miercuri, 29 februarie 2012

POSTUL MARE

Tu postești?

         A început Postul Mare, perioadă extrem de importantă pentru viața spirituală a oricărui creștin. Magazinele, restaurantele și alte societăți de profil și-au adaptat perfect oferta produselor de post pentru această perioadă și chiar nu mai este o problemă procurarea în orice condiții a hranei de post. Fiecare om însă, încearcă să abordeze problema postului din puncte de vedere foarte diferite, astfel încât se pot distinge, trei mari categorii de oameni care alcătuiesc marea masă a credincioșilor.
         O categorie ar fi credincioșii care așteaptă postul, care postesc cu adevărat, care ajună, care renunță la multe plăceri sau tabieturi și dedică mai mult timp rugăciunii sau citirii Sf. Scripturi și ajutorării semenilor lor. O altă categorie sunt cei nepăsători sau dezinteresați, pentru ei postul nu înseamnă nimic, ba chiar vor rosti cu emfază de fiecare dată când va veni vorba despre post, cuvintele lui Hristos: ”nu ceea ce intră în gură spurcă pe om ci ceea ce iese” (Mt. 15 :11) Există însă și o categorie de mijloc, a oamenilor bine intenționați dar care nu au o motivație clară asupra postului. Ei sunt aceea care oarecum debusolați și nehotărâți își întreabă semenii: ”Tu ce faci? Tu postești în postul acesta?”  Acestei categorii aș vrea să mă adresez  în cele ce urmează, încercând să pun în  lumină o motivație creștină a postului pe care dorim să îl ținem.
         Postul în sine este o disciplinare a trupului și a sufletului omenesc, având drept scop atingerea unor obiective strict de ordin spiritual. De aceea când ne angajăm să postim, trebuie să ne dorim ieșirea din rutina propriei noastre vieți, să încercăm să ne abordăm felul de a fi accentuând mai mult ca până atunci latura spirituală a vieții noastre. Postul dacă nu are valoare duhovnicească, pare greu de împlinit și ușor de confundat cu o cură de slăbire sau cu o grevă a foamei sau mai subtil, cu un test prin care să ne demonstrăm că am reușit o performanță dietetică.
         Postul nu înseamnă neapărat să nu mănânci, ci mai degrabă înseamnă să te hrănești cu altceva, să folosești o altfel de mâncare. În acest sens după un post lung, Hristos îi replică diavolului care îl ispitea în pustie:”nu numai cu pâine va trăi omul, ci cu tot cuvântul ce iese din gura lui Dumnezeu”(Matei 4:4). Așadar postul implică înmulțirea rugăciunii, întețirea momentelor de meditație spirituală prilejuite de citirea textelor din Sf. Scriptură, postul ne aduce în postura în care putem să ne reconfigurăm dorințele și aspirațiile alunecate spre egoism, să ne redescoperim pe noi și pe semenii noștri și să reînnodăm sau să cimentăm mai mult relația noastră cu Dumnezeu.
         Sf. Apostol Pavel, vorbește în epistolele sale despre omul trupesc și omul duhovnicesc arătând că trupescul și duhovnicescul sunt două caracteristici ale ființei umane. Prin latura trupească omul este ușor de manipulat, iar diavolul folosește cu succes această oportunitate atrăgându-l pe om în păcat. De multe ori, poftele trupului sunt mai puternice în luarea unei decizii decât mintea care raționează și discerne ceea ce e bine și ceea ce este rău. Sf. Părinți aveau o vorbă: ”Trupul este o bună slugă dar un rău stăpân!” adică un trup care este subordonat minții și se lasă condus de către aceasta, poate să fie un combatant eficace în lupta spirituală. Dar ca să se ajungă la această corectă subordonare, trebuie ajutată mai mult latura duhovnicească din noi, prin rugăciune și meditația de care am vorbit, iar latura trupească trebuie slăbită prin post, smerenie și milostenie. Numai prin asceză putem să reprimăm relele porniri trupești, ca mai apoi să putem crește duhovnicește și să ieșim din mirajul unei trăiri strict materiale.
         În încheiere aș vrea să mai amintesc și faptul că postul, e o formă de căutare a lui Dumnezeu, de apropiere de Dumnezeu. În acest sens a postit Moise înainte de a primi tablele legii pe muntele Sinai. Postul unit cu smerenia, au rostul de a ne aduce cu picioarele pe pământ, descoperindu-ne efemeritatea vieții, datoria de a face bine, de a ierta după cum și noi suntem iertați, dar mai ales  ne conștientizează că sursa bunătăților pe care le deținem, nu suntem noi, ci e Dumnezeu. Acum permiteți-mi să vă întreb în mod legitim și amical: Tu postești?

                                                                  Pr. Augustin Câmpean


Citeşte mai mult >>

luni, 27 februarie 2012

RUNCU. CASA MEA DE LA ŢARĂ (8)

DOMN' MIHAI


Mihai este numele lui de botez. Atât Domn’ Mihai cât şi soţia lui sunt ardeleni, ca şi mine. Un motiv suficient ca să-mi devină simpatici. Are casa pe Magheru, vis a vis de mine. Şi-a ridicat-o singur, ceea ce   n-am reuşit nici eu şi nici Haralabie, deşi amândoi aveam, la început, ambiţia asta. La sosirea noastră la Runcu, el, ajutat din când în când de băiatul şi de ginerele său, făcea bolţari pentru casă. Ulterior a zidit-o şi acoperit-o, tencuit-o, zugrăvit-o şi a amenajat-o în interior. Puţine au fost operaţiunile pentru care a apelat la specialişti. Ulterior şi-a înconjurat proprietatea cu un gard des şi înalt de scânduri, astfel conceput ca să nu se vadă nimic din ce se petrece dincolo de el.
Nu locuieşte permanent la ţară. Are o afacere care-l reţine, majoritatea timpului, la Bucureşti. Uneori, în weekend-uri, vine aici cu toată familia: soţie, copii şi nepoţi. Are patru nepoţi, toţi până în şapte ani: Îi cheamă Ioana, Dragoş, Tudor şi Raluca. Sunt foarte simpatici! De câteva ori m-au vizitat şi pe mine.
- Ce este acesta, nenea Vanca?, m-a întrebat Dragoş, văzându-mi lacul.
- Un lac.
- Şi ce faci cu el?
- Cresc în el broaşte.
- Ne le arăţi şi nouă?
- Nu pot. Le este frică de voi şi s-au pitit pe fundul lacului.
- Dar noi nu le facem nimic, mi-a spus el.
- Este adevărat, dar ele n-au de unde să ştie asta, le-am răspuns eu.
A trebuit să le spun şi de ce cresc în curte guşteri, de care ei se speriau foarte tare.
- Pentru că îmi plac, le-am răspuns eu.
- Şi nu muşcă?
- Nu muşcă. Le e frică de noi.
- Şi ce mai ce mai creşteţi aici?!, m-au întrebat ei, cuprinşi de admiraţie.
- Greieri, fluturi, furnici, buburuze şi multe altele.
- Nu-i adevărat! Din astea avem şi noi. Tataie ne-a zis că sunt de la Dumnezeu.
- Tot de la El le am şi eu.




