luni, 24 iunie 2013

UNGURII (8)


9. Cum sunt  ungurii

Din  cartea  lui Lucian Boia  „De ce este România altfel?”,  am aflat multe lucruri dure despre România şi români. În cartea pe care o comentăm, Paul Lendvai citează părerile nu tocmai plăcute despre unguri, pe care şi le-au exprimat, de-a lungul timpului, clerici, cronicari, oameni politici, scriitori, călători străini etc. Desigur, unele sunt de-a dreptul fanteziste, unele răutăcioase, altele parţial adevărate,  altele adevărate. Pentru cei care am trăit sau trăim în preajma ungurilor este interesant să ne confruntăm propriile păreri cu cele ale celor citaţi în carte.
Regino, abatele de Prümm a fost primul care a relatat la începutul secolului al X-lea că, potrivit „famei”, ungurii  se hrănesc cu carne de om şi beau sânge de om şi-i smulg duşmanului  inima din piept, ca prin ea să devină mai viteji. S-a mai afirmat că maghiarii sunt urmaşii legendarilor sciţi asiatici, înfricoşători la vedere, jumătate om şi jumătate maimuţă, o făcătură  vrăjitorească produsă de diavol (pag.32). Sunt, desigur, imagini fanteziste despre unguri dar, dacă ele au apărut, înseamnă că, oricum,  prin înfăţişare şi comportament ei au înfricoşat lumea la vremea apariţiei lor.
Episcopul Otto von Freising (1147), referitor la  cruzimea cu care ungurii se răfuiau între ei, declară că el nu ştie dacă să acuze destinul sau să admire bunăvoinţa lui Dumnezeu că o ţară aşa de splendidă ( Ungaria n.n.) a ajuns pe mâna unui popor atât de urâcios şi barbar (pag.48).
   Un cronicar bizantin, din vremea regelui Bela III (1172- 1196), declară că ungurii nu mai sunt pentru Bizanţ „barbari şi vicleni” şi că poporul ungur este nenumărat ca nisipul mării şi neîntrecut în  fapte îndrăzneţe, invincibil prin curajul său, în luptă irezistibil, el însuşi independent, liber, iubitor de libertate şi, cu fruntea sus, îşi este sieşi stăpân (pag.53).
În contradicţie cu această apreciere elogioasă, ducele Albert de Austria, scrie la 1291: ungurii sunt comparabili cu hidra: adică, dacă le retezi un cap, din tăietura respectivă răsar treizeci; sunt răi, şireţi şi ţi se strecoară printre degete ca nişte şerpi alunecoşi; după o bătălie pierdută, atacă din nou, de data aceasta cu îndoită îndârjire; asemenea unor broaşte se ivesc din mlaştini. Răi, dar viteji, aş concluziona eu.
Până şi temperamentul maghiarilor, acest „caracteristic amestec de trăsături sangvine, flegmatice şi melancolice” (Jokai), poate fi explicat prin acest profund înrădăcinat şi  istoriceşte marcat  sentiment al trăirii sub asediul primejdiilor (pag.102).
Raimondo Montecuccoli, general austriac (sec.XVI), declara despre unguri: Firea nestatornică, ingrată şi rebelă  a ungurilor nu poate fi nici  ţinută în frâu cu argumente raţionale, nici câştigată cu calm, nici guvernată cu legi (pag.141)
Julia Pardoe, călătoare engleză din secolul XVIII, spune despre unguri:  O greşeală principală a maghiarului este înfumurarea sa…..Nobilimea ungară sacrifică totul pentru pompă exterioară, pentru lux  şi pentru a se făli şi aşi da importanţă (pag.177). Un călător englez din aceeaşi perioadă, Jhon Paget, scrie: Unii unguri vorbesc cu înfumurare prostească despre supuşii şi vasalii lor, uitând că aceste remarci, cu caracterul lor injust, nu-i inspiră străinului decât dezgust (pag.178).
Vorbind despre Kossuth Lajos, Paul Lendvai  spune: Unii dintre gânditorii cei mai profunzi îl considerau, fireşte, simbol al maladiei ungureşti, al „focului de paie”.
În acelaşi secol, scriitorul german J.Reiman declara: Ungurii au totdeauna o asemenea fire, încât ei ţin la un cal sprinten şi la o sabie ascuţită mai mult decât la o carte interesantă, iar Leopold  Alois Hoffman, bibliotecar al Universităţii din Budapesta,  declara despre nobilii de la ţară unguri că ştiu mai puţin decât un hamal din Paris (pag.193).
