joi, 29 noiembrie 2012

AMITA BHOSE


În timp ce vizitam Târgul Gaudeamus, aflându-mă la etajul doi a rotondei Romexpo, mi-au atras atenţia mai mute stele desenate sau lipite pe pardosea. Ridic capul şi citesc pe firma unui stand mititel: Editura Cunună de stele. La stand, o doamnă simpatică, între două vârste. Îi spun că îmi place denumirea editurii şi felul în care s-a gândit să atragă atenţia vizitatorilor. Continuând să discutăm, aflu că o cheamă Carmen Muşat-Coman  şi că este proprietara editurii. Îmi dă să extrag dintr-un castronel un bileţel:
-         Este vorba de o loterie? o întreb.
-         Nu, îmi răspunde. Fiecare bileţel conţine un proverb sau o cugetare bengaleză, culese şi traduse din bengali de Amita Bhose.
Citesc ce scrie pe biletul extras: Şi pietrele cad când vântul suflă prea tare. Aflu că Amita Bhose a fost o indiancă, absolventă a Univerităţii din Calcuta , care, în 1972, a obţinut titlul de doctor  la  Facultatea de Limbă şi Literatură Română a Universităţii din Bucureşti cu tema „Influenţa indiană asupra gândirii eminesciene”. Rămâne în România şi, în perioada  1972- 1991, predă cursuri practice de sanscrită şi bengali şi cursuri teoretice de civilizaţie şi estetică indiană la Universitatea Bucureşti. În India publică traduceri din scriitori români, printre care un volum Poezii de Eminescu, iar în România cursuri şi dicţionare de bengali şi sanscrită şi traduceri din operele unor scriitori indieni, printre care Rabindranath Tagore.
Carmen Muşat- Coman a fost studenta şi colaboratoarea ei şi a înfiinţat această editură pentru a-i publica cărţile. M-a impresionat gestul ei!
La stand am putut vedea pe lângă un tablou înfăţişând-o pe Amita Bhose şi opt cărţi ale ei: Proverbe şi cugetări bengaleze; Raha şi Krişna; Maree indiană. Interferenţe culturale indo-române; Eminescu şi India; Proza literară a lui Eminescu şi gândirea indiană; Eminescu şi limba sanscrită; Dialoguri cu Amita Bhose: Eminescu este magnetul care mă atrage spre România; Sărbători sezoniere din India. Am mai putut vedea  şi două cărţi ale lui Carmen Muşat- Coman şi una a fiicei sale, de numai 16 ani, Ana Coman. Am cumpărat o  carte a mamei, intitulată „Cum s-a făcut de-am rămas la cratiţă” un bestseller al anului……..viitor, aşa cum scrie pe coperta ei, pentru că am fost curios să văd şi cum scrie această doamnă mărinimoasă şi plină de idei. Despre cartea d-ei, în postarea următoare