Citeşte mai mult >>

joi, 23 februarie 2012

POPAS DUHOVNICESC (16)

Tratament recomandat de Hristos unei boli ereditare
(Izgonirea lui Adam din Rai; Matei 6:14-21)

Pr. Câmpean Augustin 
          

  Pentru început, pare o neconcordanță greu de înțeles între tema duminicii noastre (a Izgonirii lui Adam din Rai) și mesajul pericopei evanghelice desprins din ”predica de pe munte” a Mântuitorului Hristos (Mt.6:14-21) , care nu face nicio trimitere  la greșeala protopărinților noștri. În realitate însă, între cele două momente deși foarte diferite ca timp și loc, ele extrapolate din conjunctura din care fac parte, par a avea o succesiune firească.
            Este dureros faptul că și azi mulți dintre credincioșii noștri banalizează păcatul originar, considerându-l o simplă înfruptare dintr-un fruct oprit de Dumnezeu. Întotdeauna omul are tendința să-și minimalizeze greșeala și să creadă că Dumnezeu așteaptă prea mult de la el. Însă învățătura acestei duminici vrea să scoată în relief că greșeala lui Adam și a Evei nu a rămas un caz izolat în istoria lumii, că mulți dintre noi repetăm aceeași greșeală, o actualizăm din generație în generație ca o boală ereditară pe care o transmitem urmașilor noștri. Merită să amintim aici cuvintele lui Nicolae Iorga:”cel care nu învață din greșelile înaintașilor săi, acela e condamnat să le repete” și tocmai acest lucru îl face omenirea atunci când își caută o fericire in afara lui Dumnezeu.
             Dumnezeu l-a creat pe om cu dragoste, l-a creat ca partener intr-un dialog veșnic, cu o predispoziție către perfecțiune și infailibilitate, l-a făcut martor al creării grădinii Eden (Fac.2:8) destinată lui. De aceea nu trebuie să minimalizăm călcarea poruncii, că ea avea menirea de a-l ține pe om într-o relație de dependență față de Dumnezeu, dar o relație care-l făcea cu adevărat fericit. Păcatul a constat în aceea că omul a vrut să fie la fel ca Dumnezeu însă prin forțe proprii, subestimându-L și ignorându-L pe Cel ce l-a creat. Aş vrea să se înțeleagă că nu Dumnezeu îl alungă pe om ci omul vrea sa se ”descotorosească” de Dumnezeu și oricât ar fi de incomodă această afirmație o argumentez prin faptul că Dumnezeu prin ceea ce face după călcarea poruncii, încearcă să salveze ceea ce mai putea fi salvat: îl cheamă pe om la pocăință (Fac. 3:9) iar în fața refuzului îl scoate din Eden pentru ca starea lui păcătoasă de acum să nu se înveșnicească (Fac. 3:22).
            Numai în cazul în care ești cu totul ”mort” duhovnicește, nu poți să nu sesizezi  această ”iubire nebună a lui Dumnezeu”(P.Evdokimov) pentru om. El nu ține minte răul, nu are sentimente de ură, de frustrare, nu are resentimente ci recurge la un act extrem și nebănuit de nimeni: jertfa Fiului Său. Pentru ce? Pentru că, spune Sf. Atanasie cel Mare:”Fiul lui Dumnezeu S-a făcut om, ca omul să se îndumnezeiască.” Cu alte cuvinte :”Omule ai vrut să fii dumnezeu? Ce mai aștepți ? Prin Fiul Meu, acum este momentul, poți să devii dumnezeu prin har, prin participare și comuniune cu  Mine dar …nu în afara Mea”. Pentru aceasta a venit Hristos, să ridice de la noi povara înstrăinării de Dumnezeu, a pribegiei către nicăieri, a lipsei de sens și să ne deschidă orizontul luminos al învierii noastre, al unei continuități dincolo de mormânt, al trăirii veșnice în ”lumina  cea neînserată” a bucuriei și dragostei lui Dumnezeu. Dar orice boală își are tratamentul ei. De aceea, acum când ne-am planificat să ne tămăduim sufletește pentru a ne bucura motivat și sincer de Învierea Domnului, Hristos Însuși pune în fața noastră o rețetă structurată în 3 puncte: iertarea, postul și atitudinea față de avere.
            Iertarea
            Că de veţi ierta oamenilor greşelile lor, ierta-va şi vouă Tatăl vostru Cel ceresc; iar de nu veţi ierta oamenilor greşelile lor, nici Tatăl vostru nu vă va ierta greşelile voastre”(Mt.6:14-15). Creştinismul începe cu iertarea din partea lui Dumnezeu, dar nu se încheie aici. Pentru că am fost iertat şi zilnic sunt iertat de către Dumnezeu pentru multele mele păcate, sunt obligat să îi iert și eu la rândul meu pe ceilalţi. De ce? Hristos ne arată că un motiv pentru care refuzăm să iertam  este acela că nu ne considerăm vinovaţi înaintea lui Dumnezeu, or cel ce a acceptat iertarea lui Dumnezeu ca singura sa nădejde către cer, acela nu poate refuza iertarea semenului său. În Rugăciunea Domnească, fiecare cerere este necondiționată, mai puțin una :”Și ne iartă nouă greșalele noastre precum și noi iertăm greșiților noștri”, adică nu poți ajunge la Dumnezeu repetând greșeala protopărinților, nu poți fi orgolios, mândru, plin de sine, că de fapt acestea au dus la ruperea relației om – Dumnezeu. Unde nu este iertare nu este dragoste, unde nu este dragoste nu este părtășie și comuniune, iar în afara comuniunii nu este rai. Simplu. De aceea insistă Hristos în primul punct al tratamentului Său pe dragoste, dragostea care dărâmă zidurile urii și naște iertarea.
            Postul
            S-a spus de nenumărate ori că libertatea este cel mai mare dar făcut omului de Dumnezeu. Acesta îi respectă omului libertatea  însă omul datorită poftei, devine de multe ori rob viciului și păcatului care-l domină. Trăim intr-o societate de consum, în care oferte variate devin irezistibile, cei ce vând au învățat metode psihologice prin care să stârnească pofta umana, făcând din om un ”animal al dorințelor ”. Suntem ca şi copiii, cu casele pline cu cărţi citite pe jumătate, cu jucării pe jumătate folosite, cu fructe pe jumătate mâncate; stăm în uşă şi plângem după mai multe, în loc să folosim şi să apreciem ceea ce avem deja.
            În această conjunctură, postul este o declarație de libertate față de societatea care ne înconjoară. Când începem să postim, respingem ideologia societății laice secularizate și trăim o oarecare libertate față de aceasta. Alegem postul în urma unui act de liberă voință, de liberă alternativă, ca mijloc de autodisciplinare și autocontrol, de aceea prin el ne măsurăm limitele libertății noastre. Atunci când recurgem la autodisciplină, noi de fapt ne preluăm controlul asupra propriilor noastre vieți și refuzăm să fim marionetele unei societăți consumiste. În această ordine de idei, recomand postul și copiilor (puțin câte puțin) căci cei ce vor posti azi de anumite mâncăruri, mâine vor posti de droguri și alte patimi păcătoase ale societății actuale.
            Auzim des: ”nu ce intră în gura spurcă pe om ci ceea ce iese…”, dar postul nu intră în contradicție cu această afirmație, el nu respinge creația divină ci curăță voința omului. Kallistos Ware spune că în timpul postului noi respingem impulsurile firești (ex. nevoia de a mânca) care în timp au devenit supradimensionate și că prin asceză noi încercăm să revenim la normalitate.  Foamea pe care o resimțim în timpul postului are menirea de a ne trezi conștiința dependenței de Dumnezeu, pe care au pierdut-o Adam și Eva și pe care o pierdem și noi de foarte multe ori, atunci ne vedem cât suntem de efemeri, de slabi și de incapabili de a trăi fără de darul lui Dumnezeu. Postul ne smerește arătându-ne micimea din noi și abia atunci sesizăm dimensiunea reală a existenței noastre. Câtă vreme ucenicii erau cu Hristos nu posteau, ei trăiau bucuria părtășiei cu Dumnezeu, postul însă naște și întreține dorința de a trăi comuniunea cu Dumnezeu. De aceea îl recomandă Hristos.
            Atitudinea față de avere
            Este al treilea punct din tratamentul recomandat nouă de Hristos. Grija prea mare de cele lumești pe de o parte pune în umbră pronia lui Dumnezeu iar pe de altă parte distrage atenția de la sensul existenței noastre. Este o deturnare de sens. E împotriva firii să aduni mai mult decât ai nevoie, iar surplusul acesta devine mijloc de a ajunge la mândrie, de a considera că ești cu mult mai mult decât toți ceilalți. Nu mai punem la socoteală că a aduna peste măsură, implică numeroase sacrificii care sunt în detrimentul tău ca om. În felul acesta te neglijezi pe tine, îți neglijezi familia, copiii, prietenii și cel mai grav îl neglijezi pe Dumnezeu. Merită oare să neglijezi o viață pe care Dumnezeu ți-o dăruiește, o viață de care să te bucuri, în care să întrezărești prezența și bunătatea Creatorului tău, care ți-a pregătit în veșnicie ceva mult mai prețios: ”cele ce ochiul n-a văzut și urechea n-a auzit și la inima omului nu s-a suit”(I Cor.2:9), pentru o nebună dorință de mărire? Vrei comori, bun lucru vrei! Convertește-le însă. Dacă cele materiale te fac neglijent, te duc la mândrie și nu au utilitate pentru veșnicie, sunt alte comori nepieritoare, pe care le poți trece cu tine în veșnicie și care te apropie de oameni și de Dumnezeu. Aș aminti aici: comoara iubirii, a nădejdii în Dumnezeu, a credinței, a rugaciunii și a slujirii semenului sunt doar câteva mijloace prin care putem să devenim cu adevărat bogați, dar …. și cel mai important, fericiți.
            Așadar, dacă Mântuitorul Hristos a diagnosticat ”boala” noastră și ne-a oferit tratamentul sigur și cel mai la îndemână, nouă nu ne rămâne decât fie să-l primim și să-l punem in practică, fie să-l lăsăm pe mâine când vom vedea ce va mai fi.




