duminică, 29 aprilie 2012

ORHAN PAMUK DESPRE ROMAN (4)

·         Paradoxul fundamental al artei romanului este modul în care acesta se străduieşte să exprime propria perspectivă asupra lumii, dar în acelaşi timp vede lumea prin ochii altora.

·         A vorbi despre politică în romane sau a aborda politica atunci când vorbeşti despre romane, Stendhal compară astfel de discuţii cu un foc de armă tras în mijlocul unui concert – ceva vulgar, dar imposibil de ignorat.

·         Cel mai politic roman este acela care nu are teme sau motive politice, dar încearcă să vadă totul şi să-i înţeleagă pe toţi, pentru a construi un ansamblu cât mai cuprinzător.

·         Metafora utilizată de Stenthal pentru a descrie romanul: „o oglindă plimbată de-a lungul unui drum”.

·         Centrul unui roman reprezintă o concepţie ori viziune profundă asupra vieţii, un punct misterios şi încastrat în adâncurile cărţii. Indiferent dacă este real sau imaginat.

·         Deseori centrul iese la iveală pe măsură ce romanul se scrie. Mulţi romancieri percep la început acest centru ca fiind pur şi simplu un subiect, o idee care să fie transformată în poveste, ştiind că vor descoperi şi dezvălui înţelesul profund al centrului inevitabil şi ambiguu pe măsură ce-şi elaborează romanul.
 
 
·         Perspectiva profundă asupra vieţii, pe care romancierul vrea s-o exprime în roman – viziunea pe care eu o numesc centru -, iese la iveală din detalii, din forma întregului şi din personaje, toate acestea dezvoltându-se pe măsură ce romanul este scris.
 
 
·         Tolstoi a sugerat: „Dacă eroul unui roman este mult prea rău, nu strică să-i adaugi puţină bunătate, iar dacă e prea bun, trebuie să-i adaugi puţină cruzime".

Citeşte mai mult >>

joi, 26 aprilie 2012

ORHAN PAMUK DESPRE ROMAN (3)

  • Romanul este în esenţă o ficţiune literară vizuală.
  • Scrierea unui roman înseamnă a picta cu cuvinte, iar citirea lui înseamnă vizualizarea imaginilor prin intermediul cuvintelor altuia.
  • Eu depun mai mult efort în planificare înainte de a pune peniţa pe hârtie. Mă îngrijesc oarecum mai mult de împărţirea unei cărţi în secţiuni şi de structurarea acesteia.
  • Pentru mine scrisul înseamnă procesul devizualizare a unei anumite scene, a unei imagini.
  • Descrierea enciclopedică reprezintă, conform spuselor lui Lukács ( György Lukás „Naraţiune sau descriere” n.n.), „simplu material de umplutură, rareori un element integral al acţiunii.”
  • Atât scrierea unui roman, cât şi pictura trebuie să aibă ca ultim scop atingerea unei stări de fericire imensă.
  • Yourcenar subliniază o funcţie importantă a romanului: capacitatea acestuia de a încorpora expresii obişnuite, preluate direct din viaţa de zi cu zi şi nealterate stilistic.
  • Limbajul cotidian reprezintă forma naturală de transmitere  a acelor momente banale şi senzaţii aleatorii pe care se bazează lumea romanului.
  • Reproducerea fidelă a limbajului cotidian reprezintă o caracteristică definitorie a ficţiunii.
  • Jorge Luis Borges şi Italo Calvino au fost mai degrabă nişte cercetători ai metafizicii ficţiunii decât romancieri în sensul strict al cuvântului.
  • „Demonii” lui Dostoievski este cel mai mare roman politic al tuturor timpurilor.
Citeşte mai mult >>

luni, 23 aprilie 2012

ORHAN PAMUK DESPRE ROMAN (2)