 
Citeşte mai mult >>

luni, 26 noiembrie 2012

TREI SĂPTĂMÂNI ÎN HIMALAYA



De la ediţia din acest an a Târgului de Carte Gaudeamus, am cumpărat cartea lui Marius Chivu, „Trei săptămâni în Himalaya”.
Marius Chivu, la cei numai 34 de ani ai săi, este un critic literar valoros şi un scriitor promiţător. Scrie cronică literară la „Dilema Veche”.
Când eram tânăr - e mult de atunci -, am făcut mare pasiune pentru cărţile de călătorii. Dacă nu puteam călători la propriu, o făceam cu imaginaţia. În felul acesta, am ajuns pe Everest, am ajuns la cei doi poli ai pământului, am cutreierat mările şi oceanele lumii. Mi-a făcut plăcere şi să-l însoţesc pe Marius Chivu în aventura sa himalayană. El n-a urcat pe Everest, n-a escaladat nici vreo unul din optmiarii masivului muntos. El s-a mulţumit să urce la 5428 de metri, ca să treacă prin trecătoarea Thorung La, cea mai înaltă din lume. N-a fost uşor şi o astfel de ispravă nu este la îndemâna orişicui! Nu le-a fost uşor celor doi prieteni, Marius şi Cătălin, să străbată pe jos mai mult de 400 kilometri, pe drumuri sau cărări accidentate, pe soare sau frig, pe vânt, ploaie sau ninsoare, prin aerul rarefiat de la altitudinile înalte şi să urce 4588 metri cu 15-20 kilograme în spinare! Nu le-a fost uşor, dar au răzbit.
Când oamenii îşi ating un obiectiv mult râvnit, pentru atingerea căruia au avut nevoie de timp îndelungat, au făcut sacrificii mari, au învins piedeci nenumărate, obişnuiesc să spună sau să gândească cuvinte memorabile. Vă amintiţi, de exemplu, că Neil Armstron, după ce a făcut primul pas pe lună a rostit: Un pas mic pentru om, un pas uriaş pentru omenire. Cei doi temerari trekkeri nu s-au lăsat mai prejos: „Am reuşit, băăăi! Am reuşit, în pula mea! Bă eşti OK! Eşti bine , măăă? Ce zici, mă, am ajuns!...”
Expediţia întreprinsă în Nepal, o ţară săracă, dar interesantă, cum rezultă din cele relatate de „Marios”(aşa i se adresau şerpaşii n.n.), cei doi au avut parte de întâlniri şi experienţe interesante. Vă semnalez doar câte una din fiecare categorie.
Au întâlnit, la ultimul popas înainte de-a ataca trecătoarea, un sadhu – peregrin hindus n.a. – „care umbla desculţ, înfăşurat doar într-un cearşaf portocaliu” scrie Marios  şi care intenţiona, ca şi ei, să treacă prin Thorung La.  Marios menţionează: „Afară ninge de două ore, temperatura a scăzut sub 0 grade, iar el a venit pe întuneric, desculţ, purtând doar două rânduri de mărgele şi un cearşaf. Îi ofer un ceai şi îl întreb, prin Rishi (unul din porterii lor n.n.) dacă nu-i e frig. În loc de răspuns îmi ia mâna, dă cearşaful la o parte şi mi-o lipeşte de pieptul lui care arde de parcă ar avea febră. Mi-e ruşine decât de rece e mâna mea, eu care sunt îmbrăcat în polar, am căciulă pe cap şi nu-mi mai simt degetele de la picioare, deşi am ciorapi tehnici groşi şi port bocanci!........ el nu mănâncă decât câteva legume, nu are nevoie de mai mult, a învins toate nevoile trupului prin meditaţie şi rugăciune……îl rog să-mi povestească cum arată o zi din viaţa lui. Îşi începe ziua la 3 dimineaţa, îşi spală trupul, face yoga, îşi spune rugăciunile şi meditează până la ora 7, după care se plimbă o oră şi până la 11 le vorbeşte ucenicilor lui (e guru el însuşi de cinci ani şi are şase ucenici). Meditează din nou până pe la ora 15, apoi găteşte, aduce o ofrandă lui Shiva, meditează iar până la ora 21, doarme până la ora 23 şi până la 3 meditează din nou…” Din păcate, Marios nu ne spune dacă yoghinul a reuşit să treacă prin Thorong La.
În expediţie, Marios a fumat marijuana şi haşiş. El  ne informează că în Nepal, marijuana creşte ca urzicile pe la noi, iar a fuma acolo haşiş e ca şi cum ai face sauna într-o ţară nordică. În afară de faptul că atunci când fuma debita tot felul de prostii şi că la un moment dat a ameţit şi a început să-l doară capul, nu aflăm şi ce senzaţii nemaipomenit de plăcute a avut sau, dacă n-a avut, de ce a fumat?!
Cartea este bogat ilustrată cu fotografii făcute de autor, care se dovedeşte a fi şi un fotograf talentat. Aflu, de pe internet, că, întors în ţară, a vernisat o expoziţie cu fotografii cu copii nepalezi. Faptul că-i plac copiii, faptul că le-a dat bomboane şi alte mici cadouri de câte ori i-a întâlnit, dar şi alte chestii, mi l-a făcut pe Marius Chivu foarte simpatic.
Citeşte mai mult >>

miercuri, 21 noiembrie 2012

BRAŞOV 2012


Am vizitat Braşovul în luna aceasta. Am mers cu trenul. Ca totdeauna este o încântare să admiri culorile toamnei pe Valea Prahovei sau, ajuns la destinaţie, în Braşov şi în jurul lui. Noi ne-am limitat la oraş. Gazdele noastre au ţinut să ne arate Parcul Noua, inaugurat în anul acesta. M-a impresionat suprafaţa amenajată pentru picnicuri: locuri pentru grătar şi mese sub copertine sau sub cerul liber. La ora destul de matinala când l-am vizitat doar mese erau ocupate şi câteva grătare fumegau, dar, dinspre oraş veneau continuu grupuri, grupuri de doritori ca să-şi petreacă weekend-ul acolo, toţi cu rucsacuri în spinare sau sacoşe voluminoase în mâini. Am fost informat că este un loc foarte apreciat de braşoveni.
Lacul Noua
 
Zona pentru picnicuri
 
Din Parcul Noua am mers în centrul Braşovului, de acolo pe strada După Ziduri, de unde am urcat la Turnul Negru şi Turnul Alb şi am ajuns în Livada Poştei.
După Ziduri
Oraşul văzut de la Turnul Negru
 
În centul Braşovului, pe strada Michael Weiss, am vizitat un magazin Leonidas, inaugurat recent. Pentru cine nu ştie, în aceste magazine se găsesc unele din cele mai bune sorturi de ciocolată, praline delicioase, ceaiuri vestite, cafea de cea mai bună calitate. Magazinul este al unor prieteni.
 