Citeşte mai mult >>

marți, 21 februarie 2012

RUNCU. CASA MEA DE LA ŢARĂ (7)

NEA NAE CIOAREC

E cumnat cu nea Nae Ciobanul şi cu nea Gheorghe. L-am întrebat de ce-i zice şi Cioarec?
- Aşa îi ziceau oamenii şi lui tata, mi-a răspuns el.
- Poate pentru că purta cioareci?
- Atunci, toată lumea purta aşa ceva.
În mod sigur, porecla aceasta era legată de o poveste cu nişte cioareci, pe care nea Nae fie că n-o ştia, fie că nu vroia să ne-o spună.
A fost fugărit şi el din Runcu de către Ceauşescu, a rămas atunci fără casă, şi s-a reîntors aici, după Revoluţie.
-  Casa cea veche, era o casă ca lumea, mi-a spus el. Asta de acum nu-i nici umbra ei, dar aşa cum îi, mă apără de vânt şi de ploaie. De casă mai mare nu aveam nevoie, acum la bătrâneţe. Pentru mine or trecut vremurile alea când ne făceam case frumoase şi ca să ne placă nouă, dar şi ca să ne fălim cu ele.
După ce-a plecat din sat, a fost muncitor necalificat, în construcţii.
-   Nu câştigam cine ştie ce acolo. Atâta cât să nu trebuiască să cerem de mâncare de la alţii. Mai luam şi de la colectiv câte ceva.
Ca orice runcean care se respectă, avea şi nea Nae Cioarec, cal şi căruţă.  I-am înţeles pe oamenii de aici: căruţa era singurul lor mijloc de locomoţie şi cu ea îşi duceau la câmp bălegarul pentru îngrăşat pământul şi îşi aduceau de acolo recolta. Erau bătrâni şi se deplasau greu pe jos, toţi erau suferinzi cu picioarele, reumatismul ne cruţându-i pe nici unul. În Runcu, nu era nici o prăvălie. Tot ce aveau nevoie îşi cumpărau de la Dascălu sau, foarte rar, de la Bucureşti. Mergeau acolo cu căruţa. În sat nu au nici biserică şi nici cimitir. Morţii şi-i îngropau tot la Dascălu. Cu ce să-i ducă acolo, dacă nu tot cu căruţa? Au fost însă şi ierni grele în care n-au putut răzbi cu căruţa prin zăpada mare şi a trebuit să-şi ţină morţii în casă până s-a încălzit cât de cât vremea şi s-a mai topit zăpada. Până de curând, nici salvarea nu putea intra în sat când ploua sau era zăpadă mare, iar asta se întâmpla la început de secol XXI, la doar 30 de kilometri de capitala ţării!!
La un moment dat, nea Nae şi-a cumpărat, la mâna a doua sau a treia, un tractor. I-a făcut un garaj special. Nu l-am văzut vreodată scoţându-l de acolo! Nu ştiu dacă ştia să-l conducă? Nu după mult timp, l-a vândut.
Avea şi două vaci. După ce i s-a furat vaca ţaţei Ioana, am început să luăm lapte de la el. Ni-l aducea acasă. De fiecare dată, beam împreună câte o sticlă de bere şi stăteam de vorbă. Făcuse armata în Sălaj, judeţul meu natal, şi asta a fost un motiv în plus ca să-l simpatizez.  Ca orice ţăran, povestea cu plăcere întâmplări din armată.  E clar că, pentru bătrâni, cătănia a fost unul din cele mai importante evenimente din viaţa lor!
- Nu-i bine că armata nu mai este obligatorie. Era o şcoală pentru noi ăştia de la ţară sau pentru amărâţii de la oraş. Când o terminai te puteai considera bărbat. Abia după asta aveai voie să te însori, mi-a spus el.
A venit şi rândul lui nea Nae să fie dus la cimitir, acum trei ani. Moartea i s-a tras de la vezica urinară. Ani de-a rândul l-a jenat şi numai când n-a mai putut răbda s-a dus la doctor. Doctorii s-au îngrozit de ce au văzut la ecografie! L-au operat şi i-au scos de acolo două pietre, una   cât un ou de gâscă! Ne-a arătat-o şi nouă şi-o arăta la toată lumea. Făcea impresia că se laudă cu ea! Nu ne-a venit să credem  că a ţinut atâţia ani în el ditamai pietroiul!! Nu i-a fost dat să mai trăiască mult după asta. M-am gândit: „Uite ce ni se putea întâmpla şi nouă dacă beam apa de la Runcu, saturată cu carbonaţi şi azotaţi!”
Nevasta lui nea Nae, ţaţa Anica, este o mână de om. În cei 15 ani de când suntem la Runcu, s-a zbârcit şi s-a micşorat continuu. Nu mai are nici dinţi în gură, iar dacă te uiţi la mâinile ei, ca şi la ale altor ţărani de prin părţile astea, sunt crăpate şi negre. A intrat pământul în ele şi cred că nu mai iese nici cu tot săpunul din lume! După ce a murit nea Nae, a rămas singură, a vândut vacile, şi se străduieşte să le ţină pe celelalte din gospodărie în picioare, ca pe vremea când el mai trăia. Săptămânal o vizitează fetele, iar, din când în când şi ginerii şi nepoţii stabiliţi în satele din jur şi în Bucureşti şi o ajută la treburile mai grele. Nouă, mie şi soţiei, ne este foarte dragă. O vizităm de câte ori putem.
- Dumneavoastră ce mai veniţi pe la mine, ni s-a tânguit ea.
Ne amuză foarte mult că soţiei mele, deşi e mai tânără decât ea, îi spune tanti Anişoara! Mie nu-mi spune nicicum.
Când mergem le ea îi ducem ba zahăr, ba ulei sau, uneori bomboane sau câte o ciocolată. Se bucură şi ne dă şi ea ba câteva ouă, ba, vara, porumb pentru fiert. Nu uită niciodată să ne spună şi „Mi-e dor de Nae!”, după care  începe să lăcrimeze.


