Antitezele
credinței
Duminica
a XXXIII-a după Rusalii (Luca 18:10-14)
Despre
credință s-a vorbit mult și încă se va mai vorbi și de acum înainte, este un
teren destul de bătătorit în mediul teologic, credința fiind un subiect întors
pe toate fețele și analizat cu multă atenție. Mi-aș dori însă, pornind de la
această pildă a vameșului și a fariseului, să scot în evidență anumite
subtilități ale credinței, care neglijate, pot face ca aceasta la un moment dat
să nu mai aibă valoarea spirituală pe care ne-o dorim noi. De exemplu, Hristos
zice: ,,Oricine voieşte să vină după Mine
să se lepede de sine, să-şi ia crucea şi să-Mi urmeze Mie”(Marcu
8:34) iar în altă parte zice tocmai contrariul, că e bine să-ți vii în sine
(Luca 15:17), ce să mai crezi? În Evanghelia după Matei, tot Mântuitorul impune
un standard moral înalt: ,,Fiţi, dar, voi
desăvârşiţi, precum Tatăl vostru Cel ceresc desăvârşit este”(Mt.5:48) sau ,,Râvniţi însă la darurile cele mai bune”
(I Cor. 12:31) ca mai apoi să zică: ,,Aşa
şi voi, când veţi face toate cele poruncite vouă, să ziceţi: Suntem slugi
netrebnice, pentru că am făcut ceea ce eram datori să facem” (Luca 17.10),
adică să râvnești sus, să atingi idealul ca mai apoi să-ți zici că de fapt asta
trebuia să faci. Greu de înțeles!
Însuși Mântuitorul Hristos, conștient fiind de
aceste lucruri, a pus de multe ori în antiteză atât personaje cât și idei sau situații care aveau rolul de a
scoate în relief diferența dintre alb și negru, dintre pozitiv și negativ.
Recurgea la acest procedeu, deoarece de cele mai multe ori, precum în cazul de
față, era greu să-i facă pe farisei să înțeleagă, că atitudinea lor nu era pe
placul lui Dumnezeu. De fapt ei respectau cu strictețe legea lui Moise,
împlineau toate prescripțiile vechi-testamentare în litera lor, se rugau de mai
multe ori în zi, posteau și umblau în sac și în cenușă, își plăteau zeciuiala
către templu. Ce i-ar fi făcut să creadă că nu sunt pe placul lui Dumnezeu?
Cea mai subtilă dar în același timp și cea mai
grea situație, este atunci când trebuie schimbat ceva și nu-ți dai seama de
acest lucru, mai ales atunci când trebuie schimbată atitudinea, nu forma. Din
păcate, acesta este examenul cel mai dificil și mai greu de trecut, iar mulți
dintre noi nu conștientizăm că împlinind formal anumite lucruri fără să ne
schimbăm atitudinea suntem niște credincioși de formă. Nu este durere mai mare
decât să constați în fața judecății lui Hristos că tu știindu-te credincios, poți
auzi cuvinte ca acestea: ,,Adevărat zic
vouă: Nu vă cunosc pe voi”(Matei 25:12).
Mergând pe aceași logică a lucrurilor se poate
naște următoarea întrebare: Poate exista un creștinism fără de Hristos? Poate.
Sorin Dumitrescu vorbea la un moment dat despre ,,ortodocșii atei”, adică acei
oameni care au fost creștinați prin botez dar n-au de-a face cu credința,
oameni despre care părintele Arsenie Boca spunea: ,,cel ce și-a îngropat
talantul, este cel ce a primit botezul și nu a mai făcut apoi nimic.” Niciun
fel de terapie, nicio schimbare de orice fel, nici viața duhovnicească, nici
spovedania, nici vindecarea, nici mântuirea ... nu sunt posibile fără acordul
persoanei. Metaforic vorbind: nici Dumnezeu nu ,,poate” spune DA, unde omul
spune NU. E marele mister, marea Lege a iubirii divine: unde libertate nu e, nici
dragoste nu e și nici responsabilitate. Omul este ființă cu capacitate
decizională, el este responsabil de ceea ce face cu viața lui, indiferent de
ceea ce i se întâmplă. Vorba lui Sartre: ,,nu este important ceea ce ni se
întâmplă, ci ceea ce facem noi cu ceea ce ni se întâmplă”.