Scriitorul austriac Otto Friedänder (1889-1963) scrie despre unguri: Un ungur autentic nu devine decât gospodar, politician sau soldat. Birocrat, meseriaş, sau negustor nu iese din el. Aici numai şvabii şi evreii devin funcţionari, fabricanţi şi comercianţi. Ungurul adevărat este un domn sau ţăran şi nimic altceva (pag. 336).
Profesorul universitar german Franz von Löher, care evident nu îi simpatiza pe unguri, spune la 1874 despre ei: Maghiarii nu au fost şi nu vor fi [...] totuşi niciodată un popor civilizat. Natura maghiarului nu adăposteşte în sine un germen de civilizaţie mai înaltă, o năzuinţă proprie spre ceva […] Alţii trebuie să accepte o limbă care rămâne pururi un dialect, să se sacrifice unui popor care, conform întregii sale istorii, naturi şi situaţii trebăluieşte – în rândurile din spate – totdeauna numai imitând, printre popoarele dătătoare de ton (pag.359).
Acel personaj poate fi văzut la muzeul regional de la Bad Ausee din Stiria. Artistul necunoscut zugrăvise zece figuri în costumul lor naţional cărora li se atribuie în total şaptesprezece trăsături tipice. ….ungurii sunt caracterizaţi ca „infideli şi trădători, instigatori, cruzi şi sângeroşi, fără minte şi trândavi” O fi fost o pictoriţă, dezamăgită de soţul ei ungur şi care i-a băgat în aceeaşi oală cu el pe toţi compatrioţii acestuia?
Lui  Nicolaus Lenau, un „ungur adoptiv”, i s-a reproşat că vorbind favorabil despre ţigani în poeziile sale, a fcut ca în viziunea germană populară ţiganii să se identifice cu maghiarii.
Un alt „ungur adoptiv”, Franz Liszt, e învinuit şi el că prin rapsodiile sale ungare, a promovat în străinătate ideea că ţigani şi unguri sunt una şi aceeaşi realitate. Acum, ungurii, în special cei de pe terenurile de fotbal, ne spun nouă, românilor, ţigani. Realitatea este că în timp ce ei şi-au asimilat ţiganii, iar acum prin vinele  multora dintre ei curge şi sânge ţigănesc,  la noi continuă să fie în număr mare. De altfel, poetul maghiar Mihály Babits spune: Ungurii sunt totuşi un popor amestecat şi care se amestecă în permanenţă (pag.51). Ei au depus, de-a lungul timpului, un zel nemaipomenit în a-i asimila pe nemaghiarii din Ungaria. Evreii s-au asimilat benevol, cu entuziasm, susţine Paul Lendvai.  În aceste condiţii mai poate fi vorba de „rasă profund maghiară”, pe care o clamau antisemiţii unguri dintre 1919 şi 1945? O ordonanţă maghiară, antisemită, din 1938, i-a pus pe unguri într-o mare încurcătură. Istoricul literar István Nemeskürty, a spus despre situaţia creată:   Această ordonanţă a răscolit întreaga populaţie, căreia, întărâtând-o, i-a indus starea bolnăvicioasă a încurcării datelor propriei identităţi. S-a dovedit că aproape fiecare are strămoşi austrieci, germani, slavi, români, dalmatini; cum se poate? (pag. 424). Şi după Armin Vámbérlin (1830-1912), evreu ungur, călător şi turcolog, ungurii sunt poporul cel mai amestecat din Europa (pag. 425).
Aflăm cu surprindere din carte că mai mulţi oameni de valoare unguri au fost, de fapt, evrei. Iată o listă: fizicienii Leo Szilard şi Edward Teller, filozoful Georg Lukász, (pag. 476,477). Sânge evreiesc au avut în ei şi Béla Bartók, Zoltán Kodály, Gyula Krúdy, Zsigmond Móricz, Endre Ady, Attila József (pag. 483). Cineaştii Adolph Zukor şi William Fox, George Cukor, Joe Pasternak,  Charles Vidor, Michael Korda, Alexander Korda (pag. 487). Artişti de film ca Tony Curtis  (pag.490), compozitorii Franz Lehár, Imre Kálmán (pag.500), miliardarul George Soros (pag. 509) etc. Lista este atât de mare, încât îţi vine să crezi că toţi oamenii de seamă unguri au fost evrei!
Albert Apponyi, spune despre pasiunile ungurilor: Îndată ce trei unguri vorbesc despre politică, formează un partid: unul este preşedinte, celalalt vicepreşedinte, al treilea secretar general, care consideră de datoria lui să dea  cu orice prilej o declaraţie importantă.
În final, două bancuri cu unguri (pag. 484):
1. Un ungur intră ultimul pe uşa turnantă şi totuşi iese primul din nou afară.
2. Care este deosebirea dintre un român şi un ungur?Amândoi sunt dispuşi să-şi vândă mama, dar numai ungurul o va livra punctual.