Sigla Leonidas
În faţa magazinului
 
Proprietarul
Citeşte mai mult >>

miercuri, 14 noiembrie 2012

NOBILUL PROPRIETAR


       În revista literară sălăjeană "Caiete Silvane" nr.94, din noiembrie 2012, a apărut o scurtă recenzie a ultimei mele cărţi. O redau mai jos, cu mulţumirile de rigoare pentru autorul ei, F.G. (Franciscus Georgius, alias Gyorgy Gyorfi-Deak):
 
■ Artemiu Vanca este creatorul unui ciclu narativ, „Frăţia comorilor”, o tetralogie adresată în special adolescenţilor, dar şi celor interesaţi să retrăiască evenimentele din perioada de după cel de-al Doilea Război Mondial, mai ales să cunoască felul cum s-a instaurat puterea muncitorească. Creatorul „muşchetarilor din Bănişor” ştie că este doar un „ucenic literar”, dar are multe de povestit şi o face într-un fel captivant, chiar dacă uneori n-a fost gustat de criticii calofili, interesaţi cu precădere de formă şi mai puţin de substanţă. Cum fostul inginer energetician a cumpărat şi un petic de pământ, „Nobilul proprietar”, noul volum de povestiri, redă istoria construirii unui spaţiu de refugiu, aflat la 25 km departare de Bucureşti, într-un sat altminteri „condamnat la uitare” (Ion C. Ştefan). „Runc” sau „curătură” reprezintă un loc din fostul Codru al Vlăsiei, curăţat de arbori şi de mărăcini, pentru a putea fi cultivat. Iată o localitate tipic atemporală, înconjurată din trei părţi de pădure, unde când nu plouă este praf, iar după ploaie drumurile se transformă în mocirlă, drept care proaspeţii proprietari şi-au abandonat maşina lângă şosea şi au străbătut cu rucsacurile în spinare cei trei kilometri despărţitori. Drept referinţe temporale, le-au servit falnicul stejar multisecular, cu trunchiul măsurând trei metri în diametru şi o coroană de 30 de metri, fântâna „cu principii” şi şcoala cea părăsită, lăsată să cadă în ruină. Artemiu Vanca este un observator predispus să portretizeze. Cartea cuprinde atât descrierile unor „băştinaşi”, cât şi chipuri de „venetici”. Numeroase pagini descriu cu dragoste animalele din ogrăzi, în special câini ori măruntele zburătoare ale pădurii. Pomii fructiferi delimitează un spaţiu al fecundităţii, unde gutuiul se gârboveşte sub povara roadelor, cireşul câştigă laurii de fruntaş în producţie, iar nucul, iţit dintr-un fruct crescut în ghiveci, luptă cu coţofenele ca să-i ofere răsăditorului o satisfacţie la bătrâneţe. Citind cartea apărută la Editura Arefeana, mi-am amintit de starea de fericire descrisă de anticul filosof chinez Lao-Zi: „Şi dacă ar fi atât de aproape satul vecin încât s-ar auzi cântecul cocoşilor şi lătratul câinilor, oamenii ar trăi până la adânci bătrâneţi şi ar muri fără să fi simţit vreodată nevoia de a pleca de acolo.” (LXXX) Artemiu Vanca este un fiu al Sălajului care şi-a mutat Bănişorul natal la Runcu, trudă care, spre bucuria cititorului, l-a făcut nespus de fericit.
(F.G.)

