneori se nimerea ca soarele să iasă repede, să usuce noroaiele şi să putem pleca. Alteori însă, nu se întâmpla aşa. Atunci, ne lăsam maşina în sat, mergeam pe jos până la şosea şi, de acolo, luam un mijloc de transport public sau o maşină de ocazie până în Bucureşti.
- De ce nu v-aţi gândit înainte de-a cumpăra terenul aici că, din cauza lipsei drumurilor asfaltate sau pietruite, n-o să putem intra sau ieşi din sat pe orice vreme?, m-a întrebat jumătatea.
- N-am fost suficient de deştepţi, am recunoscut, ca să încheiem discuţia.
În realitate ne-am dat seama de acest dezavantaj, dar nu ne-am închipuit că el va fi înlăturat abia după zece ani! Mai rău decât faptul că nu puteam intra şi ieşi din sat pe ori ce vreme, era atunci când ne apuca câte o ploaie torenţială de vară între şosea şi sat. În astfel de ocazii, de cele mai multe ori, ne împotmoleau şi, nu odată, a fost nevoie să chemăm un localnic, cu caii şi căruţa lui, ca să ne scoată din noroaiele în care ne-am împotmolit. Mai mare ruşinea!
Acest dezavantaj, privit retroactiv, a avut şi partea lui de poezie. Când era noroi şi voiam să ajungem în sat, ne lăsam maşina la şosea şi străbăteam cei trei kilometri, până în sat, prin pădure, cu rucsacurile în spinare. Pădurea Runcu ne-a oferit multe momente de desfătare. Primăvară, pădurea se umplea de ghiocei şi brebenei. Ne întorceam acasă cu buchete mari şi din unele şi din altele. În acelaşi anotimp, ea răsuna de cântul a tot felul de păsări care se chemau la împerecheat (Trebuie să vă mărturisesc că, în acest anotimp, în pădure era un dezmăţ de nedescris!). Nu o singură dată, ne-au tăiat cărarea căprioare, iepuri sau fazani. După fiecare ploaie, răsăreau şi aici, ca în pădurile de pretutindeni, sumedenie de ciuperci, pe care ne grăbeam să le culegem. La Târgu Jiu ne specializasem în ciuperci şi ştiam să le deosebim pe cele otrăvitoare de cele neotrăvitoare.
Şi când era timpul frumos, solul uscat şi puteam intra în sat cu maşina, preferam să o facem prin pădure, în loc să ocolim pe la Dascălu, centru de comună de care aparţine satul nostru. Drumurile prin pădure erau mai multe: când se „înmuia” unul, ne alegeam altul. Copacii şi alte obstacole ne obligau la numeroase zig-zaguri. Din această cauză, drumurile noastre erau adevărate labirinturi, prin care nu se descurcau cei care nu erau localnici.
Dacă vă închipuiţi, după ce aţi citit aceste pagini, că viaţa noastră la Runcu a fost în perioada de început un chin, vă înşelaţi. În această epocă, am trăit nenumărate satisfacţii legate de redescoperirea farmecului satului patriarhal. După mulţi ani, auzeam din nou cântatul cocoşilor, cotcodăcitul găinilor, behăitul oilor, mugetul a câte unei vaci, nechezatul unui cal, lătratul câinilor (vă asigur că este diferit faţă de cel al câinilor bucureşteni!), gunguritul porumbeilor, ciripitul vrăbiilor, cântecul greierilor etc. Vedeam din nou, răsăritul şi apusul de soare, furtunile iscate din senin, înfloritul pomilor primăvara, ruginiul pădurii toamna, albul câmpurilor iarna.
Din toate motivele arătate mai sus, mai ales legat de cele de care ne amintim cu plăcere sau cu umor, am numit această perioadă de la cumpărarea terenului şi până la pietruirea şi asfaltarea drumului de acces, epoca romantică.

Citeşte mai mult >>

sâmbătă, 7 ianuarie 2012

RUNCU. CASA MEA DE LA ŢARĂ * (1)