 (va urma)
Citeşte mai mult >>

luni, 17 iunie 2013

UNGURII (7)


8. Nobilii unguri

De şi mi-am petrecut copilăria şi adolescenţa în Ardeal, nu i-am apucat pe nobilii unguri. Le-am văzut însă palatele sau conacele şi am auzit tot felul de poveşti despre ei. Îmi formasem despre ei o imagine uşor idilică, pe care Paul Lendvai a reuşit să mi-o zdruncine. Reproduc  mai jos ceea ce am aflat nou despre ei, din cartea sa:
…la sfârşitul Evului Mediu în Ungaria fiecare al douăzecilea până la al douăzeci şi cincilea locuitor era nobil….În această pătură era cuprinsă şi acea mică nobilime necioplită şi incultă, dar înzestrată cu privilegii, ce constituia „fenomenul cel mai dăunător al evoluţiei sociale ungare din epoca modernă (pag.98).
Referitori la nobilimea maghiară, autorul  citează pe Miklós Zrinyi - strănepotul eroului maghiar de origine croată cu acelaşi nume de la 1556:  Nu există o naţiune care să se fălească atât de mult cu titlurile ei nobiliare precum o face cea ungară şi care să facă aşa de puţin, Dumnezeu mi-e martor, pentru a păstra această nobleţe şi pentru a o dovedi (pag. 144).
Nobilii unguri îşi petreceau cea mai mare parte din timp în străinătate şi cunoşteau mai bine germana sau franceza decât maghiara.  În sec. XVIII, John Paget, citat de autor, spunea: Totuşi eu bănuiesc că maghiarii au un motiv mai serios, decât simpla politeţe, de-a nu vorbi ungureşte, şi anume nu altul decât acela că ei nu cunosc această limbă (pag.186).
Istoricul Bélá Grünwald, citat de autorul cărţii, defineşte astfel situaţia de la sfârşit de secol XVIII: O ostilă regalitate străină, un cler represiv intolerant, o mare nobilime deznaţionalizată, o mică nobilime incultă şi, în cele mai multe cazuri, indiferenţă faţă de interesele naţionale, o burghezie germană restrânsă, o ţărănime săracă asuprită, o soldăţime educată în cultul împăratului, un protestantism  fără nici o afinitate cu statul, populaţii – români, ruteni, sârbi,  germani, slovaci – care sunt atrase de alte centre,  aceste elemente au determinat caracterul vieţii publice din Ungaria (pag. 193).
Au existat însă şi nobili unguri extraordinari. Unul din ei a fost Francisc II Rákóczi, conducătorul curuţilor, luptătorul pentru eliberarea de sub habsburgi, despre care autorul scrie că fost poate cel mai pur şi mai nobil din istoria maghiară (pag.159). Istoricul elveţian Iakob Burkhard scrie în cartea sa Consideraţii pe marginea istoriei universale, ceva care i se potriveşte de minune lui Francisc II Rákóczi : Istoriei îi place uneori să se condenseze într-un om pe care apoi lumea să-l urmeze …..Imponderabilul cel mai rar la indivizii făuritori de istorie universală este însă grandoarea sufletească. Ea constă în capacitatea de a renunţa la avantaje şi a prefera ceea ce este moral… (pag.159). Când rămăşiţele lui pământeşti au fost repatriate, în presă se relata: ţărani unguri şi „saşi”, români şi şvabi, sârbi şi slovaci rugându-se lângă terasamentul căii ferate, au îngenuncheat peste tot pe unde a trecut trenul special (pag. 169). Cu siguranţă,  el n-a fost singurul nobil ungur de felul acesta.
Un alt nobil deosebit, despre care Lajos Kossuth spunea, la 1840,că era cel mai mare maghiar, pe care istoricii unguri îl considerau cel mai interesant, cel mai romantic sau cel mai solitar, iar  Paul Lendvai scrie despre el că a întruchipat mişcarea de înnoire naţională, energia morală şi conştiinţa unei întregi naţiuni, a fost István Szécheny, prieten cu baronul sălăjean Miklós Wesselényi. El s-a pronunţat vehement pentru eliberarea iobagilor şi pentru anularea privilegiului nobilimii de a fi scutită de impozite… a pus la dispoziţie toate veniturile pe un an ale moşiilor lui (aproape 50.000 de hectare) pentru înfiinţarea unei academii de ştiinţe…..îi plăceau caii şi femeile. Referitor la micii nobili el nu s-a dat în lături să declare despre ei  că sunt adunături de neciopliţi şi ignoranţi (pag.203-217).