  • „Da, lucrurile sunt exact aşa” pe care ne-o stârneşte o descriere şi capacitatea inspiratoare a unui text de a da viaţă unei scene în imaginaţia noastră – iată care sunt calităţile care ne fac să admirăm un scriitor.
  • În cazul romanului istoric, limbajul personajului trebuie să se încadreze natural în contextul perioadei.
  • Atunci când se scrie un roman, personajele literare preiau controlul asupra acţiunii, cadrului şi temelor.
  • Un roman este atât produsul artei, cât şi a meşteşugului.
  • Pentru mine a fi romancier a însemnat întotdeauna o îndeletnicire plină de farmec.
  • Unul dintre cele mai plăcute aspecte ale scrierii unui roman este descoperirea faptului că, pe măsură ce romancierul se pune în mod intenţionat în locul personajelor, investigând şi folosindu-şi imaginaţia, el se transformă. Nu numai că observă lumea prin ochii protagonistului, ci începe să-i semene.
  • De-a lungul acestor treizeci şi cinci de ani, prin scris şi identificarea cu alţii, am creat o versiune mai bună şi mai complexă a mea.
  • Aproape opt generaţii de romancieri şi cititori – pe o durată de aproximativ două sute de ani – au conchis că provocarea esenţială a artei romanului este construirea  caracterului protagonistului şi descoperirea acestui caracter de către cititor.
  • Dorinţa de a explora anumite teme se află pe primul loc (în scrierea unui roman n.n.). Numai atunci romancierul îşi poate concepe personajele în aşa fel încât să fie cât mai potrivite pentru lămurirea  acestor teme.
  • Unii scriitori se adresează cel mai bine imaginaţiei noastre verbale, iar alţii se adresează cu preponderenţă imaginaţiei noastre vizuale. Pe primii îi voi numi „scriitori verbali” iar pe ceilalţi „scriitori vizuali”.
Citeşte mai mult >>

vineri, 20 aprilie 2012

ORHAN PAMUK DESPRE ROMAN (1)

Orhan Pamuk
- scriitor turc, laureat al Premiului Nobel pentru Literatură în anul 2006 -


Am desprins câteva reflexii ale lui Orhan Pamuk despre roman, citind cartea lui „Romancierul naiv şi sentimental” apărută în editura Polirom, anul acesta. Iată-le, prezentate în patru episoade:
  • Romanele sunt vieţi secunde.
  • Ana Carenina este cel mai mare roman al tuturor timpurilor.
  • Romancierul „naiv” nu este deloc conştient de tehnicile pe care le utilizează. Scrie spontan, ca şi cum ar săvârşi un act perfect natural.
  • Romancierul „reflexiv” este foarte atent la metodele folosite în scrierea unui roman.
  • Cu cât romancierul reuşeşte  mai bine să fie în acelaşi timp naiv şi sentimental (reflexiv n.n.), cu atât scrie mai bine.
  • În romanele bine construite toate detaliile sunt legate unele de altele, iar întreaga reţea de legături existente conturează atmosfera cărţii şi duce spre centrul secret al acesteia.
  • Adevărata măsură a valorii unui roman trebuie să fie reprezentată de forţa lui de a sugera că viaţa este exact la fel ca acolo. Romanele trebuie să se ocupe de concepţiile noastre esenţiale despre viaţă.
  • Bildungsroman sau „romanul formării” vorbeşte despre formarea , educarea şi maturizarea unor personaje centrale tinere pe măsură ce încep să cunoască lumea.
  • Romanele nu sunt nici complet imaginare, nici pe deplin reale.
  • Romanul a reuşit să înlocuiască celelalte genuri literare, începând cu poezia, şi a devenit rapid forma literară dominantă.
  • „Toate acestea vi s-au întâmplat dumneavoastră?” Întrebarea aceasta reprezintă una din principalele forţe care susţin arta romanului şi-i justifică popularitatea.
  • Scriitorul comunică prin intermediul personajelor sale, propria lui experienţă de viaţă şi propriul univers  senzorial. Flaubert ar fi spus: „Eu sunt doamna Bovary
Citeşte mai mult >>

marți, 17 aprilie 2012

CENACLUL LITERAR "DESTINE" (4)