Citeşte mai mult >>

sâmbătă, 18 februarie 2012

RUNCU. CASA MEA DE LA ŢARĂ (6)

NEA NAE CIOBANUL

- Să trăieşti, nea Nae!
- Să fii sănătos şi la pungă gros!
Aşa îmi răspunde nea Nae la salut , de câte ori ne întâlnim. Urarea lui, însă, n-a dat roade, până acum. Din contră, punga mea e din ce în ce mai subţire.
Nea Nae e un om în vârstă, ca toţi ceilalţi băştinaşi, cu excepţia lui Ilie. Este mic de statură şi se deplasează greu: îl dor picioarele. Îl văd, cel mai adesea, mergând cu vacile la izlaz sau venind cu ele de acolo. Cred că suferă la fiecare pas pe care îl face! L-am văzut şi ducându-se sau venind pe jos de la Dascălu, aflat la trei kilometri de Runcu. De câteva ori s-a întâmplat să-l întâlnesc pe drum şi l-am luat în maşină.
Face parte dintre cei care au plecat din sat, când Ceauşescu a început să-l dărâme şi s-a întors aici după Revoluţie, la pensie. În sat mai are o soră, ţaţa Anica, căsătorită cu nea Nae Cioarec şi un frate, nea Gheorghe, văduv şi vecin cu el. Sunt toţi de statură mică şi seamănă unul cu altul.
I se zice în sat Ciobanul, deoarece, până nu demult, avea oi.
- Nu m-am lăsat de ele nici când eram la Bucureşti. Le păşteam la marginea oraşului. Mi-au plăcut foarte mult! Am renunţat la ele pentru că nu mai eram în stare să alerg, mi-a mărturisit el.
A lucrat, ca muncitor, la „Acumulatorul”, într-un mediu toxic. Este şi motivul pentru care s-a pensionat mai repede şi, poate, cel din cauza căruia îl dor picioarele.
Casa veche i-a fost dărâmată, aşa că a trebuit să-şi construiască una nouă. Nu ştiu cum era cea veche, dar, asta nouă e cam pricăjită, la fel ca celelalte case ale celor reveniţi  Are, însă, un foarte frumos gard din scânduri, pe care l-a vopsit în albastru! Şi-a construit şi un grajd în care îşi ţinea vacile şi calul. E la fel de „arătos” ca şi casa. Acum, mai are doar o vacă, pe care o paşte fie pe izlazul satului, fie pe lângă uliţele (străzile şi bulevardele) din sat, fie pe terenul şcolii, vis a vis de mine. Aici l-am auzit, nu o singură dată, înjurându-şi foarte urât vaca şi făcând-o cum îi venea la gură. Este singurul lucru care nu-mi place la el.
- N-o mai înjura nea Nae!, îi strigam eu de dincolo de gard. Nu-i frumos!
- Parcă de frumos îmi arde mie acum! Nu vedeţi cât mă chinuieşte?  Nu vrea să stea locului, şi mă obligă să alerg după ea, iar eu abia mă mişc.
- Explică-i cu binişorul, poate te înţelege.
Se uita la mine mirat, dădea din cap ca şi cum ar fi zis: „Lăsaţi prostiile!” şi îşi vedea de treabă. A găsit soluţia să nu mai alerge după vacă: a împiedecat-o! Vaca lui merge acum, exact ca o japoneză îmbrăcată în kimono.
Altădată, de acolo, de dincolo de gard, ne examina grădina, şi ne mai făcea observaţii:
- De câte ori trec pe aici, o văd pe doamna numai cu fundul la soare. Nu oboseşte?
Se referea la faptul că o vedea tot timpul aplecată să rupă buruienele din grădină.
-   Aţi cam dat-o în bară cu via asta altoită, îmi spune el văzând cum pierd butuc după butuc.
-   Ai dreptate. Nu-i merge bine aici. O usucă mana. O stropesc degeaba.
-   Aici le merg bine la buruieni. Dacă n-ar fi doamna Vanca, astea n-ar avea nici un duşman, glumea el.
Alteori, discut cu el diverse, chiar şi politică. Mi-a povestit cum   i-a luat foc casa din Bucureşti şi cum i-au venit în ajutor vecinii ca s-o stingă, apoi s-o reclădească. Un gest de solidaritate care m-a impresionat! Când a venit aici, casa de acolo a lăsat-o unui copil. Are mai mulţi nepoţi, acum mari,  care îl vizitau, din când în când, aici la ţară. Când nea Nae mai avea cal, iar nepoţii erau mai mici, îi vedeam adesea  mergând singuri cu  căruţa, încolo, încoace. Le plăcea să umble cu ea, le plăcea să facă pe birjarii, dar, bănuiesc că, de fapt, le plăcea mai mult calul. Şi mie mi-au plăcut foarte mult caii când eram copil!
Nea Nae are porumbei. Nu ştiu dacă îi ţine pentru carne sau pentru că îi place să-i vadă? Îmi place să cred că cel de al doilea este motivul. Îi văd uneori înşiraţi ca mărgelele pe cablul de la reţeaua electrică din dreptul casei sale, gângurind şi făcându-şi curte, iar, alteori, zburând, în stol, deasupra satului. Este o încântare să-i vezi zburând! E clar că o fac din plăcere! Se rotesc continuu, urcă, coboară, virează la stânga, virează la dreapta şi totul într-o viteză ameţitoare! Frumoase păsări!
Mai are şi nişte javre de câini, vreo patru, din ăia mici, de companie, pe care el îi ţine să-i păzească casa. O fac al dracului de bine! Mi-e frică să trec prin dreptul casei lui, neînarmat cu un băţ. Ies în stradă şi se reped la tine! Odată, unul din ei m-a înhăţat de pantaloni. Cred că, de fapt, câinii sunt a i soţiei lui, coana Cristina, mai tânără şi mai sprintenă decât el. Nu mi-l închipui pe nea Nae mângâindu-i sau jucându-se cu ei.


