CENACLUL

Şedeam pe un şezlong, la umbră, pe gazonul din curtea mea. Mă uitam la vrăbiile care intrau sau ieşeau de sub streaşina casei - unde îşi au ele cuiburile -, la Totemul  care stătea spăşit, la adăpost, pe treptele de la pivniţă, la Cuminţenia Pământului şi la  Adam şi Eva de pe prispa casei şi, mă rog, la tot ce foşnea, lătra sau zbura prin preajmă. Acesta-i unul din avantajele proprietăţii noastre de la Runcu: ori unde te aşezi, îţi ţine cineva de urât.

La un moment dat, am adormit.   În vis, m-a interpelat o vrabie, de pe streaşină:

- Ne-ai luat peste picior în cartea ta!

Am rămas tablou! Nu pentru că îmi vorbea, ci pentru că ştia de „Nobilul proprietar”, cartea mea, apărută anul trecut.

- Ai citit-o? am întrebat-o.

- Eşti prost. Cum era s-o citesc? I-am auzit vorbind despre ea pe oamenii din sat.

- Dar n-am scris despre voi numai de rău. Am scris şi de bine, adică aşa cum sunteţi.

- Adică nişte mahalagioaice, că aşa au început să ne apostrofeze oamenii de aici.

- Despre mine ce-a scris? s-a interesat totemul.

- Că eşti un deştept şi un filozof şi că Nobilul Proprietar  te-a făcut paznic pe „moşia” lui. Dar, după câte văd eu, în curând n-o să mai rămână nimic din tine: te ronţăie cariile şi larvele bărzăunilor.

- O să rămână ce-a scris despre noi omul ăsta.

- Crezi? Am aflat că nu-l prea bagă nimeni în seamă ca scriitor.

- De la cine ai aflat?

- Chiar de la el. Vorbea într-o zi cu nevastă-sa.

- Nu chiar nimeni, am intervenit eu. Nu mă bagă în seamă criticii. În schimb, alţii, oameni simpli, mi-au adus cuvinte de laudă.

- Probabil că-i vorba de cei din familia ta, a insinuat vrabia.

- Nu numai de ei, am adăugat eu.

- Dar criticii  de ce nu te apreciază? a întrebat Cuminţenia Pământului.

- Pentru că scriu gazetăreşte, au spus unii, pentru că folosesc un limbaj administrativ, au zis alţii, pentru că scriu pentru cititorii mai puţin avizaţi şi pentru că ce scriu eu seamănă mai mult a monografie decât a literatură, a zis un critic, o doamnă frumoasă, din Sălaj, acolo unde am ţinut, mai mult decât în Capitală, să fac o impresie bună.

- Ce înseamnă aia „cititori mai puţin avizaţi”? a întrebat vrabia.

- Unii care citesc mai puţin, i-am răspuns eu.

- Dar ăştia sunt cei mai mulţi. E bine că scrii pentru ei, iar dacă cărţile tale sunt şi monografii, înseamnă că cititorii au ceva de învăţat din ele, îmbină plăcutul cu utilul, a fost de părere Totemul.

- Şi Hemingway a fost învinuit că scrie într-un limbaj gazetăresc şi, cu toate astea, i s-a decernat premiul Nobel pentru literatură, a menţionat Cuminţenia.

- De unde ştii tu?! am întrebat-o eu, mirat.

- L-am auzit comentând pe Brâncuşi, în timp ce mă sculpta.

- Dar pe tine te-am sculptat eu, nu Brâncuşi.

- Este adevărat, dar ai făcut-o având ca model Cuminţenia sculptată de el şi, odată cu înfăţişarea, mi-ai reprodus, fără să-ţi dai seama şi memoria.

- Înseamnă că ai putea spune multe altele despre Brâncuşi.

- Aş putea, dar nu vreau.

- Hemingway a luat premiul pentru povestirea „Bătrânul şi marea”, pentru măiestria artei narative, cum scrie în motivaţia comitetului de decernare, le-am spus eu.

- Asta înseamnă pentru arta de a povesti, a precizat vrabia. Dar eu i-am auzit pe oameni spunând că şi tu povesteşti bine.

- Pentru gustul lor, poate, dar nu şi pentru gustul celor ce taie şi spânzură în literatură.

- Poate că ăia nici nu ţi-au citit cărţile, interveni Totemul.

- Am avut grijă să trimit o carte şi câteva povestiri la nişte concursuri literare, pentru a vedea cum o apreciază ei, pentru că făceau parte din jurii.

- Şi cum le-au apreciat? întreabă Totemul.

- Nu ştiu. La urechile mele n-a ajuns nimic. Dar, dacă nu le-au premiat, înseamnă că nu le-au apreciat.

- Pe vremea când am fost sculptată eu, am auzit de cenacluri literare, unde se întâlnesc scriitorii pentru a-şi spune părerea unii despre cărţile celorlalţi. Azi mai există aşa ceva? m-a întrebat Cuminţenia.

- Da, există. Particip şi eu la două.

- Şi care au fost părerile celor de acolo în legătură cu cartea ta? insistă Cuminţenia.

- În cenacluri, cărţile se comentează, aproape în exclusivitate, elogios, iar autorilor li se fac, de multe ori, complimente nemeritate. Despre mine s-a spus, de către un şef de cenaclu, că sunt „un mare romancier român”. Exagerări, bineînţeles. Şi despre „Nobilul proprietar”    s-au spus cuvinte frumoase, dar poţi să le mai iei în considerare când se exagerează  atât de mult? Un scriitor, coleg de cenaclu, care mi-a editat-o şi prefaţat-o, a scris despre mine: Autorul are talent, stăpâneşte bine tehnica apropierii cititorilor, vede multiplu, sufletele oamenilor şi tainele naturii, descifrează înţelept evoluţiile lor.”. Un alt cenaclist a scris, tot în legătură cu această carte: Excelează în genul miniatural, descriere, dialog, notație, schiță, portret… Un al treilea, şeful celui de al doilea cenaclu, a scris: Cartea este scrisă într-un mod cursiv, cu capitole scurte, uşor de citit …

- Dacă toţi te laudă, o fi ceva adevărat din tot ce spun ei, a fost de părere Totemul. Dar cei din Sălaj ce au scris despre carte?

- În revista culturală a judeţului a apărut o notiţă scurtă, în care un prieten a pus degetul pe rană: Creatorul „muşchetarilor din Bănişor”(adică eu) ştie că este doar un „ucenic literar”, dar are multe de povestit şi o face într-un fel captivant, chiar dacă uneori n-a fost gustat de criticii calofili, interesaţi cu precădere de formă şi mai puţin de substanţă.

- Adică, părerea lor este că limbajul folosit de tine nu-i destul de frumos? mă întreabă Totemul.

-  Exact. Părerea lor este că nu scriu destul de colorat că nu sunt suficient de preocupat de amănunte, că mă exprim prea direct, prea laconic, sau, cu alte cuvinte,  că am un stil gazetăresc, ceea ce am mai spus. Aşa este: acesta este stilul meu şi, pe bună dreptate, unora le place, altora nu.

- De, nu-i nimeni profet în ţara lui! a spus Totemul.

„Şi pe asta o ştie!”, m-am mirat eu.

- Dar oamenii simplii, prietenii tăi, ce părere au? m-a întrebat Cuminţenia.

- Toţi mi-au elogiat cartea. Bineînţeles, unii au făcut-o din convingere, alţii din complezenţă.

- Eu zic că aprecierile scrise sau spuse din inimă, fac mai mult decât un premiu literar, a fost de părere Cuminţenia.

- Nu sunt de aceeaşi părere, a intervenit vrabia. Când o să scrie  mai păsăreşte, mai pe gustul nostru, abia atunci va fi apreciat şi de critica literară şi vor veni şi premiile.

- Voi ce părere aveţi? i-am întrebat eu pe Adam şi Eva, sculpturile mele, înnegrite de timp,  care, până atunci, nu se amestecaseră în vorbă.

- Dacă ce scrii tu crezi că le place şi le foloseşte unora, continuă să scrii, mi-a răspuns Adam. Nu-ţi face probleme din faptul că n-o să devii un mare scriitor, acceptat şi aplaudat de toată lumea. La puţini din cei ce scriu le e dat asta. E nevoie şi de scriitori ca tine.

M-am trezit. Mi-a părut rău. Aş fi vrut ca visul să continue. A fost cea mai combativă şedinţă de cenaclu la care am participat până acum.