Apropo de calofili şi calofilie. În "Istoria literaturii române contemporane" a lui Alex Ştefănescu, am găsit următorul pasaj extras din eseul "Scrisul frumos" aparţinând poetului  Ion Caraion:

Literatura frumoasă este un dezastru al timpurilor moderne. O minciună cu ambalaj atractiv, însă goală pe dinăuntru. Sunt pur şi simplu respingători scriitorii care scriu „frumos”, nişte inşi despersonalizaţi, acomodaţi tiparelor. Ei umblă cu picioarele altora, învaţă – în loc de confesiuni incendiare – emoţii livreşti şi râd cu elasticitatea clovnilor.
Citeşte mai mult >>

luni, 12 noiembrie 2012

AMINTIRI DEGHIZATE (2)


Zaharia Stancu, autorul romanului „Desculţ”,  a fost preşedinte al Uniunii Scriitorilor, deputat în Marea Adunare Naţională, membru al CC-PCR, academician, erou al muncii socialiste.  Toate astea nu l-au împiedecat să fie, uneori, de o trivialitate birjărească. O.S. Crohmălniceanu  redă în cartea sa o diatribă al scriitorului la adresa lui Nicolae Breban, pronunţată într-o şedinţă a Birului Uniunii Scriitorilor. Iat-o:
„Da, i-a retezat preopinentului vorbirea, Dumneata, tovarăşe Breban, vrei să te caci în capul meu. Asta vrei, tovarăşe Breban. Să  te  caci în capul meu. Bine, cacă-te în capul meu. Pentru asta v-a trebuit dumneavoastră preşedinte. Ca să vă căcaţi în capul lui. Cacă-te, da, cacă-te, tovarăşe Breban!
Crohmălniceanu a remarcat că Zaharia Stancu obişnuia să repete enervant de mult unele cuvinte şi în scrierile sale literare, aşa cum a făcut-o şi în „discursul” de mai sus.
Autorul cărţii povesteşte că, în vremea când el era redactor la „Viaţa Românească”, pe Zaharia Stancu l-a intrigat faptul că în această revistă au început să publice scriitori aflaţi în dizgraţia regimului şi n-a întârziat să-l atenţioneze: „Ce faceţi voi acolo la „Viaţa Românească”? Îi lăsaţi pe ăştia să scrie toate bazaconiile care le trec prin cap? După ce Petru Dumitriu, redactorul şef al revistei, i-a explicat că are nevoie de condeiul lor ca să crească prestigiul revistei,  Zaharia Stancu i-a replicat: Da, dar să-i puneţi să mănânce rahat!  Şi s-a justificat:  Dacă vin americanii ne spânzură pe amândoi. Cu cât o să fim însă mai mulţi, o să le fie mai greu s-o facă şi avem şanse să scăpăm” Din această întâmplare se vede cât de „sincer” colaborator al comuniştilor era el, în ciuda faptului că ei  l-au încărcat de funcţii şi titluri.
Despre Zaharia Stancu se spune că a fost un bun preşedinte al Uniunii Scriitorilor, că a ştiut să-ţi ocrotească tovarăşii de breaslă şi că era iubit de ei.

 
Citeşte mai mult >>

duminică, 4 noiembrie 2012

AMINTIRI DEGHIZATE (1)