YELELDI
şi alte mici raze de soare

   Joi, 5 aprilie, a.c., a avut loc, la cenaclul nostru literar, un eveniment deosebit: a fost lansată cartea "Yeleldi şi alte mici raze de soare" a scritoarei şi poetei Veronica Simona Tomescu, în vârsta de...... 6 ani şi jumătate! Postez, mai jos, o fotocopie a coperţii şi câteva pagini din carte. Ilustraţiile aparţin Veronicăi.
1. Coperta, cu poza Veronicăi



2. Cuvânt înainte, scris de mama Veronicăi

3. Aflaţi ce este Yeleldi

4.Poezia "Raza de soare a Veronicăi"

      4. Altă poezie


Citeşte mai mult >>

sâmbătă, 14 aprilie 2012

POPAS DUHOVNICESC (20)

Veniți de luați lumină…


După o îndelungă perioadă de pregătire prin post și rugăciune, iată că se întrezăresc razele luminoase și pline de bucurie și de speranță ale praznicului Învierii Domnului. Sărbătoarea începe în toiul nopții, într-o atmosferă întunecoasă ce ne amintește de timpul de dinainte al învierii lui Hristos, când totul este învăluit în umbră până în momentul în care preotul îmbrăcat în veșminte luminoase, reprezentându-l pe Hristos biruitorul iadului și al morții, iese prin sfintele uși și cu glas mare cheamă toată suflarea spunând: ”Veniți de luați lumină…” 
 Pe bună dreptate, noaptea aceasta a Învierii este socotită ca sfântă dar și o noapte cu totul deosebită. Noi ne-am cam obișnuit, ca unele evenimente din viața noastră să se petreacă noaptea (de ex. Anul Nou, nunta cuiva sau alte petreceri), dar noaptea aceasta este una cu totul paradoxală, întunericul este năpădit de lumină. Iar când vorbesc de întuneric nu mă gândesc numai la cel fizic, ci mai mult la cel de ordin spiritual. Suntem destul de familiarizați  cu termenii: împărăția întunericului ca fiind iadul, îngerii întunericului - diavolii, faptele întunericului – păcatele, dar cum ”nu este om care să fie viu și să nu greșească”, înseamnă că toți suntem părtași ai acestui întuneric universal care învăluie lumea. În acest sens, viața noastră pământească este văzută ca o noapte întunecoasă, iar rugăciunea de la sfârșitul Catismei I din Psaltire imploră ajutorul lui Dumnezeu zicând: ”și ne ajută Doamne a trece în pace această noapte a vieții.” Lumina însă care răzbate prin acest întuneric existențial în care se afundase lumea, este lumina învierii lui Hristos. Aduceți-vă aminte că începutul  mântuirii, adică Naşterea Domnului, are loc tot noaptea, tot în întuneric, pentru că Hristos vine în această lume a păcatului, atunci steaua lumina frumos și strălucitor, dar firav, acum însă, trăim o baie de lumină căci Hristos a învins moartea, și a adus lumină într-o lume amăgită de păcat și scufundată în bezna non-sensului. Ce este această lumină? Lumina lui Hristos este acea raționalitate a creației, este ordinea sau organizarea lucrurilor după voia lui Dumnezeu, este reașezarea acestora în matca lor primordială, așa cum le-a gândit Dumnezeu încă de la început. Acesta  este motivul pentru care, fiecare purtăm în mâini lumina pentru care am primit-o de la Hristos, o lumină care trebuie să se interiorizeze  nouă  și care  să producă o stare de bine și să dea naștere râvnei de a umbla în calea Adevărului veșnic.
Prin înconjurarea bisericii de 3 ori, simbolizăm pelerinajul nostru prin această lume și împlinim acel motiv al cercului care simbolizează veșnicia, marcând totodată în interiorul lui spațiul  sacru sau sfânt – Biserica. Ea este și rămâne mediul în care vom găsi permanent această lumină sfântă, pe care Mântuitorul Hristos o iradiază din ființa Sa și ne-o oferă ori de câte ori noi recunoaștem cu smerenie că am pierdut-o în vâltoarea păcatelor.
 Să trăiți aceste Sf. Paști  în bucuria sfântă a Învierii lui Hristos, în atmosfera biruinței pe care El ne-a dat-o nouă și să nu laicizăm această sfântă sărbătoare făcând din ea pricină de destrăbălare sau de dezmăț. E trist să auzim an de an, că tinerii după ce au luat lumină s-au cufundat în bezna cluburilor de noapte pentru a-și petrece Paștile sau oameni în toată firea după masa de Paște au fost duși la Urgență pentru că, fie au mâncat peste măsură, fie au ajuns în comă alcoolică. Să fie această sărbătoare prilej de bucurie sfântă, de comuniune, de dragoste și de frățietate, iar paștile pe care le primiți să nu uitați că sunt exprimarea bucuriei de a trăi sub pronia lui Dumnezeu dar și arvuna împărtășirii permanente cu Hristos în Împărăția cerurilor. 
Anticipat mă adresez tuturor celor ce vor citi aceste rânduri, mărturisind cu toată credința mea că:
HRISTOS A ÎNVIAT!
Pr. Augustin Câmpean
Citeşte mai mult >>

