ERNEST HEMINGWAY (2)

„Sărbătoarea de neuitat” este o culegere de proze scurte, autobiografice. De altfel, majoritatea scrierilor lui Ernest Hemingway au acest caracter. Cartea la care mă refer este  scrisă după mulţi ani de la  data când s-au petrecut evenimentele pe care le relatează scriitorul, motiv pentru care, cu siguranţă, în povestiri există şi o doză mai mică sau mai mare de ficţiune. Referindu-se la acest aspect, în prefaţa la carte, autorul spune: De altfel, cititorul are latitudinea să considere această carte drept o ficţiune. Dar e totdeauna posibil ca o plăsmuire a imaginaţiei să arunce o lumină nouă asupra anumitor fapte autentice.

Deşi în acea perioadă (1921-1926) scriitorul era căsătorit cu prima lui soţie, el duce o viaţă în multe privinţe asemănătoare cu cea boemă: nu este dezordonat, dar este cvasi lipsit de mijloace materiale, frecventează câteva cafenele pariziene modeste, unde uneori scrie, dar, de cele mai multe ori, mănâncă, bea şi conversează cu diverşi indivizi sau cu alţi scriitori de aceeaşi condiţie materială cu el. Multe din numele acestor scriitori nu mi-au spus nimic, iar despre alţii ştiam foarte puţin. Dacă la data aceea se bucurau toţi de o oarecare notorietate, timpul a decantat valorile şi, azi, pe unii dintre ei îi mai găsim doar în dicţionare. Scriitorii, în general, sunt persoane nu lipsite de ciudăţenii, orgolioşi fără excepţie foarte critici la adresa confraţilor lor.  Hemingway încearcă să fie obiectiv. Pe Gertude Stein o laudă, dar nu-i poate ierta lesbianismul; pe Ezra Pound îl laudă fără rezerve pentru omenia şi generozitatea lui; despre Scott Fitzgerald -  al cărui roman, „Marele Gatsby”, îi place fără rezerve – face o declaraţie şocantă: Scott se exprima cu multă uşurinţă şi era un bun povestitor. Când vorbea, deoarece nu trebuia să ţină seama de nici o ortografie, nici de punctuaţie, nu făcea impresia unui om atât de incult cum apărea în scrierile lui, atunci când nu i le corectase nimeni. Cu toate astea, azi, Scott Fitzgerald este considerat a fi unul din cei mai mari scriitori ai secolului douăzeci!

Unii critici i-au reproşat lui Hemingway  stilul simplist, direct, gazetăresc. În carte, are loc pe această temă o discuţie între el şi un scriitor ratat pe care nu-l denumeşte. După ce acesta se lamentează în legătură cu nereuşitele sale încercări de-a scrie, Hemingway îi recomandă: Dacă nu eşti în stare să scrii, de ce nu înveţi să faci critică literară! Individul a luat imediat recomandarea în serios şi între el şi scriitor a avut loc următorul dialog:

Individul: Trebuie să-ţi spun că, după părerea mea, ai un stil puţin prea sec.

Hemingway:  Ce păcat.

I: Hem’, e prea despuiat, prea sărac.

H: Acesta-i ghinionul meu!

I: Hem’, stilul tău e prea sec, prea despuiat, prea sărac, prea plat.

H: Voi căuta să-l mai rotunjesc puţin.

I: Însă ai grijă să nu-l umfli prea mult, că nu mi-ar plăcea.

H: Mă voi feri cât oi putea să cad în această greşeală.

Hemingway a continuat să fie credincios crezului său literar,  adică  să scrie despre "lucrurile cele mai simple în modul cel mai simplu". În 1954, i s-a decernat Premiuul Nobel pentru Literatură: Iată cum sună motivaţia juriului: „ pentru măiestria artei narative, foarte recent demonstrată în «Bătrânul și marea» și pentru influența pe care a exercitat-o asupra stilului contemporan”.