Citeşte mai mult >>

miercuri, 15 februarie 2012

EXPOZIŢIA FRANCEZĂ DE TAPISERIE

 
În Bucureşti, la Muzeul Naţional de Artă al României, are loc în zilele acestea expoziţia franceză de tapiserie. În ultima săptămână din luna trecută, a văzut-o soţia mea şi i-a plăcut foarte mult. Cum ea ţine ca ori ce îi place să împartă cu mine, miercuri 1.02.2012, fiind ziua în care vizitarea muzeelor bucureştene este gratuită,  m-a silit aproape, s-o văd şi eu Am văzut-o. Vă spun de la început: este EXCEPŢIONALĂ! Sunt expuse 20 de tapiserii, realizate în secolele XVII şi XVIII, care fac parte din colecţia regală franceză. Tapiseriile tratează teme istorice, mitologice şi religioase şi sunt impresionante prin frumuseţea, dimensiunile şi durata execuţiei lor.  Vă prezint trei dintre ele.

1.         Fiica lui Iefta - după Simon Vouet.
         Reprezintă o scenă biblică din Vechiul Testament: Iefta se jurase  că dacă va învinge pe amoniţi va sacrifica persoana care va veni să-l întâmpine. Cea care-i iese în întâmpinare, după victorie, este propria-i fiică, iar Iefta e pregătit să o înjunghie.


       Tapiseria este ţesută între1640-1650, din lână şi mătase, are dimensiunile 5,95m/4,8m şi face parte din colecţiile regelui Ludovic al XIV-lea.
      Obs. Din motive tehnice de reproducere, lipseşte bordura din partea stângă.

3.         Triumful lui Alexandru - după Charles Le Brun.
Îl înfăţişează pe Alexandru Machedon intrând în Babilon, în timp ce i se       înmânează cheile oraşului.

Este executată din lână, mătase, argint şi aur între anii 1670-1676, are dimensiunile          8,0 m/4,73m şi face parte tot din colecţiile lui Ludovic al XIV-lea
       Obs. Din motive tehnice de reproducere, lipseşte bordura din partea stângă.

4.            Isus alungându-i pe negustori din Templu - după Jean Jouvenet.

Este executată  între anii1754-1757, din lână şi mătase şi are dimensiunile 6,78m/4,34m.
        Obs. Din motive tehnice de reproducere, lipseşte bordura din partea stângă.

Sfătuiesc pe cei care au posibilitatea să viziteze expoziţia, care este deschisă până la 26 februarie 2012.
După vizitarea expoziţiei am dat o raită şi prin Galeria de Artă Română Modernă, pe care o vedeam pentru a „n”-a oară. M-am umplut de frumos!


Citeşte mai mult >>

luni, 13 februarie 2012

ALEPH

E ultima carte scrisă de Paulo Coelho, sau ultima lui carte apărută la noi. Prin urmare, e cartea care ar trebui să reprezinte nivelul cel mai de sus la care a ajuns proza scriitorului. Nu ştiu dacă-i aşa? Faţă de „Alchimistul”, „Aleph”este din unele privinţe mai bună, din altele mai slabă. Pare mai bine scrisă, ceea  ce s-ar putea datora faptului că naratorul povesteşte la persoana întâia, modalitate care i se potriveşte mai bine, sau faptului că traducerea, efectuată de Micaela Ghiţescu, este mai bună. Lectura ei este mai puţin pasionantă decât cea a „Alchimistului”, cu toate acestea, este considerată şi ea, ca toate celelalte cărţi ale lui Coelho, ca  fiind un bestseller.
Şi în această carte, misticul şi magia ocupă un loc important. Tema cărţii este reîncarnarea. Scriitorul, personajul principal, reîntâlneşte o fată, Hilal, pe care a cunoscut-o într-o reîncarnare anterioară şi de care îl leagă amintiri tragice. Fata - pe care el  a iubit-o şi ea l-a iubit pe el – a fost învinuită de erezie şi a fost arsă pe rug de către Inchiziţie. El ar fi putut-o salva, dar n-a făcut-o, din laşitate. Are mustrări de conştiinţă şi imploră fata să-l ierte.
Aleph  este  punctul în care tot este în acelaşi loc, în acelaşi timp. Cei care s-au mai întâlnit într-o reîncarnare anterioară, ajunşi în Aleph, îşi văd tot trecutul, unul în ochii celuilalt.
Scriitorul filozofează neinteresant şi neconvingător pe tema reîncarnării, de-a lungul unei călătorii cu transsiberianul, de la Moscova la Vladivostok, cale de 9288 km. Era de aşteptat ca o astfel de călătorie să-i inspire şi alte teme interesante.
În treacăt, Coelho face câteva consideraţii pe marginea meseriei de scriitor.  Mi s-au părut mai interesante decât cele despre reîncarnare. Le redau:
  • Scriitorul, cântăreţul, grădinarul, traducătorul, toţi suntem o oglindă a timpului nostru.
  • ......cuvintele sunt viaţa aşternută pe hârtie. Prin urmare, caută oameni.
  • ......nimeni nu învaţă să scrie frecventând un curs.
  • ......a scrie nu diferă de ori ce altă activitate îndeplinită cu bucurie şi cu entuziasm.
  • ......a scrie, pentru mine, înseamnă mai ales un act prin care mă descopăr pe mine însumi.
  • .....nu vă lăsaţi intimidaţi de opinia celorlalţi. Numai mediocritatea e sigură pe ea, aşa că asumaţi-vă riscuri şi faceţi ce doriţi.