Lista nobililor unguri deosebiţi, care au rămas în istoria Ungariei, poate continua cu omul de stat Ferenc Deak şi cu Gyula Andrássi, de care a fost îndrăgostită împărăteasa Elisabeta (Sisi),
Englezoaica Julia Pardoe face următoarea descriere a Parlamentului Maghiar, la 1825: În afară de răsărit, n-am întâlnit niciodată şi nicăieri grupuri mai pitoreşti decât acelea pe care le oferă o adunare a stărilor ungureşti. Sunt aici episcopii în largile lor veşminte din mătase neagră, cu lănţişoarele şi crucile lor de aur şi cu pelerinele lor roşii-purpurii; mai vârstnicii nobili de ţară, cu tunicile lor bogat îmblănite şi cu căciulile lor de astrahan; funcţionarii de rang înalt, în blănurile lor verzi sau de un roşu aprins, tivite cu aur şi în splendidele lor cakkos; membrii mai tineri şi mai moderni ai casei domnitoare, îmbrăcaţi cu tunici garnisite bogat, cu pălăriile lor splendid brodate, multe din acestea împodobite cu o pană de bâtlan; şi din toate părţile săbii cu mânere de aur, săbii cu atârnători  roşii-purpurii, arme,  teci din oţel lustruit, din fildeş sculptat sau din alt material cu prelucrare bogată şi costisitoare (pag.207).
Nobililor unguri se pare că le plăceau ceremoniile şi le plăcea să se afişeze în public în costume de gală sau de epocă. Un astfel de prilej a fost, în 1867, încoronarea la Budapesta a lui Franz Joseph ca rege al Ungariei. Iată cum îi descrie pe nobili participanţi la paradă Ludwig von Przibran:
Ceea ce s-a perindat aici în materie de splendoare a costumelor naţionale, de bogăţie a harnaşamentelor şi şeilor, de valoare a pietrelor preţioase de la agrafe, banduliere şi fibule, de arme vechi, de săbii încrustate cu turcoaze, rubine şi perle ş.a.m.d. a corespuns mai mult ca o paradă de lux oriental decât cu descrierile despre sărăcirea  şi secătuirea ţării, cum erau ele  folosite pentru garnisirea dezbaterilor la mesaj (în Parlamentul ungar). Dar impresia generală a fost totuşi aceea de trecere în revistă a unei armate feudal aristocratice. Te credeai transpus formal în Evul Mediu la vederea acestor baroni imperiali şi seniori somptuoşi, urmaţi cu multă supuşenie de vasali înarmaţi.  Îndeosebi acel banderium (grup de călăreţi) a iazigilor şi cumanilor, care erau îmbrăcaţi parţial în cămăşi de zale, parţial în piele de urs, şi purtau ca podoabă principală capete de animale sau coarne de bivol, amintea de vremurile când Europa creştină trebuia să se apere de atacurile din răsăritul păgân. Despre această paradă, trimisul elveţian la eveniment nota: În ciuda splendorii şi realei sale grandori, întregul alai a făcut totuşi asupra spectatorilor obiectivi impresia unei maimuţăreli carnavaleşti. Această piesă de  Ev Mediu nu se mai potriveşte cu vremea noastră, iar soţia trimisul belgian a fost de părere că:  În toate acestea subzistă un rest de barbarie (pag.278).
În perioada 1867 şi 1914,  marii moşieri, printre care mulţi aristocraţi, erau atât de bogaţi încât nici măcar nu ştiau ce posedau exact  şi în ce provincie. Cei mai mulţi petreceau mai mult timp la Viena şi Paris, la curse de cai la Ascot sau la Curte la Schönbrunn, decât în Ungaria. Prinţul Eszterházy poseda 300.000 de hectare de teren, de la lacul Neusiedler până în pusta ungară. Celor din familia Eszterházy le aparţineau, la apogeul puterii lor peste 700 de sate şi 21 de castele.
Arhiducele austriac Franz Ferdinant, din cauza căruia s-a declanşat Primul Război Mondial, un „maghiarofag” cum era el considerat, spunea: aşa numitul nobil maghiar, cavaler este individul cel mai infam, cel mai antidinastic, cel mai mincinos şi cel mai nesigur, iar greutăţile pe care le avem în monarhie le avem numai din cauza maghiarilor.
(va urma)
Citeşte mai mult >>

luni, 10 iunie 2013

UNGURII (6)


