La Târgul
Gaudeamus din anul acesta, am descoperit, la etajul doi al pavilionului
principal Romexpo, standul modest al Editurii Singur, din Târgovişte. Pe măsuţa
din stand, trona cartea „Avocaţii cerului” scrisă de domnul Ştefan Doru Dăncuş.
Am luat-o, am răsfoit-o şi am întrebat-o pe doamna de la stand cât costă.
„Treizeci de lei”, mi-a spus ea. Mi s-a părut mult, cartea nu are decât o sută
de pagini, iar editura nu era Humanitas şi nici autorul ei Andrei Pleşu Gabriel Liiceanu sau Radu Paraschivescu,
scriitori în vogă, prezenţi la târg. „De ce costă atât de mult?” am întrebat-o
pe doamnă. „Cumpăraţi-o şi o să vedeţi de ce.”, mi-a răspuns ea. Am scos din
buzunar treizeci de lei. Doamna mi-a dat cartea, mi-a restituit zece lei şi mi-a mai dat, bonus, o
cărticică de versuri a scriitorului. Cu alte cuvinte: treizeci de lei pentru
cine întrebă, douăzeci de lei pentru cine cumpără.
Îl ştiu pe
Ştefan Doru Dăncuş” din revista „Caiete
Silvane”. Deţine în ea o rubrică de interviuri neconvenţionale. Înterveviaţilor
le pune nişte întrebări tip, printre care şi una, evident ironică, „Cum te
simţi ca mare scriitor ?” Mi-ar face plăcere să văd cum răspunde dumnealui la
această întrebare. L-am văzut apoi la două ediţii „ Zilele Caiete Silvane”. Nu
semăna cu tânărul rebel, cu păru-n vânt, din fotografia care-i însoţea rubrica.
Era mai în vârstă, mult mai corpolent, cu fruntea mai înaltă, pletele mai rare
şi avea, în plus, o barbă înspicată. Ţinuta şi purtarea lui erau ale unui nonconformist.
Cartea, scrisă
la persoana I-a, este concepută ca un proces pentru reabilitarea lui Ştefan Doru Dăncuş, eroul cărţii, întemniţat în urma unei condamnări al cărei motiv scriitorul evită să ni-l spună
direct. Ne lasă să înţelegem ceva din fraza: …a greşit şi a plătit într-o vreme când toată lumea fura pe toată lumea.
A fost eliberat după ce şi-a ispăşit pedeapsa. Procesul are loc la Tribunalul Cerului. El se
consideră nevinovat: Conform legilor
omeneşti trebuie să fiu vinovat deşi,
oricât am încercat, nu mi-am găsit nici o vină.
Avocaţii
Cerului, în număr de doisprezece, vor încerca să demonstreze că Ştefan Doru Dăncuş este, aşa cum se consideră, un OM, fiu al lui Dumnezeu, frate cu Isus, care a fost obligat, ca şi El, să sufere din
cauza răutăţii şi obtuzităţii oamenilor. Această calitate urma să-l absolve de
ori ce vină. Mărturiile pe care le aduc ei, ca să demonstreze asta, sunt fragmente
din scrierile lui.
Din documentul
adus de primul avocat, rezultă că Tribunalul se află în faţa unui caz neobişnuit.
Acuzatul este un exemplar ciudat, despre care… cineva a fost de părere că n-ar
strica să-l fixeze pe o cruce…- exact
ca pe Isus Hristos.
Al doilea
avocat citează dintr-un alt document, din care reiese că Dumnezeu, auzindu-l pe
Ştefan Doru Dăncuş jelind condiţia umană,
a tresărit şi a aflat, mirat, că mai
are un fiu.
Următorul
avocat reproduce aprecierile sau avertismentele la adresa bisericilor, pe care,
aşa cum susţine Ştefan Doru Dăncuş, Dumnezeu i le-a încredinţat lui, ca să le transmită mai
departe. Martorilor lui Iehova, le spune:
Sunteţi copiii Mei de care mă bucur; pe Biserica Catolică o acuză: Aţi
făcut din Cuvântul Meu o armă cu care aţi ucis; pe ortodocşi îi face cămătari; Biserica Penticostală este
alintată: …pentru voi am o afecţiune
părintească….; Mausoleelor neamurilor arabe le atrage atenţia: Eu nu v-am învăţat să ucideţi, ci să vă iubiţi
aproapele ca pe voi înşivă; Templelor neamurilor orientale le zice: Aţi venerat zeităţi care nu erau de la mine;
teozofilor, oamenilor de ştiinţă şi prezicătorilor le reproşează: Voi aţi fragmentat ştiinţa pe care v-am
dat-o. Aţi făcut din ea interes personal şi sfidare.
