luni, 29 iulie 2013

LUCA (2)


 Am ţinut mult să-l cunosc mai bine pe Luca, să stau de vorbă cu el. I-am făcut o vizită colegului meu, la casa lui de vacanţă de pe malul Argeşului. Mai fusesem la el. Este un bărbat la vârsta a treia, ca şi mine, simpatic, mucalit, pus tot timpul pe glume. Are o casă ca lumea: mare, înconjurată de o grădină  cu de toate, inclusiv cu livadă, vie şi eleşteu. Mă informase că va fi şi Luca acolo.
Când am ajuns, nici urmă de Luca!
-   Unde ţi-e nepotul? l-am întrebat.
-   Pe teren, mi-a răspuns bunicul lui.
M-a condus în grădină. În livadă, în iarbă, culcat pe burtă, băiatul urmărea foarte atent ceva.
- Ce faci aici? l-a întrebat bunicul lui.
S-a întors spre el, cu un deget la buze, semn că trebuia să păstrăm liniştea. Am aflat, puţin mai târziu, ce făcea el acolo: era în dreptul unei găurici şi aştepta să iasă de acolo un greier; când a ieşit, l-a prins şi l-a introdus într-un borcănel cu capac.
- Ce-ai să faci cu el? l-am întrebat, după ce mai întâi ne-am salutat şi m-am convins că îşi amintea de mine.
- O să-l duc la Bucureşti. Mai am acolo un greier de casă.
- Nu ţi-e milă de ei să-i ţii în captivitate?
- Le dau drumul prin cameră. Îmi place cum cântă.
- Şi cu ce se hrănesc?
- Grig, aşa îl cheamă pe cel de acasă, se hrăneşte cu firimituri de pâine. Acesta, nu i-am pus încă un nume, este de câmp, şi se hrăneşte cu cartofi, mazăre şi zarzavaturi.
- În celalalt borcănel ce ai?
- Un muscoi.
- Muscoi?, a sărit ca ars bunicul lui. A mai avut unul din acela mare şi negru, care bâzâie de crezi că-i avion. L-a luat cu el la şcoală şi i-a dat drumul în clasă, în timpul lecţiei. Le-a trebuit o oră, învăţătoarei şi celorlalţi copii, să-l scoată afară, timp în care el se distra copios. A mers la şcoală şi cu Grig. Greierul  a început să cânte în buzunarul lui şi iar a deranjat lecţia, pentru că, neştiind de unde vine ţârâitul,  toţi copiii au început să-l caute pe sub băncile lor, mi-a povestit bunicul.
După asta, îi cere nepotului borcanul cu muscoiul, se uită atent la el, după care exclamă:
- E la fel cu celalalt! şi s-a grăbit să demonteze capacul borcanului şi să-i dea drumul muscoiului. Ce voiai  să faci cu el?
- Voiam să-l dau unui  un băiat dintr-o altă clasă.
- I s-a pus şi lui pata pe învăţătoare şi vrea s-o pedepsească?
- Nu. Voia, pur şi simplu, să aibă şi el un muscoi.
- Mai ai şi alte insecte acasă? l-am întrebat eu.
- Mai am.
- Le ia de aici, le duce acasă, le studiază, „vorbeşte cu ele”, zice el, după care le aduce înapoi şi le dă drumul. Pe unele din ele le duce şi la şcoală. Ai auzit ce face cu ele.
- De ce faci toate asta, Luca? l-am întrebat eu.
- Ca să-i pedepsesc pe cei care nu iubesc insectele şi le omoară dacă îi bâzâie, dacă se urcă pe ei, dacă îi pişcă, dacă le atacă fructele.
- Toată lumea face aşa, i-am răspuns.
- Nu-i adevărat. Budiştii nu se ating de ele. Am să mă fac şi eu budist.
Am rămas impresionat  şi nedumerit de intenţia lui.
- Eu credeam că o să te faci naturalist, ca să studiezi insectele?
- O să mă fac şi una şi alta.
- Dar, ca să te faci naturalist, trebuie, mai întâi, să termini şcoala generală, liceul, apoi Facultatea de Biologie. Ori, dacă vei continua să deranjezi orele de clasă, s-ar putea să nu apuci s-o termini nici pe prima dintre ele, i-am spus eu.
A tăcut, s-a uitat la mine îmbufnat, după care ne-a întors spatele şi n-am reuşit să mai stau de vorbă cu el.
- Dacă începi să-i faci morală, ai terminat-o cu el, mi-a atras atenţia colegul meu. I-a intrat în cap şi că ar trebui creată o asociaţie internaţională pentru protecţia insectelor, al cărui preşedinte să fie el.
- De ce nu? l-am întrebat eu.
- Pentru că sunt şi unele extrem de dăunătoare sau periculoase pentru sănătatea oamenilor, aşa cum ştii şi tu.
După asta mi-a povestit şi alte năzbâtii făcute de Luca, la şcoală, acasă, în metrou etc. Dacă vă interesează, am să scriu şi despre ele.
Citeşte mai mult >>

