vineri, 25 ianuarie 2013

DUMNEZEUL DE A DOUA ZI


Am fost foarte curios să văd Teatrul Act, instalat în subsolul unui bloc de pe Calea Victoriei, aşa că m-am dus acolo să văd piesa „Dumnezeul de a doua zi” de Mimi Brănescu.
După ce am intrat în bloc şi apoi am început să cobor nişte trepte înguste şi abrupte, apoi  să parcurg un culoar  strâmt şi scund, am avut  impresia că mă îndrept spre un loc de tortură a Inchiziţiei sau Securităţii. Spaţiul în care am ajuns,  chiar dacă n-a fost niciodată aşa ceva, era mai potrivit pentru asta decât pentru o sală de spectacole. M-am întrebat, cum ies spectatorii din văgăuna asta în caz de incendiu sau cutremur? Mai ales în caz de cutremur, cred că sunt sortiţi să rămână acolo. Cu toate astea, sunt sigur că teatrul are avize de la pompieri, de la apărarea civilă şi de la toţi cei de la care trebuiau luate!
Sala are, bănuiesc, în jur de o sută de locuri, nu are scenă, iar spectatorii stau pe nişte bănci la fel de „confortabile” ca cele din parc.
Cu toate astea, de la inaugurarea teatrului (1998) „în locul acesta se fac spectacole, se face muzică, se încep cariere, se confirmă valoarea, se fac şi se desfac prietenii, se construieşte în permanenţă, ceva”. (Am citat de pe coperta albumului realizat cu prilejul aniversării a zece ani de existenţă a teatrului.) Albumul mi-a permis şi să văd ce spectacole de teatru s-au pus în scenă aici şi ce alte programe a găzduit teatrul. Am fost impresionat! Toate astea se datorează, în principal, celor doi ctitori ai teatrului: Marcel Iureş şi Alexandru Dabija. Având în vedere ce au făcut, zău că acest teatru merită un spaţiu ca lumea!
„Dumnezeul de a doua zi” e , la fel ca  teatrul care o găzduieşte, o piesă neobişnuită, cu numai două personaje la vedere, unul în viaţă şi unul mort = copiii, şi alte patru care nu se văd,  trei în viaţă şi unul mort = părinţii. Cu excepţia preparării unei porţii de cartofi prăjiţi, tot ce se întâmplă pe scenă, a fost: între copii a fost o neobişnuită dar emoţionantă poveste de dragoste, iar părinţii au fost nişte terorişti, preocupaţi doar de mâncare, băutură şi de sex.
Aţi vrea să ştiţi şi de ce piesa se numeşte „Dumnezeul de a doua zi”? Ei bine, acesta, cred eu, este mesajul optimist al piesei: Nu vă pierdeţi curajul! Dacă Dumnezeu nu  v-a ajutat azi, s-ar putea s-o facă mâine.
Limbajul personajelor jenează, pe alocuri, auzul persoanelor pudibunde, dar nu numai a lor. Cuvântul  foarte îndrăgit de autorul piesei, este verbul „a f..e”, conjugat de cele două personaje la toate modurile, timpurile şi persoanele. Autorul şi-a zis, probabil, că dacă cuvântul există în limbajul de toate zilele de ce n-ar exista şi în cel de pe scenă? Când, domnule Brănescu, vom vedea într-una din piesele dumneavoastră şi scene de sex live?
Interpreţii celor două personaje sunt Vlad Zamfirescu (excelent!) şi Mirela Oprişor (ştearsă). Regia  (bună) îi aparţine lui Claudiu Goga, iar scenografia (minimalistă) este a lui Ştefan Caragiu.
Dacă nu vă e teamă de un cutremur sau incendiu, vă invit să vedeţi spectacolul.

 Scenă din spectacol

Citeşte mai mult >>

sâmbătă, 12 ianuarie 2013

CUM SCRIU UNII SCRIITORI


 Am fost curios, tot timpul,  să ştiu cum scriu scriitorii consacraţi, cei care s-au bucurat sau se bucură de succes. Astfel, am aflat, şi nu-mi vine să cred, că Mircea Cărtărescu scrie fără să modifice niciodată nici un cuvânt! A declarat chiar el asta şi s-a oferit să le arate celor care nu-l cred manuscrisele sale. Eu n-o să-l cred nici după ce-o să-i văd manuscrisele - dacă o să i le văd vreodată - cu toate că scrisul lui curge natural, asemenea unui râu care nu întâlneşte nici un obstacol în cale. Filip Florian, autorul romanului „Degete Mici”, a scris această carte, de numai 190 de pagini, format de buzunar, în şase ani! Chiar dacă în acei ani sunt incluse şi perioada de documentare şi pauzele inerente, se simte că scriitorul şi-a şlefuit îndelung textul. A meritat, pentru că a ieşit o carte bună.
Simon Toyne este un scriitor englez, de 43 de ani,  autorul unor romane thriller de mare succes. A venit România, în acest an, pentru aşi lansa, la Târgul Gaudeamus, cartea „Cheia”, cea de a doua din trilogia „Sanctus”, traduse amândouă în limba română. Cu acest prilej, Corina Zorzor i-a luat un interviu. Reproduc din acest interviu câteva mărturisiri ale scriitorului despre felul cum scrie.