Al patrulea
avocat citează din lamentările acuzatului, ajuns într-o situaţie disperată: Doamne. …lasă-mă să merg la Tine, nu sunt pe
măsura aşteptărilor tale; De ce trebuie să fiu eu aşa, de ce nu ca ei (ca
ceilalţi oameni n.n.)?
Al cincilea
vrea să-i ofere lui Ş.D. Dăncuş o circumstanţă atenuantă, legată de ţara în
care acesta a fost şi este obligat să trăiască: Stimaţi colegi, nu m-am dus întâmplător în România. Să fugi, asta e
senzaţia pe care ţi-o inoculează ţara aceea…
Al şaselea are
chiar el revelaţia că cel aflat în boxă
nu este un om oarecare: Ştefan Doru
Dăncuş nu se trage din neamul celor doi aruncaţi din Eden. El este OMUL, Omul
creat de Dumnezeu pentru a-I fi tovarăş, nu rival. Omul – aşa cum şi L-a dorit Dumnezeu dintotdeauna.
Al şaptelea
lipseşte, iar al optulea aduce în
instanţă un lung şi frumos poem - scris se pare în închisoare -, o rugă a lui Ştefan Doru Dăncuş pentru îngerul său (soţia sa), din care
rezultă şi relaţia lui specială cu Dumnezeu: Ia-mi îngerul că nu-l mai pot duce / Puterile ce mi le-ai dat sunt
grele / Mă răstignesc nemotivat pe Cruce / Şi nu mai strălucesc în lume stele
//
De la al
nouălea avocat, aflăm că pentru el
este o onoare să-l apere pe Ştefan Doru
Dăncuş şi că pe baza dovezilor aduse de colegii lui poate afirma răspicat şi cu toată responsabilitatea că
OMUL trebuie achitat. Acest OM n-a fost niciodată vinovat.
Al zecelea
este Avraam, întâiul Patriarh. El dă următorul verdict: Isus a fost Fiul Omului. Ştefan Doru Dăncuş, aşa cum reiese din
documentele studiate, este fratele Lui. Cer ca acuzatul să fie scos din boxă.
…Verdictul meu: Nevinovat. Irevocabil.
Al unsprezecelea
susţine şi el că Dăncuş este fratele lui Isus şi precizează că i s-au
dat puteri necunoscute oamenilor.
Cel de al şaptelea, venit între timp, prezintă
instanţei manuscrisul „Copiii Raiului”. Este vorba despre nişte fiinţe suave şi naive, perechi izolate de
Adami şi Eve în care recunoşteam tristeţea şi lumina cuplului primordial. Pentru
ei merită să lupte şi să sufere, consideră Ştefan Doru Dăncuş. Coboară de munte - aşa cum în trecut au
făcut-o Moise şi Isus - şi începe o răfuială cu viermii…din ce în ce mai graşi, gelatinoşi, plini de râia orelor exacte
şi mirosind a latrină temporală, care se consideră stăpâni pe destinele oamenilor şi le provoacă necazuri şi
suferinţă, cu popii, ajunşi robii
dracului şi ai banului.
Acelaşi avocat prezintă jurnalul din
închisoare al lui Ştefan Doru Dăncuş, partea cea mai consistentă a cărţii, care
trece în revistă patimile lui:
Ieri am fost căutat de mama şi de soţia mea.
Una din ele m-a întrebat dacă nu mi-e greu în închisoare şi am spus că asta în
care stau e una mică, în comparaţie cu marea închisoare ce se numeşte Terra…sau
puşcăria cu deschidere la Marea Neagră (România n.n.) A vrut să spună că mai greu decât lui, le este
celor din afara închisorii.
Adevărul este
că şi lui i-a fost foarte greu. Spirit mândru şi liber, i-a fost imposibil să
se împace cu condiţia de puşcăriaş.
Acolo a citit foarte mult, a scris, a ţinut prelegeri colegilor de celulă, a
avut discuţii individuale cu ei, le-a scris misive pentru cei „de afară”, a băut
multă cafea, a fumat mult şi a…. suferit, suferit, suferit.
A suferit din cauza condiţiilor din celulă: o colivie gri, un fel de depozit în care se aruncă lucrurile care nu-ţi
trebuie, un spaţiu în care este mizerie, sunt muşte, foşcăie gândacii, sunt
şoareci, iar becul arde neîntrerupt, ziua şi noaptea, obligându-i pe deţinuţi
să doarmă cu capul sub pernă; pe holuri, gardienii fluieră, enervant, tot
timpul.