luni, 22 iulie 2013

LUCA (1)


Am vizitat de mai multe ori  Muzeul Antipa (de trei ori după ce s-a reabilitat, completat  şi modernizat, a treia oară ca văd excelenta expoziţie chinezească, „ Corpul uman”; apropo de sistemele sanguin şi cel nervos: nu mi-am imaginat că oamenii sunt atât de „irigaţi” şi „electricizaţi”!). Cu ocazia uneia din vizite, mai demult, a acestui „panteon” al animalelor, ajunşi la sectorul insecte, am dat peste un scandal. Un copil, foarte agitat, spărsese o vitrină şi voia să mai spargă şi altele. O doamnă în vârstă, foarte speriată, şi câţiva domni şi doamne din personalul muzeului, foarte scandalizaţi, venit la faţa locului, se străduiau să-l potolească. Copilul plângea şi se zbătea în mâinile lor. Se strânsese acolo  şi o mulţime de vizitatori curioşi, gură cască, amatori de spectacol, printre care ne-am numărat şi noi. Am recunoscut-o pe doamna în vârstă: era soţia unui fost coleg şi bunica băiatului. Am ajutat-o să-l potolească pe nepot, luându-l în braţe şi scoţându-l din sala respectivă. După ce biata bunicuţă a lăsat celor de la muzeu cartea ei de vizită şi datele personale, ca să-i trimită acasă nota cu costul stricăciunilor (ca să facă o „bucurie” şi părinţilor copilului),  am părăsit muzeul, împreună.
         I-am condus, pe bunică şi pe nepot, până la metrou. Pe drum ne-a povestit că Luca,  aşa îl cheamă pe băiat - care continua să sughită după atâta plâns şi se lăsa greu dus de mână - iubeşte foarte mult insectele şi a spart vitrina revoltat că le-a văzut acolo moarte şi înfipte în câte un ac. Ne-a promis că o să ne povestească mai multe, cu altă ocazie. Iată ce am aflat, ulterior:
Luca, în vârstă de 10 ani,  este un copil neobişnuit, interesant şi năstruşnic. Manifestă un interes deosebit pentru gâze, de când era foarte mic. Este în stare să studieze la nesfârşit o muscă, un greier, o furnică, o albină, un fluture etc. Face asta de câte ori i se oferă prilejul: acasă, în timpul mesei, la şcoală, în timpul orelor, nu mai vorbim de situaţiile în care este liber şi se află în curtea sau grădina de la ţară a bunicilor. Pasiunea lui l-a pus, de multe ori, în situaţii „speciale” cu cei din jur. După el toate insectele au dreptul la viaţă. Nu vrea să recunoască clasificarea lor în insecte folositoare şi dăunătoare. E în război cu  toate animalele care se hrănesc cu insecte sau cu larvele lor - vrăbii, rândunele, berze, broaşte, guşteri – şi se războieşte cu bunicul lui de câte ori acesta, la ţară, îşi stropeşte cu câte un insecticid  pomii.
De cum a ştiut să citească, a căutat mai întâi povestioare despre insecte, apoi cărţi despre ele. Ştie totul despre anatomia lor şi o mulţime de lucruri despre obiceiurile lor. Urmăreşte cu înfrigurare episoadele din viaţa insectelor de pe Animal Planet. Altceva   nu-l interesează. Pe un perete din camera lui, deasupra patului, a insistat să i se pună un portret al naturalistului Jean Henri Fabre, marele entomolog, pe care şi l-a luat de model.
Nu ştim cum era J.H. Fabre când era copil, dar Luca este  extrem de independent. Nu acceptă nici un fel de constrângeri nici un fel de program: se culcă şi se scoală când vrea, mănâncă numai atunci când îi este foame.
 Merge la şcoală forţat. În clasă, deranjează desfăşurarea lecţiilor: îşi contrazice  învăţătorii în modul cel mai brutal, fără să ţină seama de diferenţă de vârstă, de faptul că sunt bărbaţi sau femei şi se amestecă în răspunsurile colegilor lui,  jignindu-i de câte ori are prilejul. 
Nu-şi face temele decât supravegheat în de aproape, şi cum asta nu este totdeauna posibil, merge la şcoală şi cu ele nefăcute. Are însă o calitate miraculoasă: reţine tot ce ajunge la urechile lui. Aşa se face că pleacă acasă cu lecţiile ştiute,  dar nu şi cu temele făcute. Îi place să fabuleze şi o face cu uşurinţă. Pus să povestească ceva, toată clasa îl ascultă cu gura căscată. Face nişte compuneri fantastice! ( Şi în privinţa aceasta seamănă cu J.H. Fabre, care avea şi talent literar). Ia note mici pentru că nu îşi face temele, are notă mică la purtare şi medii mici la celelalte materii, dar, dacă este ascultat, indiferent la ce materie, ia  o notă mare sau cel puţin una de trecere.
         Pentru că se ceartă şi jigneşte pe toată lumea, este considerat un element antisocial. Părinţii celorlalţi copii au făcut numeroase reclamaţii şi au propus, nici mai mult nici mai puţin, decât să fie îndepărtat din şcoală. A schimbat mai mulţi învăţători. Ultima dintre învăţătoarele lui şi-a dat demisia. Pus în situaţia că nu mai vrea nimeni să predea la clasa lui, directorul, un bătrânel înţelegător şi de treabă, s-a văzut obligat s-o preia el. Este singurul care crede în el şi spune la toata lumea că: „Este  un copil inteligent şi cu timpul se va disciplina. Ar putea ajunge un savant şi n-ar fi exclus să fie primul român care va lua premiul Nobel.”  Luca îl ascultă mai mult decât pe învăţătorii ceilalţi, dar nu-l cruţă nici pe el.
Părinţii lui s-au lecuit repede să-l ia cu ei în vizite. Face, totdeauna, tot felul de năzbâtii, punându-i pe aceştia în situaţii penibile. Evită să călătorească împreună cu el în mijloace de transport în comun, pentru că, şi acolo, se dă în spectacol.  Copilul acesta este, peste tot unde merge,  o panaramă!
 În episodul următor, va invit sa citiţi un „interviu” cu Luca.
Citeşte mai mult >>