6. Ungurii după 1918

La 1 martie 1920, Miklós Horthy a fost desemnat regent al Ungariei. Horthy a fost viceamiral şi comandant al marinei de război austro-ungare, unul dintre cei patru adjuncţi ai lui Franz Joseph.
Amiralul vorbea mai bine nemţeşte decât ungureşte,……a fost un bun călăreţ, vânător şi jucător de bridge,….avea un mare tatuaj care-i acoperea braţul stâng şi  o parte a corpului,….nu era nici foarte cult nici foarte inteligent,   menţionează Paul Lendvai.
Horthy este învinuit că a acoperit grupurile radicale, care au instaurat în ţară „teroarea albă”, grupuri ale căror excese au întrecut de multe ori precedenta „teroare roşie”în ce priveşte grozăvia şi  numărul de victime omeneşti, afirmă Jörg K. Hoensch, citat de autor. Victimele au fost mai ales evrei, comunişti reali sau presupuşi, dar şi mulţi ţărani care îndrăzniseră să se ridice împotriva marilor latifundiari. Nu există date exacte, dar estimările tind, pentru începutul anilor ’20 la un număr total de 2000 până la 5000 de victime. În jur de 70.000 de oameni au fost internaţi, respectiv arestaţi pe timp mai scurt sau mai lung ( pag. 394).
Au urmat mai multe măsuri antisemite, printre care o lege a lui numerus clausus. Un produs bizar al mişcării de autoconservare rasială, a fost ideea „turanismului”. Această idee îndreptată împotriva Occidentului proclama unirea lumii a treia, „turanice”, cu Europa de Răsărit. Ea susţinea necesitatea unităţii popoarelor turanice (printre care turci, tătari, bulgari, uzbeci,  finlandezi şi laponi) şi-i declara pe maghiari reprezentanţii lor cei mai vestici. „Morala nordică” şi „forţa primară turanică” urmau să constituie baza unei noi Ungarii (pag.396).
La 6 noiembrie 1921, Parlamentul maghiar a hotărât detronarea Casei de Habsburg.
Ca urmare a cursului revizionist faţă de statele succesoare şi a întăririi taberei de extremă dreaptă, Ungaria a nimerit din ce în ce mai mult la remorca politică şi economică a celui de-al treilea Reich (pag.398). În 1941, când Germania a atacat Iugoslavia, Ungaria i s-a alăturat, în ciuda faptului că încheiase, în decembrie 1940, un tratat de „prietenie eternă” cu Iugoslavia (pag.418). Drept răsplată, au primit un teritoriu de 11.475 de kilometri pătraţi, rupţi din cel al Iugoslaviei,  cu 1.030.000 de locuitori, din care doar 39% erau unguri. Ca urmare, primul ministru Teleki a dimisionat. În scrisoarea pe care i-a adresat-o lui Horthy, el scria:
Alteţă,
Ne-am călcat cuvântul – din laşitate – faţă de tratatul de prietenie eternă. Naţiunea simte aceasta, iar noi am dezonorat-o. Ne-am dat de partea ticăloşilor – fiindcă nici unul dintre cuvintele despre aşa numitele atrocităţi nu este adevărat! Împotriva ungurilor, nici măcar împotriva nemţilor nu au avut loc asemenea lucruri. Devenim jefuitori de cadavre! Cea mai jalnică naţiune. Nu te-am oprit. Sunt vinovat.
3 aprilie 1941                                                                                                       Pál Teleki
Apreciez demnitatea acestui om! Horthy a rămas însă alături de Hitler şi s-a aliat militar cu el. N-a făcut-o  degeaba: ca urmare a arbitrajului din 2 noiembrie 1938 de la Viena, făcut de Ribbentrop şi Ciano,  au primit şi din Cehoslovacia un teritoriu de 11.927 de kilometri pătraţi cu 1. 600.000 de locuitori, dintre care 57% unguri. Apoi, cu ocazia zdrobirii complete a Cehoslovaciei, Horthy şi guvernul Teleki au folosit şansa oferită de Hitler şi au ocupat rapid şi în Ucraina Subcarpatică ţinutul care aparţinuse  cândva Ungariei coroanei lui Ştefan cel Sfânt. „Provincia revenită la patria mamă”  număra 12.061 de kilometrii pătraţi cu aproape 700.000 de locuitori…din care doar 10 procente erau unguri (pag.420).
După tratative bilaterale nereuşite, Ribbentrop şi Ciano au hotărât la 30 august 1940 că România trebuie să cedeze Ungariei Transilvania de nord şi Ţinutul Secuiesc, în total 43.104 kilometri pătraţi cu 2.577.000 de locuitori, din care, după date româneşti, cel puţin jumătate erau români (pag. 421). ….într-un interval de doi ani şi jumătate, Ungaria, cu sprijin german, şi-a mărit teritoriul de la 93.073 de kilometri pătraţi la 171. 753 kilometri pătraţi. Populaţia a făcut un salt de 5 milioane (din care 2 milioane de maghiari) ajungând la 14.683 de locuitori (pag. 422).
Obligată de germani, până la mijlocul lui 1942, Ungaria a trimis o întreagă armată de 207.000 de oameni pe frontul rusesc, care, prost echipată, a fost distrusă la Voronej pe Don în ianuarie 1943 (pag.429).
La 19 martie 1944, datorită neînţelegerilor dintre Hitler şi Horthy, în „problema evreiască” mai ales,  un număr de opt divizii germane au ocupat Ungaria. Nu a existat nici o  rezistenţă militară sau civilă. Nemţii au găsit destui colaboraţionişti printre unguri. Puterea a fost preluată de Ferenc Szálasi, conducătorul organizaţiei fasciste maghiare a „Crucilor cu săgeţi”, iar armata ungară ( douăsprezece divizii) a continuat să lupte alături de nemţi până la terminarea războiului. În război au murit, în total, cam 900.000 de locuitori ai Ungariei.
Autorul nu uită să menţioneze, cu ce dovezi nu ştim, despre confiscările operate de trupele sovietice şi româneşti care au cauzat  prejudicii de cinci ori mai mari decât venitul naţional pe 1938, respectiv de 40% din avuţia naţională (pag. 435). El nu a scos însă nici un cuvânt despre atrocităţile săvârşite de unguri la ocuparea Transilvaniei de Nord în 1940 şi nici despre prăzile cu care au părăsit-o în 1944, mai ales cele referitoare la tezaurul cultural şi istoric.