A suferit de dorul soţiei, îngerul
lui „de afară”.
A suferit, mai
ales, din lipsă de libertate, din cauza faptului că orele trec, uneori, ca veacurile de greu. Cea mai
cumplită stare în puşcărie e aşteptarea, spune el.
Abia când ura
nu l-a mai înecat, când a reuşit să-şi ierte călăii, şi a conştientizat şi că
puşcăria în care se află face parte
dintr-un plan divin, suferinţa i-a devenit suportabilă, iar celula un loc
unde se petrece zilnic un miracol. Îşi
dă seama şi că: Comparativ cu patimile
lui Isus, detenţia mea este o blândă vacanţă.
Într-o
noapte, în somn, a avut o revelaţie. O voce i-a spus: „În orice închisoare te-ai afla, tu trăieşti în Biserica Mea.”
În închisoare,
Ştefan Doru Dăncuş are impresia că este dotat cu puteri supranaturale: se roagă
lui Dumnezeu să plouă, şi plouă atât de mult încât se inundă oraşul Baia Mare,
în apropierea căruia este penitenciarul unde a fost deţinut. I-am spus Gabrielei (soţia lui n.n.) că dispun de puteri noi. „Poate erau necesare zidurile şi gratiile
pentru ca acestea, existând în faza latentă, să se dezvolte în paralel cu
starea de captivitate…..Deţinuţii din cameră nu ştiu nimic despre asta şi nici
nu trebuie să ştie, încă. Vor afla cine a stat printre ei abia după ce voi fi
plecat – vor regreta că nu mi-au pus întrebări, că şi-au irosit vremea jucând
cărţi sau remi pe ţigări.”
Conştient că este un om deosebit, cu o
misiune specială pe Pământ, dată de Dumnezeu, se simte şi obligat să se
pronunţe şi să facă lumină în legătură cu unele dintre problemele controversate
care frământă omenirea, cum ar fi: naşterea, moartea, reîncarnarea, Raiul etc. Aproape de sfârşitul cărţii ne spune: Nu va mai veni nimeni după mine care să vă
spună aceste lucruri, aşa cum nimeni, niciodată, nu va mai inventa becul
electric.
Al
doisprezecelea avocat a fost Iuda, care
în loc să-l apere îl acuză: A fumat, a băut, s-a drogat cu ceşti mari de
cafea, s-a culcat cu mai multe femei, şi-a urât aproapele, a minţit, a furat,
s-a crezut mai mare decât Dumnezeu, ……a făcut doi copii pe care i-a lăsat de
izbelişte…
A fost dată
sentinţa finală în „Cazul Dăncuş”, din care, printre altele, rezultă că cel în
cauză
„este nevinovat, indiferent de
deciziile luate de autorităţile timpului în care a apărut”, şi că „este
absolvit în totalitate de vinovăţia de-a-şi grăbi apariţia într-o lume
nepregătită pentru a înţelege ce spune.”
Eu am înţeles
că mărturia lui Iuda n-a fost luată în considerare, nu pentru că n-ar fi fost
adevărată, ci poate pentru că Tribunalul a considerat că, între timp, Ştefan
Doru Dăncuş şi-a ispăşit aceste păcate, sau poate fiindcă i s-au pus în balanţă
faptele bune şi faptele rele, primele înclinând balanţa de partea lor. Nu cred
că era suficient să i se recunoască calitatea de Frate al lui Isus, ca să fie
absolvit de orice vină. Sunt convins că şi în cer, ca şi pe pământ, nimeni nu este mai presus de lege.
Dovada o constituie faptul că, demult, la începuturi, au fost izgoniţi din cer
Adam, Eva şi mai mulţi îngeri pentru că au încălcat nişte legi.
Am mai înţeles
că, în cartea lui Ştefan Doru Dăncuş, este vorba de o ficţiune, în care autorul
i-a împrumutat eroului principal numele său, personalitatea sa, convingerile
sale şi foarte multe elemente din biografia sa. Cartea este un protest la adresa
neregulilor din societate şi împotriva nedreptăţilor pe care oamenii i le-au
pricinuit autorului. Nu consider că tot ce a făcut eroul cărţii a fost corect
şi nu sunt de acord cu tot ce-a spus sau a gândit el.
Cartea este
interesantă şi scrisă ori foarte vehement, ori de-a dreptul duios. Mi-a plăcut. Merita
treizeci de lei.