marți, 16 iulie 2013

INGINERII ŞI LITERATURA

 
Literatura universală şi cea românească numără mulţi scriitori proveniţi dintre ingineri: Dostoevski a fost inginer,  prinţul Ion Ghica a fost inginer, Norman Manea, Cristian Tudor Popescu, Bogdan Teodorescu, Daniel Bărnulescu, sunt ingineri. Ultimul a scris chiar: „Cel mai bun roman al tuturor timpurilor”. (Din păcate, acesta este titlul romanului şi nu o apreciere al unui critic cu autoritate sau al unui for competent!). Puţini ingineri sunt şi scriitori, dar toţi scriitorii sunt ingineri,  a spus-o  chiar Stalin: Scriitorii sunt inginerii sufletului omenesc.
Noi, inginerii, scriem ba proză, ba versuri. Părerea noastră este că o facem bine, părerile altora  sunt împărţite. Epigramistul Ion Farcaş îi încondeiază pe inginerii poeţi, după cum urmează:

 De catrenele-ncropite,
Afirma un critic ieri:
- Unele sunt reuşite,
Altele-s de... ingineri!

 Ni se impută următoarele:
1. Limbajul nostru nu-i destul de literar, adică nu este suficient de elaborat, nu este destul de colorat, seamănă prea mult cu cel de toate zilele, dacă nu cumva se chiar confundă cu el, este fie administrativ, fie gazetăresc. Stilul nostru de-a scrie lasă de dorit. Cu alte cuvinte, ambalajul în care ne împachetăm marfa nu este de calitate. O spun asta mai ales adepţii calofiliei, adică cei care pun mai mare preţ pe formă decât pe conţinut. Acestora, Camil Petrescu, în dialog cu doamna T, din „Patul lui Procust”, le-a dat următoarea replică: Scrisul frumos, doamnă, e opus artei…E ca dicţiunea în teatru, ca scrisul caligrafic în ştiinţă. Degeaba! N-a fost luat în considerare. Criteriul principal de apreciere al criticilor continuă să fie cel estetic. Scrii frumos, eşti scriitor. Nu scrii frumos, nu eşti scriitor. Să scrii bine, adică cursiv şi interesant, nu este suficient.
Scriitorul Orhan Pamuc este de părerea că: Atât scrierea unui roman, cât şi pictura trebuie să aibă ca ultim scop atingerea unei stări de fericire imensă.
La rândul său, Mario Varga Llosa susţine: ..romanul este formă – cuvânt şi ordine – înainte de a fi conţinut.
Nu de aceiaşi părere este poetul Ion Caraion. El spune: Literatura frumoasă este un dezastru al timpurilor moderne. O minciună cu ambalaj atractiv, însă goală pe dinăuntru. Sunt pur şi simplu respingători scriitorii care scriu „frumos”, nişte inşi despersonalizaţi, acomodaţi tiparelor. Ei umblă cu picioarele altora, învaţă – în loc de confesiuni incendiare – emoţii livreşti şi râd cu elasticitatea clovnilor. Personal nu sunt de acord cu el.
2. Nu insistăm  destul asupra portretului personajelor, asupra atmosferei în care se desfăşoară acţiunea, asupra psihologiei personajelor, nu scoatem în evidenţă amănunte semnificative, edificatoare. Suntem prea laconici, prea grăbiţi, nu întindem suficient pelteaua.