marți, 10 aprilie 2012

IUBIRILE BĂIEŢILOR DIN VALEA BANULUI (2)



Graţie fiului meu Vlad, de câteva zile, cartea mea "Iubirile băieţilor din Valea Banului" poate fi citită de pe acest blog, făcând click pe coperta ei situată mai jos, în dreapta paginei.
Citeşte mai mult >>

sâmbătă, 7 aprilie 2012

RUNCU. CASA MEA DE LA ŢARĂ (12)

FLORICĂ

Florică era numele unui câine care s-a pripăşit la Runcu venind nu se ştie de unde sau adus aici nu se ştie de cine, la aproximativ un an de la moartea lui Burcuş.  Nu-i cunoşteam numele de botez! I-am zis Florică noi, ca să aibă şi el un nume. L-a acceptat şi foarte repede a început să răspundă la el.
Fac o paranteză ca să-mi exprim nedumerirea cu privire la apariţia unor câini maturi în satul nostru. Dacă cazul căţeilor este simplu, cineva vrea să se debaraseze de ei şi-i duce undeva departe de domiciliul lui, şi-i abandonează fie pe câmp, dacă n-are pic de inimă, fie într-o altă localitate în speranţa că cineva îi va adoptata, acesta din urmă fiind  şi cazul lui Burcuş, cu menţiunea că el ne-a fost oarecum impus, fiind abandonat  direct în curtea noastră, cazul câinilor maturi abandonaţi, mi se pare complicat. Despre câini se ştie ca sunt foarte ataşaţi de persoane şi de un anumit teritoriu. Se cunosc cazurile unor câini care n-au supravieţuit mult morţii stăpânului lor, au refuzat mâncarea şi au murit culcaţi pe mormântul acestuia, sau a altora care s-au întors de la zeci de kilometri distanţă la casa lor pe un drum ne mai parcurs anterior, complet necunoscut. Un exemplu la îndemâna tuturor este cel al  câinilor vagabonzi care se păstrează  într-un anumit teritoriu şi pe care îl păzesc straşnic de pătrunderea unor câini din afara lui. Este deci, cu atât mai de mirare: cum a acceptat un câine ca Florică, educat, aşa cum veţi vedea, să se despartă de stăpânul  şi de  teritoriul lui! O mulţime  de scenarii îmi trec prin cap. Cel mai plauzibil mi se pare cel conform căruia  stăpânul lui s-a mutat la oraş şi n-a putut să-l ia cu el pe Florică şi atunci acesta a hoinărit până când a ajuns la Runcu şi s-a aciuit aici  cucerit de aerul patriarhal a cătunului (!). Chiar dacă a fost aşa, mă întreb cu de-a fost în stare omul acela să se despartă, definitiv, de un câine ca Florică? Cum de n-a găsit el posibilitatea să-l lase în grija cuiva, ca să-l mai poată vedea din când în când?