·        Prima variantă scrisă este o ciornă care trebuie revăzută de mai multe ori până devine bună de publicat. În momentul în care termin de scris o carte, sunt sătul de ea, deoarece am petrecut atât de mult timp scriind-o, analizând-o şi recitind-o, încât o ştiu pe de rost.

·        Procesul creaţiei în scriitură nu este diferit de orice alt proces de creaţie. Îţi ia ceva timp să produci ceva şi încă ceva mai mult timp să îmbunătăţeşti acel ceva până devine perfect. Asta înseamnă profesionalism.

·        Am auzit-o pe fiica mea spunând că s-a oprit din a citi o carte pentru că se vorbea prea mult despre ce o să se întâmple şi nu se întâmpla nimic efectiv. Asta-i o critică foarte bună.

·        Am obiectivul de-a produce 1000 de cuvinte pe zi, adică aproximativ patru pagini.

·        Ca scriitor trebuie să-i faci pe cititori să se simtă implicaţi în poveste, să rămână cu o învăţătură. Când încerci să dai tot ce-i mai bun cu fiecare pagină nou scrisă, e o provocare şi un efort.

·        Revizuiesc ceea ce am scris până când simt că nu mai am ce modifica.

·        Scrisul e ca grădinăritul: trebuie să tunzi iarba şi să îndepărtezi uscăciunile pentru a ajunge la flori.

·        Mă pasionează cărţile cu multă acţiune şi cu poveşti dinamice.
Citeşte mai mult >>

joi, 3 ianuarie 2013

MATEI BRUNUL


Cartea „Matei Brunul” a lui Lucian Dan Teodorovici a luat premiul de 10.000 de euro la concursul literar „Augustin Frăţilă” pentru cel mai bun roman al anului 2011. La concurs au fost înscrise 59 de romane. La început, cartea a fost nominalizată, împreună cu alte patru, de un juriu format din criticii Alex Ştefănescu, Dan C. Mihăilescu şi Daniel Cristea Enache apoi, un alt juriu, format din douăzeci de bloggeri, a votat-o câştigătoare.
La concurs au participat şi scriitori consacraţi, cum ar fi Nicolae Breban, Matei Vişniec, Magda Cârneci, Caius Dobrescu ale căror cărţi n-au fost nici cel puţin nominalizate!  Este vorba cumva  de o carte excepţională? Nici de cum. Cartea este bună, dar nu este excepţională şi nu are, după părerea mea, şansa să devină un bestseller.
Lucian Dan Teodorovici este, şi el, un scriitor consacrat, mai are la activ câteva romane  şi scrie bine. Cartea lui nu este însă una  care să te captiveze, una pe care să n-o poţi lăsa din mână. Din contră, ai nevoie, pe alocuri, de un oarecare efort ca să-i continui lectura. Acţiunea cărţii se petrece în comunism, cea mai mare parte  în mintea personajelor ei şi nu este foarte interesantă.
Eroul principal al cărţii, Matei Brunul, este arestat, judecat şi condamnat pentru nişte delicte politice de care, de fapt, nu s-a făcut vinovat. Este torturat în beciurile Securităţii apoi condamnat la mai mulţi ani de muncă silnică. Cunoaşte ororile detenţiei comuniste la Canal şi în închisorile din Galaţi şi Iaşi. Înainte de-aşi ispăşi pedeapsa, suferă un accident ca urmare a căruia îşi pierde parţial memoria. Nu-şi mai aminteşte de ce, unde şi pentru ce a fost condamnat, nu-şi aminteşte nimic din timpul anchetei şi a detenţiei. Comuniştii îl consideră un caz interesant, îl graţiază de restul pedepsei, îl eliberează, îi asigură casă şi un serviciu (o sinecură). Unui securist, tovarăşul Bogin, i se încredinţează misiunea să-l supravegheze şi să-l ajute să devină un cetăţean devotat partidului şi Republicii Populare Române. Unei colaboratoare a Securităţii, Eliza, i se cere să ajute şi ea la reeducarea Brunului, apropiindu-se de el. Cei doi sfârşesc prin a se îndrăgosti unul de altul şi se hotărăsc să treacă clandestin graniţa, la sârbi. Reuşeşte s-o facă doar Eliza.
În descrierea perioadei de detenţie a eroului principal al cărţii, scriitorul nu vine cu aspecte esenţial noi faţă de cele pe care le cunoaştem din memoriile unor foşti deţinuţi politici. Experimentul de după detenţie mi se pare neverosimil! Nu cred că, în realitate, comuniştii ar fi fost dispuşi la atâta risipă de bani, timp şi energie, ca să resusciteze un cadavru politic. În schimb, scriitorul reuşeşte să-şi creioneze bine personajele, să facă analize psihologice interesante şi descrieri de detaliu ale atmosferei în care se petrece acţiunea cărţii.

 
Citeşte mai mult >>