    Citeşte mai mult >>

    vineri, 10 februarie 2012

    ALCHIMISTUL

    Este cea mai cunoscută carte a lui Paulo Coelho. Aşa cum am scris în postarea anterioară, am citit-o pe nerăsuflate. Eram dornic să cunosc stilul scriitorului şi, bineînţeles, subiectul cărţii. Iată ce-am aflat:
    ·        Stilul în care scrie P.C. nu este de natură să te entuziasmeze. Este destul de plat, de necolorat, lipsit pe alocuri de ritm. Prin urmare, nu mă mir că n-a fost apreciat de mediul academic şi mass-media braziliană. Lipsa de ritm provine, apreciez eu, de la abuzul folosirii perfectului compus în naraţiune. Acest păcat al cărţii s-ar putea datora însă,  traducerii făcută de Gabriela Banu
    ·        Împărţirea cărţii în capitole, mi s-a părut, uneori, absolut arbitrară: sunt cazuri când un dialog începe într-un capitol şi se termină în următorul!
    ·        Cartea nu este prea groasă, se citeşte uşor, este foarte accesibilă şi te prinde repede.
    ·        „Alchimistul” este, de fapt, un basm, având toate caracteristicile acestuia. Un basm captivant, impregnat de misticism şi magie, al cărui mesaj foarte puternic, care ne însoţeşte de-a lungul lecturii, este: Urmează-ţi Legenda Personală! Legenda Personală nu este altceva decât ceea ce ne  dorim cu ardoare şi este înscris în destinul fiecăruia.  Sunt o mulţime de semne care ne pot ajuta să ne identificăm şi să  ne urmăm cu succes calea către Legenda Personală. Ele provin de la tot ce ne înconjoară şi tot ce ni se întâmplă. Ca să le descifrăm mesajul   este necesar să cunoaştem  limbajul acestora, care este  Limbajul Lumii . Există şi un Suflet al lumii, care este Dumnezeu, Mâna care a scris tot.
    ·        Întâlnim des în carte sintagma, în limba arabă, Maktub, care înseamnă: Aşa stă scris. Pe de o parte scriitorul ne îndeamnă să luptăm, pe de altă parte ne pune în faţă o formulă fatalistă! Faptul acesta m-a nedumerit!
    ·        Scriitorul vorbeşte şi de Glasul Inimii, nimic altceva decât glasul nostru interior, în registru sentimental, care ne ajută să interpretăm ceea ce ni se întâmplă şi să luăm decizii. Ascută-ţi Glasul inimii! este un alt mesaj al cărţii.
    ·        Legenda Personală  a eroului principal al cărţii,  Santiago, un cioban spaniol  cu aplecare spre lectură, este găsirea unei comori aflată în prejma Piramidelor Egiptene. Renunţă la viaţa cu care se obişnuise şi pleacă în căutarea ei. Ajunge  la piramide trecând Mediterana, pe un vapor şi traversând Sahara, pe jos. Drumul îi este presărat cu întâmplări şi întâlniri interesante, care-l marchează Se întâlneşte cu un hoţ, cu un negustor înţelept de cristaluri, cu un englez şcolit; o întâlneşte pe Fatima, de care se îndrăgosteşte. Întâlnirea lui decisivă este însă, cu  un alchimist, deţinător al pietrei filozofale şi a elixirului vieţii, dar, mai ales,  înzestrat cu calitatea de a prevedea, pătrunde, înţelege şi chiar influenţa tot ce se întâmplă. Parcurgând împreună cu el jumătate din drum, îl ascultă, învaţă şi se impregnează de spiritul lui.  Ajungând la Piramide, află că, de fapt, comoara este în Andaluzia, îngropată la rădăcinile unui sicomor. Se duce, o dezgroapă şi intră în posesia ei.
    Pe mulţi dintre cititorii cărţii, scriitorul i-a convins să-şi identifice şi să-şi urmeze Legenda Personală. În ce mă priveşte îmi identificasem Legenda înainte de-a citi cartea şi   mi-o urmăresc cu tenacitate.
     Nu mă pot abţine să nu fac o paralelă între „Alchimistul” şi cartea mea „Comoara din Dealul Magiarului”. Şi eroii mei căutau o comoară şi au descoperit-o  tot la rădăcinile unui sicomor! O fi un semn? Pe Fatima mea o cheamă Floriţa, care este la fel de frumoasă şi deşteaptă. Cartea mea, la apariţie, s-a tipărit într-un tiraj de 200 de exemplare, cea a lui Paulo Coelho în 450.000 de exemplare. Am convingerea că şi „Comoara din Dealul Magiarului” va fi reeditată, cândva, într-un tiraj asemănător. Cărţile cu sicomori nu pot avea  un alt destin: Maktub! Mai vorbim, dacă trăim până atunci!


    Citeşte mai mult >>

    miercuri, 8 februarie 2012

    MAGUL

    Este vorba de cartea lui Fernando Morais, în care autorul evocă viaţa scriitorului brazilian, contemporan cu noi, Paulo Coelho. Nu citisem nici o carte a lui Coelho, văzusem doar piesa de teatru „Veronika se hotărăşte să moară”, scrisă după un roman al sau şi jucată pe scena Teatrului Odeon din Bucureşti. Auzisem însă multe despre el şi am fost curios să-i parcurg biografia, mai ales să aflu când a început să scrie şi cum o face?  Ce-am aflat despre el:
    ·         S-a decis greu să înceapă să scrie.
    ·         Prima carte a fost o culegere de proză scurtă scrisă de el în decursul timpului.
    ·         A doua carte a fost o compilaţie, adevărat furt literar.
    ·         Cu toate soluţiile de marketing la care a apelat - corecte şi incorecte, dar toate inspirate -, primele două cărţi nu s-au bucurat de succes.  fost preocupat de marketing în legătură cu toate cărţile  pe care le-a scris după asta, dând dovadă de mult talent şi inventivitate; multă lume a atribuit succesele cărţilor sale marketingului deosebit de inspirat şi insistent.
    ·         Abia „Jurnalul unui pelerin” îi aduce primul mare succes; „Alchimistul” îl face celebru.
    ·         Toate cărţile care au urmat, optsprezece în total, apărute  în medie la un an una de alta, s-au bucurat de un mare succes. Ele au cunoscut 455 (patru sute cincizeci şi cinci) de traduceri, au fost publicate  în 66 (şaizeci şi şase de limbi, din 160 (o sută şaizeci) de ţări, în 100.000.000 (o sută milioane) de exemplare. Fantastic!!!!!!!!!
    ·         După ce are în minte o carte, o scrie foarte repede, aproape fără întrerupere.
    ·         Recunoaşterea criticii şi a mediului academic din ţara sa au venit foarte târziu. Deşi cărţile i se vindeau în milioane de exemplare, li s-a contestat valoarea literară, succesul lor fiind pus, mai ales, pe seama marketingului.
    După ce am terminat de citit „Magul” am făcut rost de „Alchimistul”, pe care am citit-o pe nerăsuflate. Despre ea, în postarea următoare.