Florică era un câine  mare şi frumos, bălţat în alb şi negru. A fost imediat acceptat de ceilalţi câini  „vagabonzi” din centrul satului, care, în curând, l-au recunoscut de nene (de şef). Era un câine manierat, care îşi cunoştea lungul nasului. N-a agresat niciodată pe nimeni, n-a cerşit niciodată. S-a împrietenit cu toată lumea. Toţi îl mângâiam, toţi îi dădeam de mâncare. Cu excepţia lui nea Gheorghe, nu lătra pe nimeni. Pe nea Gheorghe îl lătrau şi ceilalţi câini! De ce  le era atât de antipatic, n-am reuşit să-mi dau seama?! De altfel, când trecea pe lângă noi, şi nu numai pe lângă noi, se făcea că nu ne vede şi nu ne saluta, încât, uneori, îmi venea şi mie să-l latru. Florică se apropia de oameni, cunoscuţi sau necunoscuţi, dând din coadă ceea ce era  echivalent cu a veni la ei cu o năframă albă în vârf de băţ,  semn că avea cele mai bune intenţii şi că era adept al păcii.  Legat de acest comportament al lui, unii s-au grăbit să-l considere  oportunist. Vă asigur că nu era. Era sincer, avea prietenia în sânge.
De câte ori veneam cu maşina la Runcu, îmi ieşea înainte, împreună cu ceilalţi câini. Am mai spus: îmi cunoşteau maşina după număr! El însă, era singurul care, după ce opream, se posta în faţa portierei din dreptul meu şi, după ce-o deschideam, îmi sărea pe genunchi aşteptând să-l mângâi. Dacă n-o făceam nu se mişca  de acolo şi nu mă lăsa să ies afară din maşină. Îi luam botul între mâini, îi îndreptam capul înspre mine, mă uitam în ochii lui şi începeam să-i vorbesc:
-          Good morning, Florică! How are you!
-          Very well, îmi răspundea el , din privire.
Abia după asta puteam coborî din maşină. Ne însoţea până la intrarea în curte, dar, fiindcă i-am spus, la începutul cunoştinţei noastre, că nu are voie să intre, nu l-am putut convinge, ulterior, s-o facă. Pe semne, l-am jignit atunci şi nu voia să mă ierte. În rest, nu-mi purta nici un fel de ranchiună. De câte ori mergeam undeva, se lua după noi. Dacă intram într-o curte, ne aştepta la poartă indiferent cât stăteam înăuntru, iar la întoarcere ne însoţea până acasă. Îi plăcea, mai ales, să ne însoţească la plimbările noastre prin pădure.
S-au ataşat de Florică şi toţi musafirii mei, dar nici unul ca şi Kety, prietena noastră din Ierusalim. De câte ori vorbeam cu ea, nu uita să ne întrebe ce face Florică şi să ne roage să-i trimitem salutări din partea ei. O făceam, bineînţeles, iar Florică era extrem de măgulit.
Convieţuirea noastră cu Florică a durat aproape doi ani. Într-o zi, venind la Runcu, Florică nu ne-a mai ieşit în cale. Ne-am uitat după el, dar nu l-am văzut. L-am aşteptat să vină, dar n-a venit. Impacientaţi, ne-am întrebat vecinii dacă nu cumva i s-a întâmplat ceva? Am aflat că a fost accidentat mortal de o maşină şi că a fost îngropat lângă drum, în dreptul locului unde a fost ucis. N-o să mă credeţi poate, dar am  lăcrimat la aflarea veştii.


