MĂŞTILE LUI MIRCEA IVĂNESCU



 

Mircea Ivănescu

 



Este vorba de cartea „Măştile lui M.I. – Gabriel Liiceanu în dialog cu Mircea Ivănescu”, apărută la Editura Humanitas, în primăvara acestui an. O carte, o spun de la început, foarte interesantă, despre o personalitate ieşită din comun, Mircea Ivănescu şi, pe alocuri, un dialog sclipitor între doi oameni inteligenţi şi culţi. Menţionez că, în timpul dialogului, intervievatul era pe patul său de suferinţă, aproape orb şi că, doar după câteva luni, a murit.

 Mircea Ivănescu (1931- 2011) a fost, în principal, poet şi traducător. Un poet original, despre care se spune acum că este întemeietorul sau precursorul postmodernismului în România şi un traducător, în special din limbile engleză şi germană, care a tradus mari opere ale unor mari nume ale literaturii universale. A excelat în ambele îndeletniciri: înainte de a muri era numit cel mai mare poet român în viaţă şi este, indiscutabil, un traducător de o fineţe deosebită; are la activ 13 volume de poezie şi 36 de cărţi traduse. Cu toate acestea, a fost puţin cunoscut de către marele public!

Presupun că pe Gabriel Liiceanu îl cunoaşte toată lumea ca filosof şi scriitor, dar mai ales ca editor şi militant al societăţii civile.

Prin ce era ieşit din comun Mircea Ivănescu? Printr-o modestie excesivă, prin faptul că se autopersifla fără cruţare şi printr-un stil de viaţă „scandalos”. Scandalos, fără să facă niciodată scandal, scandalos din punct de vedere a celor prea conformişti, scandalos pentru că şi-a petrecut o bună parte din viaţă în cârciumi şi restaurante, că citea mergând pe stradă, iar acasă era înconjurat de o duzină de pisici.

În timp ce aproape toţi scriitorii sunt orgolioşi, se supra autoapreciază şi se doresc apreciaţi şi de alţii şi ridicaţi în slăvi, Mircea Ivănescu, cel puţin aşa cum apare el din dialogul cu Gabriel Liiceanu, se subapreciază, n-a aleargat după glorie, nu s-a zbătut să iasă în faţă şi a preferat cvasi anonimatul vieţii de provincie (şi-a petrecut ultima parte a vieţii la Sibiu). Mircea Ivănescu declară despre sine că nu este nici măcar poet, ci un simplu versificator, că traducerile lui nu sunt decât nişte bricolaje şi, nici mai mult mici mai puţin, că a fost toată viaţa un idiot, o gogoneaţă!

Desigur, Gabriel Liiceanu nu l-a crezut. El a fost convins că Mircea Ivănescu poartă nişte măşti  - de aici şi titlul cărţii –  şi că, deşi se diminuează, în sinea lui este conştient că are valoare. Eu cred că Mircea Ivănescu se aştepta ca el să-l combată. Gabriel Liiceanu a făcut-o într-o oarecare măsură, dar nu suficient. Ar fi putut-o face mai convingător, dacă ar fi reuşit mai mult decât o „decentă familiarizare” cu opera lui. Dacă i-ar fi cunoscut mai bine opera, în special poezia- despre care poetul a susţinut, în mod repetat, că este "adevărată" - ar fi putut şi evita o serie de întrebări - ca de exeplu: N-aţi avut niciodată nici o pâlpâire metafizică? - şi i-ar fi făcut mai puţină morală. Bine ar fi fost să nu-i fi făcut deloc.

Mircea Ivănescu rămâne modelul scriitorului valoros, care trebuie să moară ca să devină suficient de cunoscut şi apreciat, iar Gabriel Liiceanu rămâne cu meritul de a-l aduce pe poet în atenţia noastră.