Ovid. S. Crohmălniceanu, un inginer constructor devenit profesor universitar de istorie a literaturii române şi un critic literar valoros, a fost o personalitate controversată: colaborator al comuniştilor în epoca stalinistă, de care s-a îndepărtat după aceea. El a publicat, în 1994, nişte amintiri despre scriitorii din epoca sa, denumindu-le „Amintiri deghizate”. Le-a numit aşa pentru că, explică el, ele s-au voit să fie mai degrabă fragmente de exegeze ale operelor scriitorilor despre care scrie decât amintiri în înţelesul strict al cuvântului.
După părerea mea, scriitorii, atunci când nu scriu, sunt oameni ca noi toţi: dorm în pijamale, se folosesc de hârtia igienică, se scobesc în nas, râgâie când au mâncat prea mult şi pot fi închipuiţi, oportunişti, afemeiaţi, cu un comportament histrionic etc . În plus, ei se cred mai deştepţi şi mai talentaţi decât sânt,  sunt orgolioşi de mama focului şi invidioşi pe succesul confraţilor cât încape. Iată ce povesteşte despre câţiva din ei  „exegetul” O.S. Crohmălniceanu:
Talentatul şi valorosul scriitor Camil Petrescu se considera mai deştept decât restul lumii. Avea păreri despre toate, era gata să dea sfaturi la toată lumea şi îşi aroga prioritatea în multe cele, chiar în ce priveşte unele invenţii. Ironizându-l, Contimporanul din 10 iunie 1922, publică următoarele:
 D. Camil Petrescu inventatorul armei Manlicher, model 1893 şi al pălăriei automate (care salută singură). Descoperitorul sforii de tăiat mămăliga şi a chibritului cu gămălia pe partea cealaltă. Actualmente lucrează la perfecţionarea paharului de bere cu mânerul în stânga.”
Ştie toată lumea că marele poet Tudor Arghezi a fost un oportunist. De nicăieri nu rezultă mai bine asta decât din istorioara povestită de Radu Popescu şi redată în cartea sa de Crohmălniceanu:
„Un grup de tineri liberali se răzvrătiseră împotriva bătrânilor conducători ai partidului şi erau pe cale să iniţieze o acţiune disidentă. Anunţaseră că va apărea curând o gazetă a lor, în care cititorii vor găsi zilnic semnătura lui Arghezi. I.G. Duca l-a poftit la el pe poet: "Domnule Arghezi, am auzit că veţi apărea zilnic la gazeta tinerilor noştri." "Da, a răspuns poetul, sânt băieţi buni, patrioţi !" "Ii cunoaşteţi mai demult ?" a vrut să ştie Duca. "Bineînţeles, l-a asigurat prompt Arghezi, sânt băieţi buni, patrioţi." "Şi cât vă plătesc colaborarea ?" - a insistat Duca. "Atâta şi atâta" - a precizat Arghezi. "Nu e puţin ?" - a îndrăznit Duca. "Da - a convenit interlocutorul său -, dar sânt băieţi buni, patrioţi." "Domnule Arghezi - a revenit la atac şeful partidului liberal, înscriind ceva pe o hârtie. Treci dumneata pe la caserie. E de trei ori cât ţi-ar oferi ei un an întreg. Lasă-i în plata Domnului şi vezi-ţi dumneata de literatură." La această propunere, Arghezi nu stătu nici o clipă pe gânduri. "Aveţi dreptate, răspunse, dă-i în pizda mamei lor de lichele !" şi întinse mâna după hârtie.”
Un poet special  şi un matematician valoros, Ion Barbu a fost şi un mare afemeiat căruia îi plăcea să se laude cu aventurile sale amoroase.  O. S. Crohmălniceanu relatează următoarea discuţie avută cu el pe această temă:
 I-am relatat o discuţie pe care o avusesem cu Ieronim Şerbu, fără a destăinui că el fusese interlocutorul meu. Obiectul îl constituise cine dintre scriitori adunase mai răsunătoare victorii în câmpul amoros. Barbu s-a arătat subit foarte interesat de concluzii: „Maestre, i-am declarat perfid, eu am fost gonfalonierul dumneavoastră, dar până la urmă a trebuit plec steagul". „În faţa cui?" şi-a zburlit mânios mustaţa Ion Barbu. „A prietenului dumneavoastră, Ion Vinea", am continuat eu cu  un calm de torero, fentând cornul taurului. „E o infamie, a replicat  Barbu. Lancea mea a străpuns trei mii de nimfe. (Cifra era  precizată  mult  mai  exact, cu sutele, zecile şi  unităţile respective,  dar am uitat-o.)
Lui George Călinescu, marele nostru om de cultură, critic literar şi scriitor, îi plăcea să joace teatru în viaţa de toate zilele. Simţea nevoia să fie văzut, ascultat, aplaudat. Reuşea să pară altceva decât era în realitate, reuşea, însoţindu-şi spusele cu gesturi să dea un alt înţeles la ceea ce spunea. Era un colaboraţionist al sistemului şi  lăsa impresia de disident. Iată ce spune despre el autorul cărţii:
·        Călinescu uza de efecte oratorice studiate,cânta puţin, ridicând foarte sus vocea, ca să trântească o remarcă paradoxală, dupăcare, cu un zâmbet complice către auditoriu, revenea la tonul normal.
·        …semnala spiritelor avizate:”nu luaţi în considerare ceea ce spun, urmăriţi cum mă strâmb.”
·        Găselinţele scăpărătoare ale criticului erau reţinute, circulau în săptămânile următoare prin mediile intelectuale, ajungeau să fie materie de colportaj monden.
·        Călinescu scotea mai ales efecte bufe din utilizarea parodistică a „limbii de lemn”.
·        …el nu pierdea nici o ocazie ca să-şi întreţină imaginea de personaj recalcitrant, imprevizibil, care poate juca oricând renghiuri puterii.-------Gesturile lui de frondă se păstrau bineînţeles în interiorul anumitor limite. Erau, fără discuţie, tolerate în schimbul altora de gudurare compensatoare.
Faţă în faţă cu moartea, ne trădăm adevăratul caracter. În această situaţie, Călinescu „Plângea în hohote, nu voia să moară”, spune despre el, George Ivaşcu.
Citeşte mai mult >>