DUMNEZEUL DE A DOUA ZI

Am fost foarte curios să văd Teatrul Act, instalat în subsolul unui bloc de pe Calea Victoriei, aşa că m-am dus acolo să văd piesa „Dumnezeul de a doua zi” de Mimi Brănescu.

După ce am intrat în bloc şi apoi am început să cobor nişte trepte înguste şi abrupte, apoi  să parcurg un culoar  strâmt şi scund, am avut  impresia că mă îndrept spre un loc de tortură a Inchiziţiei sau Securităţii. Spaţiul în care am ajuns,  chiar dacă n-a fost niciodată aşa ceva, era mai potrivit pentru asta decât pentru o sală de spectacole. M-am întrebat, cum ies spectatorii din văgăuna asta în caz de incendiu sau cutremur? Mai ales în caz de cutremur, cred că sunt sortiţi să rămână acolo. Cu toate astea, sunt sigur că teatrul are avize de la pompieri, de la apărarea civilă şi de la toţi cei de la care trebuiau luate!

Sala are, bănuiesc, în jur de o sută de locuri, nu are scenă, iar spectatorii stau pe nişte bănci la fel de „confortabile” ca cele din parc.

Cu toate astea, de la inaugurarea teatrului (1998) „în locul acesta se fac spectacole, se face muzică, se încep cariere, se confirmă valoarea, se fac şi se desfac prietenii, se construieşte în permanenţă, ceva”. (Am citat de pe coperta albumului realizat cu prilejul aniversării a zece ani de existenţă a teatrului.) Albumul mi-a permis şi să văd ce spectacole de teatru s-au pus în scenă aici şi ce alte programe a găzduit teatrul. Am fost impresionat! Toate astea se datorează, în principal, celor doi ctitori ai teatrului: Marcel Iureş şi Alexandru Dabija. Având în vedere ce au făcut, zău că acest teatru merită un spaţiu ca lumea!

„Dumnezeul de a doua zi” e , la fel ca  teatrul care o găzduieşte, o piesă neobişnuită, cu numai două personaje la vedere, unul în viaţă şi unul mort = copiii, şi alte patru care nu se văd,  trei în viaţă şi unul mort = părinţii. Cu excepţia preparării unei porţii de cartofi prăjiţi, tot ce se întâmplă pe scenă, a fost: între copii a fost o neobişnuită dar emoţionantă poveste de dragoste, iar părinţii au fost nişte terorişti, preocupaţi doar de mâncare, băutură şi de sex.

Aţi vrea să ştiţi şi de ce piesa se numeşte „Dumnezeul de a doua zi”? Ei bine, acesta, cred eu, este mesajul optimist al piesei: Nu vă pierdeţi curajul! Dacă Dumnezeu nu  v-a ajutat azi, s-ar putea s-o facă mâine.

Limbajul personajelor jenează, pe alocuri, auzul persoanelor pudibunde, dar nu numai a lor. Cuvântul  foarte îndrăgit de autorul piesei, este verbul „a f..e”, conjugat de cele două personaje la toate modurile, timpurile şi persoanele. Autorul şi-a zis, probabil, că dacă cuvântul există în limbajul de toate zilele de ce n-ar exista şi în cel de pe scenă? Când, domnule Brănescu, vom vedea într-una din piesele dumneavoastră şi scene de sex live?

Interpreţii celor două personaje sunt Vlad Zamfirescu (excelent!) şi Mirela Oprişor (ştearsă). Regia  (bună) îi aparţine lui Claudiu Goga, iar scenografia (minimalistă) este a lui Ştefan Caragiu.

Dacă nu vă e teamă de un cutremur sau incendiu, vă invit să vedeţi spectacolul.

 Scenă din spectacol