3.  Facem greşeli de orografie: mai greşim câte un acord, punem virgule aiurea sau nu le punem unde trebuie, ne scapă câte o cacofonie. Tot Camil Petrescu, în acelaşi dialog din  aceiaşi carte, susţine: Scrisul corect e pâinea profesorilor de limba română. Nu e obligatoriu decât pentru cei care nu sunt scriitori. Marii creatori sunt mai abundenţi în greşeli de ortografie decât bancherii. Eminescu a scris mai puţin ortografic decât oricare dintre poeţii care l-au urmat şi l-au imitat. Degeaba şi de data asta. Nu numai criticii literari, dar mai ales ei, fac mare caz, pe bună dreptate, de cea mai mică greşeală depistată în text. Ca să evităm asta trebuie să ne dăm cărţile pe mâna unor corectori pricepuţi. Atenţie însă: nu ori ce profesor de română este un bun corector!
 4.Suntem precişi şi sistematici în ceea ce scriem. Punem mare preţ pe conţinut, pe informaţie. Vrem ca din scrierile noastre cititorii să se aleagă cu ceva, să înveţe ceva. Dar, din nou, degeaba. Dacă vrem să învăţăm, avem la îndemână manualele. Rostul literaturii este să placă, să încânte, să procure cititorilor momente de graţie. Şi de data asta, Camil Petrescu este de altă părere: Un scriitor e un om care exprimă în scris cu o liminară sinceritate ceea ce a simţit, ceea ce a gândit, ceea ce i s-a întâmplat în viaţă, lui şi celor pe care i-a cunoscut, sau chiar obiectelor neînsufleţite. Fără ortografie, fără compoziţie, fără stil şi chiar fără caligrafie.  Din păcate, sau din fericire, spun eu, nu se poate fără ortografie, fără compoziţie, fără stil. În ce priveşte caligrafia, ea a fost preluată de calculator. În oarecare măsură, calculatorul ne ajută să scriem şi ortografic. Am spus „într-o oarecare măsură”, deoarece calculatorul  ştie să analizeze cuvintele doar individual, scoase din  context. 
5. Criticul literar Alex Ştefănescu, în cartea sa „Cum te poţi rata ca scriitor”, enumără 18  metode de-a scrie prost. O să le menţionez pe cele în ale căror capcane pot cădea şi inginerii, dat fiind particularităţile scrisului lor, menţionate mai înainte: parada de ştiinţă, resuscitarea poeziei propagandistice, utilizarea limbii de lemn, excesul de interpretare, scrierea de texte umoristice de autori fără umor, confundarea literaturii SF  cu folosirea frivolă a terminologiei ştiinţifice.
Şi Mario Vargas Llosa este de părere că: Excesul de inteligenţă dăunează de regulă într-un roman, deoarece conspiră împotriva puterii de convingere a acestuia; romanul trebuie să simuleze viaţa, realitatea, unde inteligenţa este de obicei excepţia, nu regula.
Au fost şi vor mai fi scriitori adevăraţi  proveniţi din ingineri. După cum am mai spus, ei sunt şi vor fi puţini. E foarte greu să îndeplinim toate condiţiile de mai sus, sau să nu cădem în capcanele enumerate, dar merită să încercăm.