7. Ungurii după 1945
Nu voi insista asupra acestei perioade, deoarece după recucerirea de către trupele române şi sovietice a Transilvaniei de Nord - în  octombrie 1944 - şi reintrare Ungariei între graniţele din 1940, atât Ungaria cât şi România au devenit ţări „prietene” în cadrul lagărului socialist şi în amândouă s-au întâmplat cam aceleaşi lucruri. De menţionat  revolta populară din 1956 (curajoasa ridicare a ungurilor împotriva regimului comunist, înăbuşită în sânge de către armata sovietică) şi faptul că, după această dată, până în 1989 când amândouă i-au înlăturat pe comunişti de la putere,  ungurii au avut conducători mai inteligenţi decât românii.
(va urma)
Citeşte mai mult >>

luni, 3 iunie 2013

UNGURII (5)


5. Dualismul austro-ungar

Despre pactul dualist dintre Austria şi Ungaria, intrat în vigoare la 27 mai 1867, se spune că după eşecul revoluţiei ungare de la 1848,  a fost o victorie în înfrângere. Diplomatul Alexander von Hübner spune: Ungaria cucerită cu ajutorul Rusiei a fost astfel dată în 1867 în mâinile revoluţionarilor învinşi la 1849.
Pactul dualist a satisfăcut cererile de drept statal ale maghiarilor (???), în primul rând unitatea politică şi integritatea domeniului statal istoric al „ţărilor Sfintei Coroane ungare” împreună cu Transilvania, Slovacia de azi, Ucraina Subcarpatică, Baćka şi Banatul, precum şi cu regatul Croaţiei şi Sloveniei, inclusiv zonele grănicereşti. Trebuie menţionat că Transilvania a fost pentru prima oară alipită Ungariei. Înainte de 1867 ea a fost, pe rând, voivodat autonom sub suzeranitate maghiară, principat   autonom sub suzeranitate turcească sau principat autonom sub suzeranitate austriacă. În ceea ce priveşte „dreptul statal al maghiarilor”, la care se referă Paul Lendvai, el este tot una cu dreptul pe care l-ar avea turcii să reclame statele şi teritoriile care au aparţinut de Imperiul Otoman.
Faptul că slavii din interiorul monarhiei, care formau 47 la sută din populaţia totală şi românii (cu 6,4 la sută) au respins cu totul împărţirea  puterii între  germani (24 la sută) şi maghiari (20 la sută), n-a contat (pag. 294). Prin urmare, germanii şi ungurii împreună nu făceau cât slavii băgaţi cu forţa în imperiu (pag. 297).
În aşa zisul teritoriu al  Sfintei Coroane ungare, ponderea populaţiilor de diferite etnii era următoarea: 40% unguri, 14% slavi sudici (croaţi şi sârbi), 14% români, 9,8% germani, 9,4% slovaci şi 2,3% ruteni. Se vede că nici în acest teritoriu, „stăpânii” nu erau majoritari. În Parlamentul ungar, dintre 413 deputaţi numai opt reprezentau naţionalităţile! (pag. 303).
Excluderea aproape totală a reprezentării legale a intereselor românilor, sârbilor şi slovacilor, ca şi drepturile croaţilor, foarte limitate şi exclusiv la drepturi de autonomie, au canalizat opoziţia naţională încă de timpuriu pe un făgaş antimonarhic, subversiv, iredentist, au transformat-o deci într-o forţă care a urmărit nu reforma naţională, ci destrămarea monarhiei austro-ungare (pag.303).
Legea naţionalităţilor (din  1968) recurgând la conceptul feudal – supranaţional - de „natio Hungarica”, stabilea că şi potrivit principiilor fundamentale ale constituţiei toţi cetăţenii Ungariei formează din punct de vedere politic o naţiune, naţiunea ungară unitară indivizibilă, căreia îi este membru cu drepturi egale fiecare cetăţean al patriei,  indiferent de naţionalitate,….guvernele următoare, mai ales începând din 1875, au folosit legea respectivă ca pe un instrument al maghiarizării lui… (pag. 305).  Chiar oamenii de stat maghiari liberali considerau însă că nişte drepturi sau o autonomie teritorial administrativă  pentru naţionalităţi erau incompatibile cu „ideea de stat naţional  ungar” şi cu integritatea istorică a regatului (pag.306). Azi, maghiarii din România contestă cu vehemenţă caracterul de stat naţional, suveran şi independent, unitar şi indivizibil al României, consfinţit prin constituţia sa, în ciuda faptului că românii sunt  majoritari pe teritoriul lor  (89,5%), şi reclamă autonomia Ţinutului Secuiesc. Cum poate fi definită o asemenea inconsecvenţă?