Nu vreau să divaghez de la subiect, dar ceea ce
vrea să scoată în relief Mântuitorul Iisus Hristos prin această pildă are o
sensibilitate aparte. De fapt rostirea pildei este provocată de contextul suficienței de sine al fariseilor,
Hristos arătând ,,către unii care se credeau că sunt drepţi
şi priveau cu dispreţ pe ceilalţi, a zis pilda aceasta…”(Luca
18:9) punând în antiteză atât două clase sociale (vameșii și fariseii adică
păcătoșii și drepții) cât și două atitudini de închinare (mândria și smerenia).
Noi uităm de cele mai multe ori că scopul vieții creștine este dobândirea
harului Duhului Sfânt (Sf. Serafim de Sarov), că fără de acest har noi
nu suntem nimic și nici nu putem face nimic pe tărâmul credinței. Harul lui
Dumnezeu coboară înlăuntrul omului și dă acea stare de împreună trăire cu
Dumnezeu. Noi nu putem face nimic, nu-l putem ,,sili” pe Dumnezeu să ne dea
acest har, căci El îl oferă gratuit, din dragoste tuturor celor ce cred în El. Nu
împlinirea sterilă a unor precepte aduce harul ci atitudinea pe care o ai față
de Dumnezeu, atitudine pe care David o scoate în evidență în psalmul 50 arătând
că:,,inima înfrântă și smerită, Dumnezeu nu o va urgisi”. Dacă nu ești smerit,
nu poate face nimic harul lui Dumnezeu înlăuntrul tău. Oricât de bine ai cunoaște
cu mintea ta și oricât te-ai arăta a avea dispoziție sau râvnă, nu se va
întâmpla nimic dacă nu pătrunde adevărul lui Dumnezeu în sufletul tău, ca un
dar al Lui.
Omul poate fi religios, la fel cum toți evreii
erau religioși, dar se raportau la Dumnezeu într-un mod prin care ei și-au
creat propriul sistem, și-au creat un idol din forma văzută a închinării, timp în
care s-a așezat în sufletul lor îndreptățirea de sine adică autosuficiența. Un
om care se îndreptățeste pe sine înlăuntrul lui și care are îngâmfare sau
egoism, acela nu poate înțelege ce înseamnă harul dar nici nu poate primi
harul, oricât ar încerca să acționeze harul asupra lui. Așa cum peste un lucru
înfășurat în nailon sau închis ermetic chiar dacă ar cădea râuri de apă peste
el, tot nu va pătrunde nicio picătură
înăuntrul său ci va rămâne perfect uscat, tot astfel și sufletul autosuficient
nu poate fi atins de harul lui Dumnezeu
ci va rămâne mereu încrezător în propriile puteri.
În viața cotidiană e bine să crezi în tine, în
puterea ta de a învinge și de a trece peste obstacole, mai ales atunci când
nutrești speranța că Dumnezeu este cu tine, dar în credință e necesar să renunți
la tine și întru umilință(care în limbaj biblic, nu înseamnă înjosire ci conștientizarea
stării pe care o ai) să ceri harul dumnezeiesc. Când ai harul lui Dumnezeu,
toate se așează în noi într-o ordine desăvârșită, fapt ce îl face pe Sf. Ap.
Pavel să zică: ,,Harul Domnului nostru
Iisus Hristos şi dragostea lui Dumnezeu şi împărtăşirea Sfântului Duh să fie cu
voi cu toţi!”(IICor.13:13)
Pr. Augustin Câmpean
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu