JURNALUL UNUI CITITOR

Este foarte puţin probabil că aţi mai auzit, până acum, de Gabriel Brebenar, autorul acestui jurnal. Eu n-am auzit, înainte de a-mi cădea în mână cartea lui. Deci, cine este Gabriel Brebenar?

Este un tânăr, care avea 32 de ani când i s-a publicat cartea, licenţiat în filozofie, de profesie…cititor. Veţi spune că nu există o astfel de profesie. E adevărat, ea nu figurează în nomenclatorul de meserii, recunoaşte chiar autorul. Cu ce se ocupă? Păi, citeşte de dimineaţa până seara, iar uneori şi noaptea. Şi nu face nimic altceva? mă veţi întreba. Ba  da, din când în când coseşte, merge cu vaca (Steluţa) la păscut, face baie în Criş şi mai trage şi câte o beţie. Şi din ce trăieşte? mă veţi întreba din nou. Nu ştiu! Nu spune. Când îşi începe cartea (2006), îl găsim la Basarabasa, un sat lângă Brad, judeţul Hunedoara, iar când şi-o termină (2008), la Alba Iulia.

Ce citeşte? În principal, filozofie, dar şi beletristică. Şi-a făcut, în câteva rânduri, un plan de lectură, dar nu se poate ţine de el, aşa că citeşte cărţile pe care le poate cumpăra (din ce bani?!) sau împrumuta, dar nu orice. Ar vrea să urmeze sfatul lui Călinescu: de citit nu cărţi, ci autori şi, mai mult, de citit literaturi, şi, dacă se poate, chiar pe cel al lui Noica: de citit culturi. A întocmit o listă de o sută de autori şi cărţi „de luat pe o insulă”. Iat-o, începând cu autorii: Presocraticii (fragmente esenţiale), Platon, Augustin (Confesiuni), Origen (Despre rugăciune, Filocalia), Clement (Stromate, Pedagogul), Ioan al Crucii, Angelus Silesius, Meister Eckhart, Lao Zi, Confucius, Sfântul Pavel, Pascal, Böhme, Nietzsche, Schopenhauer, Kierkegaard, Camus, Motaigne, moralişti, Cantemir, Noica, Blaga, Quevedo, Gracián, Cioran, Tolstoi, Dostoievski, Şestov, Berdiaev,  Hesse, Sábato, H.Miler, Garcia Márqez, Kundera, Borges, Eliade, Culianu, Leopardi,  Shakespeare (nu în întregime), Eminescu, Hölderin, stoicii, Poe, Baudelaire, Whitman, Unamuno etc. Iată şi cărţile: Filocalia, Pelerinul rus, Dhammappada, Yoga-Sutra, Samkhya-Karika, Evanghelii, Vechiul Testament (câteva cărţi), Vede, Upanişade (antologii), Greaţa, Don Quijote, Procesul, Metamorfoza, Un om sfârşit, De veghe în lanul de secară, Pavilionul canceroşilor, Însinguratul,  Cartea de la San Michele, Bătrânul şi marea, Foamea şi Pan, Plugarul şi moartea, Faust, Werther, Djamilia, Martin Eden, Jurnalul de la Păltiniş, Uşa interzisă, Zbor în bătaia săgeţii, Jurnalul fericirii. Spre ruşinea mea, despre câţiva din autorii din lista de mai sus n-am auzit, iar de alţi câţiva, de care am auzit, n-am citit nimic. Nici despre câteva cărţi enumerate n-am auzit, nu mai vorbesc că n-am citit decât câteva. Spre deosebire de mine, G.B. a citit şi recitit multe dintre cărţile autorilor citaţi, multe dintre cărţile din lista lui şi citeşte de zor, în continuare. În Jurnal, spune câte ceva despre unele din ele şi  despre autorii lor, dar şi despre altele, necuprinse în listă.

De ce citeşte? Pentru că îi place şi pentru că doreşte să se instruiască: Mă autoinstruiesc cu încăpăţânare, nu pentru că m-aş socoti deosebit de important, ci pentru că aş vrea să obţin cât pot obţine din ce mi-a fost dat să fiu şi să fac. Altă dată, într-un moment de derută, nu mai este atât de sigur că citeşte pentru a se instrui: Să nu citesc e chiar imposibil, aş fi ca mort. Citesc şi scriu, scriu (bolovăneşte) şi citesc, dar nu sunt  niciodată cu adevărat mulţumit, oricât aş citi şi aş scrie. Dar nu pot face altceva. Ştiu că nu pot să citesc tot ce-aş vrea, asta nu se poate, nimeni nu poate. La nesfârşit printre hârţoage?Pot cărţile să umple o viaţă de om?Se pare că pot, dar la ce bun? M-au îmbolnăvit cărţile? Poate, dar e o boală ca oricare alta. Faci ceva, dar nu ştii exact ce faci, şi pentru ce, care e scopul ultim. Nici nu există un asemenea scop……..Ce caut eu în cărţi? La ce-mi foloseşte ceea ce găsesc? Caut cunoştinţe? Nu, nu, e altceva, e şi asta, dar nu numai sau prea puţin. Dar totuşi ce e? Caut să-mi umplu timpul care mă desparte de moarte…..lectura ca aşteptare a morţii. Da, într-un fel. Sunt sigur că citeşte şi pentru că vrea să scrie şi el, cu alte cuvinte, ca să „fure” meserie. Parcă şi spune undeva: cărţile se scriu din cărţi.

Cât ar trebui să citească? Idolii lui G. B. sunt Eliade, Noica şi Cioran. Prin urmare, toţi români. Asta mi-a plăcut. Eliade, Noica şi Cioran sunt mereu alături de mine. Ce-ar fi fost viaţa mea fără ei? I-am iubit, i-am înţeles, îi iubesc şi sper să mă iubească şi ei. Cred că mă iubesc, de vreme ce mi-au dat atât de mult din ei înşişi. Atât de mult….Nu ştiu dacă merit, dar le sunt recunoscător. Ar vrea să reuşească să citească cât au citit ei şi să ştie cât ei sau chiar mai mult şi, de ce nu, să şi scrie cât ei. Intră în panică când constată că Eliade a citit 5000 de volume în 30-40 de ani, dar a şi scris 2000 de pagini până la 20 de ani, iar în următorii 10-12 ani, încă 3500- 4000 de pagini! Uimit de performanţele lui, se întrebă: Eliade a avut cumva două vieţi? Aşa pare. Nu doar el. Adevărul e că şi-a făcut două vieţi, smulgând una somnului şi destrămărilor, delăsărilor, risipirilor obişnuite.  Cioran a citit de şapte ori întreaga operă a lui Dostoievski! Alt motiv de-a se panica. Câte cărţi se pot citi într-o viaţă de om? se întreabă el. Îşi răspunde: Să zicem 8623, din care 1237 citite de două ori, 429 citite de trei ori, 135 de patru ori,  64 de cinci ori, 18 de şase ori, 15 de şapte ori, 12 de opt ori, 5 de nouă ori. Nu-l mulţumeşte acest calcul: E puţin. E foarte puţin, spune el, desigur, având în vedere cât de mult s-a scris. Dar tot el spune: Mă resemnez: cu adevărat esenţiale pentru mine  sunt câteva sute de cărţi, cel mult o mie şi ceva.

Ce se întâmplă cu ceea ce citeşte? G.B. citează din Mihai Şora: „Omul bibliotecii poate fi un dulap cu rafturi sau un cuptor. Dacă e un dulap cu rafturi, e un erudit, îşi găseşte mereu informaţiile acolo. Dacă e un cuptor, toate lucrurile citite se topesc, ard. E tot un om care nu trăieşte în afara informaţiei. Prelucrează. Toată problema e a metabolizării. Ai metabolizat ce ai înghiţit, sau ai înghiţit fără a metaboliza?” Despre el spune: Cred că eu sunt mai degrabă un dulap cu rafturi, dar un dulap în care am aţâţat şi focul. Va urma un incendiu? Nu ştiu.  Ştiu numai că, pentru a arde, e nevoie de combustibil….

Aici, fac o paranteză ca să constat că, în tinereţe, toţi suntem un dulap cu rafturi şi că pe măsură ce trece timpul ne transformăm în cuptoare. Din aceste motive, este indicat să citim cât mai mult când suntem tineri,  pentru a asimila cât mai mult. La bătrâneţe, citim doar pentru plăcerea de moment, fără alte urmări.

În Jurnalul lui, G.B., comentând atâţia autori şi cărţile lor, n-a putut evita să nu vorbească şi despre Dumnezeu, credinţă, moarte, viaţa de apoi,  rai, iad, biserică şi preoţi. Crede şi nu prea crede în Dumnezeu: Cred: e o certitudine că El este. Dar nu ţine mult: nu mai cred, revin la îndoielile mele, la întrebările mele fără răspuns… Din partea mea, Dumnezeu e liber să existe, nu mă priveşte. Dar mi-e clar că în mersul lumii nu intervine. Un Dumnezeu ciudat şi cum nu se poate mai mâhnit. Îl citează apoi pe Rozanov, care spune cam acelaşi lucru: „Nu spun că nu-l accept pe Dumnezeu, înţelege-mă, ci nu accept lumea plăsmuită de el, această creaţie divină, şi nici prin gând nu-mi trece c-am s-o pot accepta vreodată”. Nici Ivan, eroul lui Dostoievski din „Fraţii Karamazov”, nu-l neagă pe Dumnezeu, dar nu acceptă şi nu poate accepta Creaţia, lumea lui Dumnezeu. O acceptăm, n-o acceptăm, lumea rămâne aceiaşi. Probabil că nu se putea face una mai bună, una în care să umble câinii cu covrigi în coadă, pe râuri şi fluvii să curgă apă şi miere, iar oamenii să nu aibă griji, să se ţină toţi de mână, într-o horă a fericirii şi să întoneze, fără încetare, imnuri de mulţumire şi slavă. Ar fi plicticos.

Referindu-se la copiii din lumea întreagă, care mor anual de foame, spune: Aş vrea să-l trezesc pe Dumnezeu şi să-i dau vestea asta, împreună cu întreaga statistică a lumii (crime, violuri, nebuni, malformaţi etc.). Să văd cum reacţionează, ce mutră face. Situaţia, desigur,    i-a scăpat demult de sub control, probabil încă de la început. Eu nu cred că i-a scăpat, a  lăsat-o El, de capul ei.

Vorbind despre viaţa de apoi, G.B. o citează pe Ioana Zlotescu: „Înseamnă oare moartea – se întreabă Unamuno – calea spre eternizarea fiinţei tale în ea însăşi, sau înseamnă doar neantul, cumplit prin nimicul pe care-l ascunde?” Din Petru Creţia citează: „Iar  la sfârşit, pentru buni şi răi, înţelepţi şi nebuni deopotrivă, moartea, aceeaşi moarte ca a oricărei vieţuitoare, om sau animal. Cine să ne spună că duhul nostru omenesc se ridică, după moarte, la cer? Ne aşteaptă nimicul: nu vom mai şti nimic, şi o să fim de nimeni ştiuţi, înţelepciunea va fi moartă şi ea, nu vom mai lua parte niciodată la nimic din ce se petrece sub cer.” Trist, nu-i aşa? În situaţia asta este normal să ne întrebăm, de ce trăim? Răspunsul ar putea fi: degeaba.

Nicolai Berdiaev e pus să vorbească despre iad: „Ideea chinurilor veşnice din infern este una dintre creaţiile cele mai atroce ale unei imaginaţii umane terorizate şi morbide. Se simte aici supravieţuirea unor străvechi instincte sadice şi masochiste care, în rest, au jucat un rol important în viaţa religioasă.”Se foloseşte şi de un citat din Borges: „Teologia e cea mai importantă ramură a literaturii fantastice”.

Biblia este plină de adevăruri, dar şi de poveşti, pe care ne este tot mai greu să le credem pe măsură ce trece timpul şi lumea se „deşteaptă”. Unele, cum ar fi Eclesiastul, nici nu se ştie cum au ajuns acolo! O fi fost ea, Biblia, inspirată de Dumnezeu, dar a fost scrisă şi transcrisă, total sau parţial,  de sute sau mii de ori, de  către oameni.

 G.B. adaugă: Diavolul, în care nu cred, dar cred în demonul interior, care e mereu prezent: conştiinţa permanentă a răului, răul acesta care-i atât de aproape, în mine şi peste tot, absolutul răului. Absolut e numai răul, Absolutul e Răul…..Atât doar vreau, dar vreau: să ştiu ce e cu Răul acesta uneori absolut şi zadarnic, apoi voi crede în orice poveşti cu sfinte treimi – sau părinţi, n-am nimic împotrivă -, în sfinţi, îngeri, lumi şi vieţi de apoi. Răul îl preocupă în mod special pe G.B.: Am în vedere o cercetare sistematică timp de doi ani, cu întâlniri, discuţii, controverse. Trebuie să iasă din asta o carte teribilă, cu texte ilustrative şi comentarii. Apoi, cu anii, cartea se cere amplificată, până la 900-1000 de pagini – o Enciclopedie a Răului. …La sfârşit trebuie să oferim şi o soluţie: refugiul în acea mult visată Castalia.

Îl sfătuiesc pe G.B să înceapă să scrie. Degeaba se lamentează în carte că încă nu e pregătit s-o facă, că scrie bolovănos etc. Ba e pregătit. Scrie deja foarte bine. Dacă nu se grăbeşte, nu-l va ajunge niciodată din urmă pe Eliade.

Despre preoţi şi Biserică, G.B. îi dă cuvântul unui prieten: „O să-i ascult atunci când o să-i văd în zdrenţe, desculţi sau cu opinci, pe asini, propovăduind învăţăturile lui Hristos. Nu în limuzine, cu veşminte sclipitoare şi toiag de diamante.” Nici chiar aşa!

Referitor la clasa politică: Politicul nu-mi dă nimic altceva decât greaţă, scârbă, mânie, ne-linişte şi dez-nădejde….Prostia, hoţia, mitocănia, şmecheria, imbecilitatea, incompetenţa, corupţia şi coruptibilitatea, cinismul politic şi economic, decăderea, mârşăvia, meschinăria, duplicitatea ş.a. – toate astea sunt, la noi, incurabile. De acord, dar se pot ameliora. Nu de asta vrea G.B. să se lupte cu Răul?

Deşi citeşte mai multă filozofie decât literatură beletristică, G.B. are păreri măgulitoare despre aceasta din urmă, păreri pe care i le împărtăşesc, fără rezerve: Filozofia mă ajută mai puţin decât literatura, istoria religiilor sau muzica să înţeleg lumea şi oamenii……Romanul, romanul adevărat te ajută să te descarci, e terapie, e dezlănţuire, e descătuşare. Preiei neliniştea, angoasa şi deznădejdea personajelor (şi autorului) dar, într-un chip misterios şi miraculos, şi ele pe a ta. Te vindeci împreună cu ele.…..literatura e mai răscolitoare decât cea mai sumbră şi mai atroce filozofie; de aceea piesele – sau antipiesele!-  lui E.I. (Eugen Ionesco n.n.) mă bulversează mai mult decât fragmentele de felul acestuia, care nu sunt puţine; de aceea romanele lui Sábato sunt mult mai devastatoare decât eseurile sale, de aceea în Dostoievski e mai mult tragic decât în Cioran. Are dreptate, dar câţi din noi, cei pe care ne chinuieşte  boala scrisului, reuşim să scriem ca şi Eugen Ionesco, Sábato sau Cioran?

Despre el, Gabriel Brebenar declară că este un sceptic, sumbru, pesimist şi nihilist. Aceleaşi lucruri se spun şi despre Cioran. Gabriel Liiceanu, în prefaţa acestei cărţi, apărută la Humanitas, în 2011, spune despre G.B. că este un „Cioran care schimbă Parisul pe Coasta Boacii.”. Eu îi doresc să ajungă la fel de vestit ca şi Cioran, să aibă o operă la fel de valoroasă ca şi a lui, să câştige suficient din scris şi premii, ca să poată duce o viaţă fără griji, şi să nu renunţe niciodată la Basarabasa – Coasta Boacii a lui – dacă vrea să rămână sănătos la cap şi la trup, cu picioarele pe pământ.