NOBILU PROPRIETARU

De când mă ştiu – şi mă ştiu de mulţi ani - am dorit să devin proprietar de pământ şi casă la ţară. De unde îmi venea această dorinţă? Cred că-mi venea din moşi-strămoşi! Toţi strămoşii din partea tatei au fost ţărani, deci proprietari, iar cei din partea mamei s-au numit, nici mai mult nici mai puţin, nobiliu proprietaru. Astfel i-am găsit înregistraţi în matricola bisericii din satul lor. Ei fuseseră înnobilaţi de regii unguri, în Evul Mediu, pentru fapte de bravură în război. Prin urmare, cu o asemenea ascendenţă, nu se cădea să nu devin şi eu cel puţin proprietar, dacă nu chiar nobilu proprietaru?
Nici înainte de-a deveni inginer şi nici înainte de-a mă însura, n-am avut posibilitatea să-mi transform dorinţa în realitate. După ce m-am însurat, am pus la numărul unu pe lista priorităţilor maşina şi abia după ce m-am văzut proprietarul unei Dacii 1100, am început să mă gândesc serios, din nou, la pământ şi casă la ţară. Şi când am locuit la Craiova şi când am locuit la Târgu Jiu, de câte ori ieşeam din oraş cu maşina, încercam să găsesc un loc unde mi-ar plăcea să-mi cumpăr un petec de pământ şi să-mi fac o casă sau să cumpăr o casă de-a gata. Visam o casă la poale de munte, pe marginea unui râu. Am ochit de câteva astfel de locuri, mi-am făcut tot felul de planuri în legătură cu ele, dar, am rămas cu planurile. Prin anii ’80, sau poate mai devreme, comuniştii ne-au interzis să avem două sau mai multe case aşa că, m-am văzut nevoit să-mi pun pofta în cui.
Avenit, însă, Revoluţia şi s-a schimbat calimera. Luat de valurile vieţii am eşuat tocmai la Bucureşti şi, după ce mi-am făcut rost de casă aici, am început să-mi caut şi una la ţară, căci, acum era voie să ai câte case vrei şi câte poţi să-ţi cumperi, să moşteneşti sau să câştigi la loto. Locuind în partea de est a Capitalei, am început căutările în zona Cernica, unde bucureştenii cumpărau terenuri şi construiau într-o veselie. M-a tentat apropierea de Bucureşti şi existenţa lacului, pădurii şi, nu în ultimul rând, a mănăstirii. N-a fost să fie acolo: zona devenise aglomerată, terenul era scump, ţigani erau mulţi, siguranţa precară, prin urmare am renunţat şi am continuat căutările în altă parte.
Un văr al meu, Alexandru, şi el căutător de aşa ceva, mi-a propus, într-un weekend – lucram pe atunci - să ne deplasăm cu bicicletele într-un sat, numit Runcu, situat în partea de nord-est a Bucureştiului, în plină Câmpie a Vlăsiei. Am ieşit din Bucureşti prin Fundeni – Andronache, am traversat Voluntarii, am tăiat calea ferată şi şoseaua de centură, am ajuns în Ştefăneştii de Jos şi, de acolo, printr-o pădure, la Runcu. Am parcurs cu bicicleta 30 de kilometrii. Eram deja obosit şi mă gândeam cu groază dacă voi fi în stare să fac aceiaşi distanţă la întoarcere?
Exista un Runcu şi în Gorj, nu departe de Târgu Jiu, la poalele Munţilor Vulcan, la intrarea în Cheile Sohodolului, străbătut de râul cu acelaşi nume. Doamne, ce zonă frumoasă! Ochisem şi acolo o casă şi ştiam, încă de atunci, că „runc” sau „curătură” se numeşte „1. Loc într-o pădure, curăţat de arbori, de mărăcini etc. pentru a putea fi cultivat. 2. Deal sau povârniş acoperit cu vii.” Runcului din Gorj i se potrivea cea de-a doua definiţie, Runcului de aici, prima.
Satul, aflat la trei kilometri de şosea, era, de fapt, un cătun cu vreo 10-15 case, înconjurat din trei părţi de pădure. E clar că primii lui locuitori şi-au făcut loc aici defrişând-o. Prima impresie pe care mi-a făcut-o a fost că m-am întors în timp cu vreo sută de ani. Satul era unul arhaic, legat de „restul lumii” prin două drumuri de câmp - neasfaltate şi nepietruite – casele, unele mai arătoase, altele foarte pricăjite, erau împrăştiate, iar în centrul lui se afla o şcoală părăsită şi o fântână. Drumurile interioare erau la fel cu cele de acces. Liniştea de acolo era una cum trebuie că a fost cea de la facerea lumii! Terenuri de vânzare erau o sumedenie, iar preţul lor era doar de un dolar metru pătrat. Un adevărat chilipir!
Ne-am întors la Bucureşti, prin Afumaţi, ajungând acolo pe nişte drumuri de câmp, la fel de proaste ca cel ce lega Runcu de şosea. Am poposit la restaurantul „La nuci”, al unui prieten al vărului meu. Restaurantul, atunci aflat la începuturile lui, era unul modest. Astăzi, este unul faimos, foarte căutat de bucureşteni. Am stat acolo timpul necesar să bem o bere. Când a trebuit să plecăm, nu mă mai puteam scula de pe scaun: înţepenisem de şale. Drumul până la Bucureşti a fost un supliciu, iar în următoarele două zile am zăcut. E prima amintire „puternică”, legată de Runcu. Au urmat altele, despre care veţi afla câte ceva, dacă veţi avea răbdarea şi plăcerea să citiţi această carte.
Am revenit la Runcu cu maşinile, însoţiţi de încă un bucureştean, Haralabie, coleg de serviciu, dornic şi el să-şi cumpere sau să-şi facă o casă la ţară. Când n-ai de unde alege ceva, te decizi repede, când ai de unde alege, te decizi greu. Cea de a doua situaţie a fost şi a noastră. Ne-am decis greu, dar ne-am decis până la urmă la un teren de 2100 metri pătraţi, situat în centrul satului, cultivat cu lucernă, proprietatea unuia, nea Ion. Când a trebuit să-l cumpărăm, Alexandru a renunţat, aşa că am rămas să ne târguim cu proprietarul şi să alergăm după forme doar eu şi Haralambie.
Nu a fost chiar uşor. Nea Ion nu s-a lăsat prea uşor înduplecat, a fost apoi necesar să topografiem terenul, după care să facem mai multe drumuri la Buftea, capitala judeţului Ilfov, până ne-am văzut fiecare proprietar a câte 1050 metri pătraţi teren arabil, intravilan.
Nu vă pot descrie sentimentul de împlinire pe care l-am încercat când mi-am văzut acest obiectiv atins! Eram de acum, pentru toată lumea, proprietaru, iar pentru cei din intimitatea mea – soţie şi copii - nobilu proprietaru.

*Este titlul unei cărţi - culegere de proză scurtă - în curs de elaborare.
Citeşte mai mult >>

marți, 3 ianuarie 2012

REVELION LA EFORIE NORD

Casa Belu

Pe faleză 1

Pe faleză 2

La masă

Pluguşorul

Un salut de la mare


Citeşte mai mult >>