Citeşte mai mult >>

joi, 5 aprilie 2012

SALVAŢI RAŢELE SĂLBATICE! (6)

Mi-a răspuns şi Primăria Seectorului 6. N-are nici o importanţă că, la fel cu cei de la sectorul 1, mă fac şi ei doamnă, important este că spre deosebire de colegii lor se pare că au luat mai în serios apelul.
Nu ştiu în ce măsură au contribuit apelurile mele la mobilizarea cetăţenilor Bucureşti-ului şi a primăriilor de sector pentru salvarea raţelor sălbatice din parcurile oraşului, cert este că de câte ori m-am dus să le dau grăunţe raţelor din Parcul Naţional, am întâlnit şi alţi cetăţeni hrănindu-le. În numele raţelor sălbatice, le mulţumesc tuturor!
Ataşez o fotocopie după răspunsul Primăriei Sectorului 6.

Citeşte mai mult >>

luni, 2 aprilie 2012

RUNCU. CASA MEA DE LA ŢARĂ (11)

BURCUŞ

Era la puţin timp după ce cumpărasem ternul de la Runcu. Apucasem doar să-l împrejmuim, să săpăm un puţ şi să ne ducem acolo o baracă metalică în care ne ţineam sculele.
Într-o sâmbătă, abia veniţi la Runcu, am auzit un schelălăit sub baracă. Am căutat să văd despre ce este vorba şi am descoperit acolo un căţel! L-am scos afară. Era o mogâldeaţă flocoasă, gri, cu nişte  urechi mari şi clăpăuge.
-   Ce-ai de gând să faci cu el?, m-a întrebat soţia.
-   Să-l păstrez, i-am răspuns eu, fără să mă gândesc prea mult.
Voiam de mult să am un câine. Regret foarte mult că n-am avut unul când erau copiii noştri mici, ca să se joace cu el.
- Nu vezi cât e de urât? Aruncă-l peste gard, să şi-l ia al cui e.
- N-o să-l ia nimeni. Cineva ni l-a aruncat peste gard ca să scape de el.
Şi l-am păstrat. L-am botezat Burcuş, pentru că aşa îl chema pe câinele bunicului meu cu care m-am jucat când eram copil. Câteva luni de zile au avut grijă de el, în perioada în care noi nu eram acolo, muncitorii care ne construiau casa, apoi, a stat cu chirie la nea Nelu, la ţaţa Ioana, la nea Nae Cioarec sau la nea Ion, vecinii noştri. Crescuse între timp. Dacă la început era doar cât un pisic, se făcuse cât doi pisioi. N-avea să crească mai mult şi nici să se facă mai frumos decât la început. Era un câine de talie mică. 
- E un câine ţigănesc, mi-a spus ţaţa Ioana. De unde îl aveţi?
- Dumnezeu mi l-a trimis, i-am răspuns eu.
De atunci câinelui i s-a mai zis: „Burcuş, trimisul lui Dumnezeu”. I-am făcut o cuşcă, iar când s-a făcut mai mare a trebuit legat, pentru că dispărea de la domiciliul gazdelor, venea la casa noastră unde nu era nimeni şi ne aştepta. Mi-a fost milă de el să-l văd legat, dar n-am avut încotro. Era condiţia pe care toate gazdele au pus-o ca să aibă grijă de el. Suferea şi el, sufeream şi eu.
- Îmi cer iertare, îi spuneam când îl vedeam că suferă.
Se uita la mine cu privirea încărcată de reproşuri şi nu-mi zicea nimic.
Aştepta cu nerăbdare să venim şi să-l eliberăm. Gazdele  lui ne-au spus că ne simţea de cum ne apropiam de sat. Începea să schelălăie  şi să se agite cu câtva timp înainte de-a ne face apariţia. Când ne vedea, ţopăia sau făcea tumbe de bucurie. După ce-l dezlegam alerga ca un iepure până la casa noastră.
Cu toate astea, nu era un câine foarte prietenos. Îţi acorda foarte rar câte un favor: venea foarte rar să se frece de tine sau, şi mai rar, te lingea pe faţă când îl luai în braţe. Dar şi când ne răsfăţa în felul acesta, eram de multe ori mai fericiţi decât dacă ar fi făcu-o tot timpul.