Ungurii n-au fost niciodată complet mulţumiţi de statutul ţării lor în Imperiul Austro-Ungar. Considerau Ungaria ca un fel de „colonie cu statut special”
 Nobilii dominau viaţa politică. Ei erau foarte numeroşi: un nobil la 16 sau chiar la 8 locuitori. În perioada dualismului, Franz Joseph a înnobilat în jur de 2000 de familii maghiare.
Aşa cum se ştie, Primul Război Mondial a dus la destrămarea imperiului Austro-Ungar. Astăzi cei mai mulţi istorici unguri îmbrăţişează ideea că înseşi cauzele destrămării se aflau în dinamica naţionalismului modern. Totodată, forma dizolvării monarhiei, precum şi a Ungariei istorice şi contururile noii ordini nu au fost nicidecum premeditate, ele au depins însă de deznodământul războiului, de interesele strategice ale marilor puteri şi de raporturile interne din ţara cuprinsă de febra revoluţionară (pag.370).
 În timpul războiului, a murit, acasă, în pat, împăratul Franz Ioseph. La sfârşitul războiului a izbucnit revoluţia burgheză. Primul ministru ungar, contele István Tisza, a fost asasinat.
Încă înainte de schimbarea de putere la Budapesta (toamna lui 1918, n.n.) românii şi cehii, croaţii, slovenii şi ucrainenii  şi-au anunţat ieşirea din dubla monarhie  (pag. 375)
După război, contele Mihály Károlyi, ales preşedinte al republicii recent proclamate, declara: „Războiul l-am pierdut; acum este important să nu pierdem pacea”. Au pierdut-o  fiindcă la puţin timp comuniştii lui Bela  Kun au instalat „Republica Sfaturilor”, apoi a urmat conferinţa de Pace de la Paris (Trianon), ale cărei hotărâri i-au nemulţumit profund pe maghiari
Republica Sfaturilor, dictatura comunistă, n-a durat decât 133 de zile şi a fost, în realitate, un dublu cadou făcut atât noilor state vecine vorace ( sublinierea îmi aparţine, am făcut-o ca să atrag atenţia asupra absurdului acestei afirmaţii; erau numite vorace ţările care se reîntregeau!)
După cum se ştie, România a fost acea care a înfrânt trupele lui Bela Kun ajungând în 1919 până la Budapesta  şi  punând capăt „terorii roşii” pe care acesta o instaurase în Ungaria. Iată ce a reţinut Paul Lendvai  din acest eveniment: În august şi noiembrie 1919, trupele româneşti de ocupaţie au putut să jefuiască la Budapesta practic nestingherite. Au strâns, de pildă, 4000 de aparate telefonice – chiar şi din locuinţe particulare. Valoarea bunurilor cărate de aici de soldăţimea română, mai ales locomotive, vagoane, maşini şi animale de tracţiune, s-a ridicat la aproximativ trei miliarde de coroane de aur, de douăsprezece +’ori împrumutul cu care Ungaria a fost redresată financiar patru ani mai târziu (pag. 387). Despre prada cu care ungurii s-au retras din Transilvania nu spune nimic.
Ungurii au considerat, şi unii mai consideră încă, că la Trianon s-a consumat cea mai mare tragedie din istoria lor. În acea zi fatală, 4 iunie 1920, în întreaga ţară au sunat clopotele, pe clădiri au fost arborate steaguri negre, circulaţia s-a oprit, ziarele au apărut cu un chenar negru, iar în biserici s-au ţinut slujbe funerare……”Regatului Ungariei”, de-acu de sine stătător, nu i-au rămas decât 93.000 din cei 282.000 de  kilometrii pătraţi….. România, al cărui guvern întorsese în 1918 armele la fel de oportunist ca în 1944,  a primit un ţinut de 102.000 de kilometri pătraţi cu 5,24 milioane de locuitori, adică întreaga Transilvanie cu Ţinutul Secuiesc, Banatul de răsărit, cea mai mare parte a comitatelor Körös şi Tisa, precum şi partea de sud a Maramureşului (pag.384).
Trianon a fost un şoc din care ungurii – indiferent de poziţia politică dintr-un moment sau altul – nu şi-au revenit în fond nici astăzi În grădiniţe şi şcoli, la liturghii şi în presă a fost ţinută trează ideea redobândirii ţinuturilor pierdute în favoarea vecinilor dispreţuiţi (sublinierea îmi aparţine). Lozincile repetate zi de zi „Nu, nu, niciodată!”şi „Ungaria ciuntită-i blestem, Ungaria Mare o vrem”marcau chiar şi la douăzeci de ani după Trianon viaţa continuă din şcoli. Ora de clasă începea şi se termina cu crezul unguresc prin care în conştiinţa elevilor se imprima ca „adevăr etern de la Dumnezeu” ideea reînvierii vechii Ungarii:

Cred într-un Dumnezeu,
Cred într-o patrie,
Cred în dreptatea divină veşnică.
Cred în reînvierea Ungariei!
                                      Amin (pag. 387)
Pe lângă acutul sentiment de nedreptate care li s-a făcut, ungurii se simţeau şi abandonaţi de restul lumii. Paul Lendvai se întreabă:
Care a fost motivul pentru care, într-un moment crucial al istoriei sale, Ungaria n-a mai găsit sprijin nici la învingători, nici la opinia publică a Occidentului? A fost de vină vechea pătură conducătoare alcătuită din magnaţi, gentry (aristocraţia mijlocie n.n.), clerul înalt şi marea burghezie aflată în curs de afirmare către sfârşitul secolului al XIX-lea şi care printr-o politică şovinistă a distrus mai întâi raportul de încredere cu nemaghiarii şi apoi înaltul prestigiu în faţa lumii dobândit de Ungaria după lupta pentru libertate din 1848/1849? Sau ungurilor li s-a luat în nume de rău faptul că i-au urmat orbeşte în război pe generalii şi  diplomaţii austrieci şi germani? Primea deci Ungaria răsplata pentru politica total greşită pe care o dusese în ultimii cincizeci de ani în domeniul naţionalităţilor şi al relaţiilor externe?(pag.388)
          În opinia mea, răspunsul este "da", la toate aceste întrebări.
(va urma)
Citeşte mai mult >>