 
Citeşte mai mult >>

luni, 8 iulie 2013

SFÂRŞITUL OCCIDENTULUI?


SFÂRŞITUL OCCIDENTULUI?

După cartea „De ce este România altfel?”, care a creat valuri în societatea românească, Lucian Boia vine cu o altă carte, „Sfârşitul Occidentului? Spre lumea de mâine”, cam de aceeaşi factură.
Asistăm la sfârşitul Occidentului? Autorul nu ne dă un răspuns cert, dar ne lasă să credem că aşa va fi: Occidentul se duce pe copcă. Vor reacţiona românii şi de data aceasta, la fel de nervos? Părerea noastră este că nu, pentru că, de data aceasta, este vorba mai mult de „capra vecinului”. S-ar putea să se chiar bucure, că cei care-l privesc acum de sus o vor „lua-o în freză”.  
 Da, Occidentul, care începând cu secolul XI, s-a instalat în fruntea progresului omenirii, cel care, înaintea altora, a experimentat, a inventat şi s-a industrializat, a călătorit, a descoperit şi şi-a extins neîntrerupt teritoriile, cel care a crezut în progres şi democraţie şi, în final, cel care a creat cel mai înalt nivel de civilizaţie de pe Terra, a început să dea serioase semne de oboseală:
  • Se micşorează în raport cu restul lumii, îi îmbătrâneşte populaţia, intră în recesiune economică, îi scade încrederea în sine, devine mai puţin religios, naţiunea devine, pentru el, o noţiune din ce în ce mai abstractă şi mai palidă.
  • Îl asaltează tot felul de alte pericole dinăuntru sau din afară cum ar fi: globalizarea, imigraţia, multiculturalitatea,   agresivitatea musulmană, creşterea economică a Chinei şi a aşa ziselor economii emergente (India, Brazilia, etc.) şi lărgirea pieţelor de desfacere ale acestora în detrimentul celor occidentale.
La scară globală, toate ţările se dezvoltă. Cele rămase în urmă se luptă se la ajungă pe cele mai dezvoltate şi chiar să le întreacă, tehnica avansează, Internetul pune stăpânire pe viaţa noastră şi, cu toate astea, nu suntem şi se pare că nici nu vom fi mai fericiţi. Dezvoltarea aduce stres, poluare şi accentuează inegalitatea socială, încât au apărut voci care susţin că ar trebui să rămânem pe loc. Apar curente artistice aberante, lumea are mai uşor acces la informaţii, dar este mult mai puţin cultă, se citeşte din ce în ce mai puţin, se inversează valorile în societate, în prim plan făcându-şi loc figuri din sport şi din lumea spectacolului, oamenii de cultură trec într-un plan secundar,  mulţi autori celebri sunt pe cale să-şi afle ultimul refugiu în dicţionare, scrie autorul. Până când va rezista Michelangelo ? se întrebă el şi face următorul apel şocant: Creatori de tot felul, nu vă mai înscrieţi la concursul de nemurire! A fost între timp anulat.
Până aici a fost istorie, iar autorul, istoric de profesie, s-a aflat în largul lui. Ce ne aşteaptă în viitor? Când e vorba de viitor, autorul ridică mâinile în sus. Spune despre el fie că nu există, fie că nu poate fi anticipat sau, în final, că nu avem nici o posibilitate de a-l controla, de a-l înrâuri, de a-l canaliza într-o anumită direcţie. Totuşi, din ce se scrie şi din ce se vorbeşte, domnia sa a reţinut câteva evoluţii, probabile, la scară globală şi câteva scenarii, posibile, referitore la Uniunea Europeană.
La scară globală, autorul are şi o certitudine: noul hegemon al planetei, într-un viitor apropiat va fi China, care, în momentul de faţă, este ..o combinaţie curioasă de ţară subdezvoltată şi de ţară supradezvoltată, de economie de piaţă şi de regim politic totalitar şi care are şi câteva probleme care ar putea-o zdruncina serios, cum ar fi: nemulţumirea populaţiei faţă de nivelul scăzut de viaţă, politica demografică (cea a copilului unic), care duce la îmbătrânirea accentuată a populaţiei. Autorul mai menţionează faptul că dezvoltarea  tehnologică a Chinei s-a bazat mai mult pe furtul de tehnologie, decât pe cercetarea proprie, dovadă şi că, până acum, ea n-a obţinut nici un Premiu Nobel.
 SUA va avea mult timp de aici înainte un rol important, chiar dacă trece pe locul doi, dar n-ar fi nici complet exclus să-şi menţină poziţia de lider mondial, dar cu o influenţă redusă. Un rol important în viitor ar putea avea Brazilia, Canada şi Australia. În ce o priveşte pe Rusia, ea pare exclusă din competiţie, declară autorul.
Pentru viitorul omenirii, sunt menţionate două  scenarii blânde şi unul catastrofic:
  • Primul scenariu bând este cel al Clubului de la Roma, din 1972, având ca orizont anul 2052 şi  aparţinând lui Jorgen Randers. El este rezumat astfel: Clima se va încălzi, dar nu prea tare, unele economii vor creşte mai repede (China), altele mai încet (Statele Unite, Europa Occidentală,). Contrastele se vor mai atenua, ierarhiile însă rămân, iar ţările foarte sărace se vor afla încă la mare distanţă de cele bogate. China, fireşte, va fi „noul hegemon”. La întrebarea „vom fi mai săraci?”, autorul răspunde, filosofic: „Unii dintre noi vor fi, alţii nu.” „Vor fi suficiente slujbe?” Tot el ne asigură că da.
  • Al doilea scenariu blând aparţine CIA şi are ca orizont anul 2030.  Acest scenariu prognozează un rol mai important în viitor pentru actorii non-statali, un acces mai uşor al grupurilor la armele de distrugere în masă, dispersarea puterii, Statele Unite pierzând din influenţă şi China câştigând, dar fără ca vreo ţară sau vreun ansamblu să ocupe o poziţie dominantă; în plan demografic, accentuarea procesului de îmbătrânire al populaţiei, migraţiune trnsfrontalieră în creştere, urbanizare masivă; lipsa apei va afecta regiuni întinse ale globului, provocând penurie alimentară, deplasări de populaţie, tensiuni politice regionale. Zonele cu potenţial ridicat de conflict sunt desemnate a fi Orientul Mijlociu şi sudul Asiei.
  • Scenariul catastrofic este cel al ecologiştilor. Ei au anunţat, nici mai mult nici mai puţin,  prăbuşirea întregului sistem de civilizaţie până în 2020. Simultan, ar urma să aibă loc „ prăbuşirea sistemului financiar mondial, declinul producţiei petroliere şi un cataclism climatic, ecologic sau geologic de mare amploare. Soluţia: Renunţarea la creşterea economică. Avem de ales între descreştere sau barbarie…. Statele se vor fragmenta, urmând conturul diverselor etnii (şi cum sunt între 5000 şi 20.000 de etnii şi  numai de 200 de state, ne putem imagina proporţiile fenomenului)…..Se va termina şi cu democraţia. Vom avea state sau „mini-state”, fie totalitare, fie devenite „anarhii mafiote”(în prelungirea tendinţelor fasciste, populiste, xenofobe, pe cale de amplificare în diverse ţări europene)”, (Autorul citează din cartea ”2012-2022: un deceniu înainte de catastrofe”, autori Yves Cochet, Jean-Pierre Dupuy, Susan George, Serge Latouche.)
 Referitor la Uniunea Europeană,  se întrevăd două scenarii, unul  negativ, altul pozitiv şi un al treilea, de compromis, care le completează pe primele două. Iată-le:
  • Scenariul negativ: Uniunea nu va rezista turbulenţelor actuale şi (probabil) viitoare, şi se va destrăma. Marea Britanie s-ar putea desprinde de UE, Scoţia de Marea Britanie, Catalonia de Spania, Belgia s-ar putea desfiinţa ca urmare a rupturi ca ar interveni între valoni şi flamanzi.
  • Scenariul pozitiv: Uniunea nu se va dezmembra. În situaţia asta ea ar trebui să se consolideze. Un stat federal……ar fi greu nu numai de realizat, dar chiar de imaginat, pentru că ţările europene sunt foarte diferite. Poate o confederaţie? Problema ar fi ce mai  rămâne în suveranitatea statelor şi ce va trece sub regimul suveranităţii comune. În situaţia asta, Europa ar vorbi pe o singură voce pe plan extern, ceea ce ar fi de dorit, consideră autorul.
  • Scenariul de compromis: Uniunea nu va funcţiona toată în acelaşi registru şi cu aceeaşi viteză….Nucleul puternic, adevărata uniune, va cuprinde statele din nord…. Statele din sud vor forma o altă zonă, mai puţin dezvoltată şi cu tot felul de insuficienţe structurale. Despre poziţia României în acest scenariu, autorul declară cu nu are habar, ceea ce ne lasă pe noi să credem că ea ar putea fi chiar rejectată din uniune.
Singura şansă pentru Occident, dacă nu vrea să-şi grăbească declinul şi să subscrie la propria-i dispariţie, spune autorul, este regăsirea încrederii în sine şi redescoperirea gustului marilor idealuri care l-au pus cândva în mişcare. Nu sunt sigur că va fi aşa, spune el şi încheie, încercând să ne consoleze: omul este fiinţa cea mai adaptabilă; aşa că nici o grijă, se va adapta perfect la oricare dintre istoriile posibile şi nu va avea nici un motiv să regrete ce a fost cândva. Prin urmare, nu ne mai rămâne decât să resemnăm şi să zicem: Ce-o fi, o fi!
           Ar mai fi de spus despre carte că este scrisă bine, cu un realmente talent literar şi pedagogoc.
Citeşte mai mult >>