Din când în când, Burcuş se mai şi scărpina.
- Are purici!, se alarma Ana.
Imediat, începeau preparativele pentru baie. Într-un lighean mare, cu apă călduţă,  eu îl ţineam, Ana îl spăla. Bietul căţel nu se opunea. Ne făcea impresia că-i place. Nu l-am stors niciodată după baie! Îl expuneam la soare şi ţineam de el până era complet uscat. De vreo două ori l-am scăpat. S-a tăvălit în ţărână şi a trebuit să repetăm baia. Odată, s-a întâmplat ca, imediat după o baie, să se scarpine din nou.
- Ce Dumnezeu are? Abia l-am spălat!, exclama, nedumerită, Ana.
- Cântă la chitară, a încercat s-o liniştească Haralabie, care de dincolo de gard vedea şi auzea tot ce se întâmplă în curte la noi, cum, de altfel, vedeam şi auzeam şi noi ce se întâmplă în curte la el.
L-am examinat atent. Am descoperit nişte băşicuţe pe pielea lui.
- Sunt de urticarie!, a constatat Ana.
Aşa a fost. Burcuş făcea alergie la ceva! La ce? Am descoperit anevoie, că făcea alergie la unele mâncăruri. De atunci în colo, de câte ori se scărpina îl controlam atenţi să vedem dacă sunt de vină puricii sau băşicuţele.
Când Burcuş avea nouă ani, Haralabie ne-a convins să-l lăsăm pe în curte. S-a angajat ca, în lipsa noastră, să-l supravegheze şi să-i dea de mâncare. A funcţionat acest aranjament câteva săptămâni, până când, în stradă, a avut loc o „nuntă” canină, la care Burcuş a dorit cu tot dinadinsul să participe. A vrut să iasă pe sub gard. O sârmă i-a străpuns buza şi, practic, l-a legat de gard. A stat acolo, nu se ştie exact cât, până când Haralambie i-a auzit schelălăielile  şi l-a eliberat tăind cu un patent sârma de care se agăţase. Un capăt din sârmă i-a rămas atârnat de buză, iar aceasta sângera.
Fac o paranteză ca să înţelegeţi de ce, bietul câine a încercat să străpungă un gard de sârmă. A făcut-o pentru a se bucura şi el de graţiile unei căţele în călduri. Burcuş era virgin. În toate încercările lui de a se apropia de o căţea, a fost dat la o parte de câinii mai mari decât el. Acelaşi lucru s-a întâmplat şi cu Leuţu, câinele în trei picioare al Bunicului. Cei doi câini se consolau călărindu-se reciproc şi simulând împerecherea. Cine i-ar fi văzut prima oară, fără să ştie despre ce-i vorba, şi-ar fi închipuit că cei doi câini suferă de deviaţii sexuale.!
La o zi distanţa, am reuşit să-i  înlătur sârma care-i atârna de buză. L-am dus la veterinar, a fost operat de două ori, dar a făcut septicemie şi a murit. Am suferit la fel de mult ca şi cum ar fi dispărut un membru al familiei.
Dacă nu-l ascultam pe Haralabie, Burcuş ar mai fi trăit vreun an sau doi. Mi-am amintit de următoarea anecdotă:
Un şoarece, umblând de colo printr-un grajd, a ajuns în dreptul cozii unei vaci, când aceasta tocmai se pregătea să se balege. Urmarea: l-a acoperit cu balega ei. La puţin timp după asta, în grajd a intrat o pisică. Văzând că sub balegă mişcă ceva, s-a apropiat. A zărit codiţa şoricelului, rămasă afară, l-a apucat de ea, l-a scos din balegă şi l-a mâncat. Morala: Nu oricine te bagă în rahat îţi vrea răul, precum nu oricine te scoate din rahat îţi vrea binele!
Eu nu i-am vrut răul lui Burcuş ţinându-l legat, iar, cu siguranţă,  Haralambie i-a vrut binele. Dar, ştiţi cum se zice: Mai binele este, uneori, duşmanul binelui!
Citeşte mai mult >>