    Citeşte mai mult >>

    duminică, 5 februarie 2012

    RUNCU. CASA MEA DE LA ŢARĂ (5)

    O CĂSUŢĂ CA-N POVEŞTI

    Aşa i-au zis unii şi alţii casei mele când a fost gata. Ba,  cineva a declarat chiar, că n-a mai văzut una aşa de frumoasă! Exagerau toţi! Că nu e casă ci căsuţă, sunt de acord. O australiancă care ne-a vizitat i-a zis casei  „cottage”, ceea ce în limba română se traduce tot prin căsuţă. Vă asigur însă, că nu e făcută din turtă dulce ca cea a vrăjitoarei din povestea Hansel si Gretel a Fraţilor Grimm, nici „numai şi numai din aur” ca palatele din basmele noastre populare şi că nu are nici o mulţime de turnuri şi turnuleţe, cum au palatele ţigăneşti,  construite în România după Revoluţie. Este cea de pe coperta cărţii.
    Am făcut foarte multe schiţe înainte de a-mi definitiva proiectul, ca să ajung, în final, la un desen care să semene cu cele de case pe le fac copiii de la grădiniţă. Nu este, de fapt, o casă, este spiritul unei case, este esenţa unei case! Aşa făcea şi Brâncuşi ca să ajungă la esenţa lucrurilor: simplifica, simplifica, simplifica....
    Şi ca să nu vă mai ţin pe jar,  casa nu are decât o cameră, o debara (care a vrut să fie grup sanitar), un pridvor şi o pivniţă la demisol(care ulterior a devenit jumătate bucătărie, jumătate cămară). Are o singură fereastră mare, în spre grădină, sub care am amenajat o terasă, pe care, aşa cum aţi aflat deja, am acoperit-o, nu atât ca să ne protejăm de ploaie, cât ca să ne protejăm de soarele nemilos din lunile de vară. Are un acoperiş în două ape, din plăci de azbociment, pe care le-am vopsit în roşu ca să-l fac mai frumos şi să nu-i dau voie azbestului să scoată nasul afară.
    Prin urmare, aşa cum aţi văzut, arhitectul am fost eu. Un inginer constructor i-a făcut calculele de rezistenţă (era nevoie de asta pentru autorizaţia de construcţie), Energo Construcţia a ......construit-o. Ca să obţin autorizaţia de construcţie, a trebuit să fac patru drumuri la primar, după ce depusesem dosarul complet. Mă amâna şi nu ştiam de ce?
    - Nu vedeţi că ăsta vrea ceva de la dumneavoastră, mi-a atras
    atenţia şoferul de la serviciu care mă aducea aici. (Sper să nu mă trezesc cu un proces de abuz în serviciu după această mărturisire!)
    - Ce vrea?
    - După cât mă pricep eu la oameni, primarului ăsta îi place să bea. Aduceţi-i o sticlă de whisky
    I-am adus şi am obţinut imediat certificatul.
    Contractul cu executantul prevedea ca toate materialele să le asigur eu. Am adus, de la Doiceşti, cărămizile din BCA (făcute din cenuşă de cazan) şi plăcile din azbociment; cheresteaua am adus-o de la Suceava, iar tâmplăria şi ce mai trebuia, le-am cumpărat de la depozitele de materiale de construcţii din Bucureşti. Dacă ţinem cont de faptul că am folosit şi o parte din scândurile provenite din ambalaje, aduse din Oltenia, înseamnă că la construcţia casei au contribuit trei din cele şase ţinuturi româneşti. Prin urmare, e aproape reprezentativă pentru ţara noastră!
    Construcţia casei a durat doar două luni. A fost unul din motivele pentru care mi-am făcut o casă mică: să o am cât mai repede, ca să beneficiez cât mai mult de ea. Eram foarte grăbit. Aveam 60 de ani şi nu ştiam câţi ani o să-mi mai dăruiască Dumnezeu. Al doilea motiv a fost că nu aveam bani prea mulţi. În aceeaşi perioadă, ca să-mi cumpăr apartamentul din Bucureşti, a trebuit să-mi vând maşina Dacia 1300,  abia cumpărată şi să recurg din nou la Dacia mea 1100, „veche, antică şi de demult”, pe care i-o dădusem fiului meu Vlad. După cum vedeţi, nu toţi cei care au lucrat în RENEL, chiar dacă au fost directori,  erau cine ştie cât de pricopsiţi!
    Ulterior, am regretat că mi-am făcut o casă atât de mică. Confortul redus pe care mi-l oferă ea nu mi-a permis şederi de durată  la Runcu. Haralambie, deşi nu avea bani mai mulţi decât mine, cu alte cuvinte era la fel de pârlit, şi-a strâns cureaua şi a făcut una mai mare, care i-a permis, în final, să se mute acolo. Avantajul de-a o avea gata cu un an mai repede decât el, a contat atunci, dar nu mai contează acum.
    Am observat, la mulţi alţii, că şi dacă nu au avut toţi banii când au început să-şi facă casa şi chiar dacă nu ştiau atunci de unde vor face rost de ei, cum, necum, au terminat-o până la urmă, aşa cum şi-au dorit-o. Aş fi putut şi eu să-mi fac o casă mai mare!
    În primii ani după ce am terminat-o, am dormit de multe ori la Runcu, fie vară fie toamnă. Pe măsură ce am înaintat în vârstă rămânerile la acolo au fost tot mai rare. Prima care a renunţat a fost Ana. Până la urmă am renunţat şi eu şi, acum, de câte ori mergem la Runcu, ne întoarcem în aceiaşi zi. În casă ne îmbrăcăm şi dezbrăcam (ca să ne echipăm în costumele de lucru)şi ne facem, uneori, în zilele de vară, siesta.
    Confortul pe care ni-l oferă casa nu este cine ştie ce, dar ori cum mai mare decât cel pe care ţi-l oferă un prici la o cabană! Camera este de 4x4 şi are covor pe jos, două paturi, masă, scaune, un fotoliu, televizor şi radio. Ce nu avem? Nu avem un grup sanitar şi baie în casă, deşi le prevăzusem în proiect. Cămăruţa în care trebuiau amenajate ,a devenit, până la urmă, o debara în care ne ţinem hainele de lucru. Ana a fost cea care s-a opus din răsputeri să-i redăm destinaţia din proiect.  Ne-am amenajat un duş în curte, cu hidrofor, alimentat din puţ, ca să avem presiune şi un boiler electric, ca să avem apă caldă. În ce priveşte WC-ul am continuat să folosim closetul din spatele casei.
    Ana, a mai sesizat două elemente de lipsă de confort: lătratul câinilor, care ne trezea uneori noaptea şi ciripitul vrăbiilor, care o deşteptau dimineaţa. Cât priveşte huruitul avioanelor care ne survolau teritoriul când mergeau sau veneau de la aeroportul Otopeni, aflat la circa 20 kilometri de noi, cu el s-a obişnuit destul de repede şi m-am obişnuit şi eu şi toţi locuitorii satului. Avioanele sunt mai deranjante ziua decât noaptea, din cauza faptului că, deasupra satului nostru, zboară la înălţime mică şi zgomotul făcut de ele se aude destul de tare.  Mi-a făcut, totuşi, mare plăcere, să-mi văd casa din avion, în câteva rânduri când am plecat din ţară sau m-am întors din străinătate pe calea aerului!
    Dar, să vă spun ceva şi despre avantajele de-a rămâne peste noapte la Runcu. Serile din zilele frumoase de vară sunt extraordinare! Dacă  ţânţarii nu ne obligă să intrăm prea repede în casă, e o plăcere să vezi cum apune soarele, să asculţi privighetorile, cântecul greierilor şi chiar orăcăitul câte unei broaşte! Florile de regina nopţii se deschid odată cu lăsarea serii şi parfumul lor se face simţit atât în curte cât şi în casă. Fluturii de noapte îşi încep zborul, iar o mulţime de insecte se învârt în jurul becului din vârful stâlpului electric din curtea noastră. Cerul este mai transparent decât cel de la oraş (unde, nu prea avem timp să ne uităm la el), iar constelaţiile se văd ca în palmă.