luni, 1 iulie 2013

UNGURII (9)


10. Evreii din Ungaria

Înainte de Primul Război Mondial, o cincime din ţară era proprietate evreiască, iar o parte importantă a marilor complexe moşiereşti era administrată de arendaşi evrei. Burghezia financiară era formată, în primul rând, din evrei, care la sfârşitul secolului, ocupau 55 la sută dintre posturile de conducere la bănci, la bursă şi în uniunea industriaşilor (pag. 335).
Evrei se stabiliseră mai ales în oraşe. Numărul lor, la 1910, reprezenta 12,4 la sută din populaţia urbană, iar la Budapesta atingea 23 la sută, cu toată asimilarea lor, nu forţată, ci benevolă, ba chiar entuziastă….ei erau topiţi după Ungaria,  precizează Paul Lendvai (pag.339).  Din numărul lor total de 911.000, 705.000 declarau maghiara ca limbă maternă. După 1867, foarte mulţi evrei s-au declarat  maghiari de credinţă mozaică. În 1895, religia mozaică a fost inclusă de statul maghiar în categoria religiilor „recepte”, ceea ca nu s-a întâmplat niciodată cu religia ortodoxă a românilor şi a o parte din populaţia slavă din monarhie.
Numărul evreilor creştea rapid atât ca urmare a unei natalităţi mari, cât şi a unor măsuri de higienă mai bune decât la restul populaţiei. În acelaşi timp, ei erau mai instruiţi decât restul populaţiei. La 1910, în timp ce procentul ştiutorilor de carte din Ungaria era de 72 la sută, a evreilor era de 90 la sută. Ei aveau la şcolile comerciale superioare peste 50 la sută, iar la liceele reale şi la gimnazii peste 23 la sută dintre elevi. Înaintea Primului Război Mondial, ponderea studenţilor evrei la medicină era de 46 la sută, la jurişti 27 la sută, la şcolile superioare tehnice de peste 33 la sută.(pag.343). Nu este deci de mirare numărul mare de evrei care au deţinut poziţii cheie în economia şi cultura maghiară şi pe care autorul îi enumără în cartea sa. Mulţi dintre ei s-au maghiarizat şi îşi ascundeau etnia în spatele unor nume maghiarizate şie ele, la fel cu s-a întâmplat şi cu mulţi evrei din România.
Evrei asimilaţi s-au străduit să devină buni maghiari. Printre evrei, naţionalismul maghiar s-a răspândit ca expresie a gratitudinii (pag.344). Un număr de 346 de familii evreieşti convertite au primit titluri nobiliare. Cu toate astea, maghiarii buni din punct de vedere rasial i-au detestat totdeauna pe evrei, iar aceştia meritau să fie detestaţi, susţine istoricul literar Gyula Farkas.
În ţinuturile mărginaşe ale Ungariei (din care făcea parte şi Sălajul n.n.), în cuprinsul cărora naţionalităţile formau majoritatea covârşitoare, ungurii evrei funcţionau ca să zicem aş, ca „emisari” ai culturii ungare. În satele româneşti sau slovace, prăvăliaşii sau medicii evrei erau adesea singurele persoane care vorbeau ungureşte (pag.346).
Evreii unguri şi-au dovedit fidelitatea şi în Primul Război Mondial. În jur de 10.000 au căzut pe front (pag. 348). Cu toate astea, ei au fost consideraţi vinovaţi pentru urmările lui:
Bolşevicii evrei conduşi de Béla Kun figurau ca principalii vinovaţi pentru politica greşită. „Agenţii evrei ai bolşevismului mondial”, intelectualii evrei distrugători ai tuturor valorilor naţionale şi creştine şi milionarii de piaţă neagră evrei, care au profitat de nenorocirea naţiunii şi a soldaţilor de pe front, ar fi aruncat Ungaria în ghearele mizeriei. Pe scurt, evreii şi numai evreii trebuiau  - în această concepţie – să răspundă pentru Trianon şi tragedia ungară  (pag.388). În următorii 25 de ani, între evreime comunism şi „teroare roşie” s-a pus definitiv semnul egalităţii (pag.389). Evreul nu mai era acum numai cel blestemat de Dumnezeu, cămătarul, speculantul, ci duşmanul de moarte al naţiunii maghiare pur şi simplu (pag. 390).
La câteva luni după alegerea lui Horthy (1 martie 1920 n.n.), premierul său de atunci, contele Pál Teleky, un antisemit convins, dar „moderat”, a depus în Parlamentul de la Budapesta prima lege antisemită din Europa de după Primul Război Mondial. Această lege a lui „numerus clausus” ….limita la o cotă de şase la sută admiterea studenţilor evrei în universităţi.
În ciuda antisemitismului oficial, burghezia industrială şi financiară evreiască şi-a păstrat poziţia de putere tot aşa cum  şi-au păstrat-o  şi moşierii cei mari şi cei de „o mie de iugăre” (pag. 398).
După „reîntregirea” parţială a teritoriilor Ungariei cu ajutorul germanilor, în 1941 numărul evreilor era cu 80% mai mare, o consecinţă tragică pentru evrei, ei fiind mai expuşi în Ungaria decât în ţările din care proveneau, asta datorită faptului că legislaţia maghiară a întrecut în duritate chiar legile de la Nürnberg. Toţi cei care aveau cel puţin doi bunici de origine iudaică erau consideraţi evrei (pag.423).  Istoricul István Bibó (1911-1979) spunea că legile referitoare la evrei „au marcat decăderea morală a societăţii ungare”. Organizaţia fasciată maghiară a „Crucilor cu săgeţi” a fost una profund antisemită.
Un număr de 25.000 de evrei, duşi la muncă obligatorie pe frontul rusesc, sărăcăcios îmbrăcaţi, prost hrăniţi şi adesea omorâţi în chinuri de ofiţeri barbari, sau mai întors 6000 până la 7000 (pag.429). În afară dea asta, armata ungară a provocat o baie de sânge în Voivodina, în oraşul Novi Sad şi împrejurimi, la începutul lui 1942, printre civilii sârbi şi evreii ne înarmaţi. Bilanţul: peste 4000 de morţi, dintre care 1250 de evrei ( pag.430)
După ocuparea Ungariei de către nemţi ( 19 martie 1944), au fost deportaţi la Auschwitz un număr de 437.402 evrei , iar în timpul domniei lui Szálasi au fost ucişi la Budapesta în jur de 50.000 de evrei. Până la sfârşitul războiului, numărul total al victimelor evreieşti din Ungaria se cifrează la 564.000 (pag. 435).

Sfârşit

Citeşte mai mult >>