     
    Citeşte mai mult >>

    sâmbătă, 4 februarie 2012

    IARNA ÎN PARCUL NAŢIONAL

    Ieri şi în cursul nopţii de ieri spre azi, a mai nins puţin, a bătut vântul, a fost frig. Azi nu mai ninge , vântul bate din când în când, de frig e tot frig. Iată ce am văzut, cu ocazia plimbării mele zilnice în parcul Naţional:

     Mai mulţi copii se dau cu săniile
    Unii se joacă în zăpadă
    Pe el îl trage cu sania mama lui
    El pescuieşte la copcă
    Raţele . Din nouă s-au făcut treizeci şi au reuşit să dezgheţe un ochi de apă
    La masa de prânz de azi, raţele au boabe de porumb.
    Şi porumbeii au fost hrăniţi

    Citeşte mai mult >>

    vineri, 3 februarie 2012

    PIAŢA UNIVERSITĂŢII, ZIUA 21


    Am trecut, miercuri, în jur de ora 11, pe lângă Piaţa Universităţii. În piaţă, pe partea Teatrului Naţional, era o singură persoană care agita un tricolor şi, în stand-by, toate benerele pe care le văzusem în ziua a opta. Administraţia capitalei nu îndrăzneşte să le dea la o parte.
    La ora 14, când mă întorceam, în piaţă erau deja vreo zece persoane. Era a douăzecia zi de la începutul manifestaţiilor.
    Ieri seară, am fost la Teatrul Naţional. Înainte de spectacol am dat o raită prin Piaţă. De şi era frig,  vreo două sute de persoane se încălzeau strigând „Jos Băsescu!” şi alte lozinci.  M-a impresionat scandarea:

      Plouă, ninge,
            Noi vom învinge!

    E impresionant să-i vezi acolo pe demonstranţi, bătrâni şi tineri, indiferent de vreme! Manifestaţiile din Piaţă, au început deja să-şi arate roadele: au reuşit să-l readucă la Ministerul Sănătăţii pe Raed Arafat. să-l civilizeze cât de cât pe preşedinte, să se renunţe la alegerile comasate, să debarce ministrul de externe, să provoace demisia unui senator şi greva parlamentarilor USL. Nimeni nu ştie încă, la ce vor duce ele, în final?!
     Nicăieri în lume  nu cred că s-a mai manifestat în felul acesta: un amestec de băşcălie şi furie. Ceea ce se petrece acum în Piaţa Univesităţii, este cea mai înaltă expresie a râsu-plânsului nostru cel de toate zilele.


    Citeşte mai mult >>

    joi, 2 februarie 2012

    SALVAŢI RAŢELE SĂLBATICE (3)



    Odată cu atenţionările pe care le-am făcut pe blog privind pericolul care pândeşte raţele sălbatice din cele două parcuri bucureştene, am trimis mail-uri de atenţionare la primăria sectorului 2, primăria sectorului 3, Asociaţia pentru Protecţia Animalelor Bucureşti (ASPA) şi la Societatea Ornitologică Română (SOR). Mi-a răspuns, foarte prompt, doar SOR, fapt pentru care le mulţimesc. Celorlalţi, domnilor primari Onţanu şi Negoiţă precum şi şefului de la ASPA  se pare că nu le pasă de raţe şi nici politeţea, care i-ar obliga să-mi răspundă, nu-i dă afară din casă. Iată ce mi-au scris cei de la SOR (sublinierile îmi aparţin):

    Stimate domn,
    Desi starea pasarilor pe lacurile inghetate pare tragica, ea este una naturala si frecvent intalnita in timpul iernilor geroase. Asa cum mentionati si pe blogul dumneavoastra, ochiurile de apa sunt mentinute neinghetate de aglomerarile de pasari. Ratele care pot fi intalnite iarna in Romania nu sunt specii care migreaza in modul larg cunnoscut, plecand toamna spre "tarile calde". Unele dintre ele nu parasesc tara noastra deloc, iar altele ierneaza la noi, cuibarind in regiuni mai nordice. Doar in cazul iernilor foarte reci aceste specii se deplaseaza spre sud, in principal pentru ca nu gasesc suficienta mancare. Cu siguranta acest lucru il vor face si pasarile pe care le-ati observat in parc, daca vor fi nevoite.
    Hranirea lor, desi ar putea fi benefica, ar trebui sa fie facuta, asa cum ati mentionat, de fiecare dintre noi, dar evitand alimentele procesate, in special painea, cu care suntem tentati sa le hranim. Cele mai indicate, in cazul pasarilor salbatice, daca vrem sa le facem bine si nu rau, sunt cerealele si semintele neprajite si nesarate.
    Sperand ca v-am mai linistit temerile, va dorim o zi buna si va multumim pentru interesul si grija fata de prietenii nostri inaripati.
    Echipa SOR
    Citeşte mai mult >>

    miercuri, 1 februarie 2012

    SALVAŢI RAŢELE SĂLBATICE (2)

    Ieri m-am dus în parcul IOR ca să văd situaţia de acolo. Cum mă aşteptam, am găsit un peisaj de iarnă şi lacul îngheţat. Ieri dimineaţă în Bucureşti au fost -18 grade Celsius!


    Nu mă aşteptam însă, să găsesc un număr atât de mare de raţe. Sunt câteva sute! Un grup mare de raţe, amestecate cu pescăruşi, se încălzeau la soare în mijlocul lacului.



    Lângă insula pe care cuibăresc raţele primăvara, în două ochiuri de apă era o mare aglomeraţie de raţe, asemănătoare cu cele umane  care pot fi văzute la ştrandurile termale sau la cele din oraşele noastre, în toiul verii. Mă întreb cum de n-a îngheţat lacul şi aici? Presupun că raţele sunt cele care l-au împiedicat să îngheţe.



    Consider că este absolut necesar ca raţele să fie ajutate ca să treacă iarna, mai ales că se anunţă, în continuate, geruri şi ninsori. De data asta apelez la primarul sectorului 3, domnul Liviu Negoiţă, să facă ce trebuie pentru bietele păsări, adică să le asigure hrana. Ar fi o tragedie să moară atâtea raţe. Le-ar avea pe conştiinţă.
    Sper însă, să înveţe ceva şi raţele din această neplăcută experienţă şi să nu mai dea crezare celor care vorbesc toată ziua de încălzirea globală. Ar fi cazul ca, imediat ce vine toamna, să-şi ia tălpăşiţa şi să plece din ţara noastră.
    Vreau să-i mai semnalez domnului Negoiţă, că toate scările de coborâre la lac sunt înzăpezite, iar unele din ele au fost transformate în derdeluşuri de către copii. Ar fi cazul să fie curăţite.


    Citeşte mai mult >>