luni, 29 decembrie 2014

PLUGUŞORUL SCHIMBĂRII




 

Aho, aho, dragi invitaţi

Staţi pe loc şi ascultaţi

Dacă vreţi  ca să aflaţi 

Românilor ce li s-a întâmplat

În anul ăsta, după ce-au votat.

N-au găsit din neamul lor,

Un preşedinte, pe gustul tuturor,

Şi atunci au ales, cu nesaţ,

Pe unul care este neamţ,

Venit nu de peste hotar,

Ci din Sibiu, unde a fost primar.

 

 Aveţi răbdare, invitaţi,

 Şi continuaţi să mă ascultaţi!

 Ia mai mânaţi măi flăcăi

                                                          Şi sunaţi din zurgălăi!

 Hăi! Hăi! Hăi!

 
Citeşte mai mult >>

sâmbătă, 27 decembrie 2014

TOATĂ LUMEA HUUUO!.... (1)




În 1993, participam în SUA, la Atlanta, la un simpozion pe teme tehnice. În weekend, plimbându-mă prin unul din parcurile oraşului mi-a atras atenţia un grup mare de oameni care formau un cerc mare, aplaudau, se amuzau, iar din când în când huiduiau. Am devenit curios!  M-am apropiat şi am văzut, în mijlocul cercului, un tânăr care prezenta un număr de jonglerie cu măciuci. Făcea tot felul de figuri complicate. Când îi reuşeau, se înclina ceremonios şi zâmbitor în faţa oamenilor, iar ei aplaudau. Când greşea, şi asta se întâmpla destul de des,  făcea o figură spăşită şi se adresa lumii cu invitaţia: „Everybody huo!..”. Unii îl huiduiau, alţii continuau să-l aplaude şi toată lumea se amuza. Tânărul era simpatic foc!

Îmi vine în minte scena de câte ori îmi amintesc o situaţie în care am făcut ceva ce nu trebuia să fac, ceva pe care acum îl regret. În momentele acelea, strâng ochii, pielea mi se face ca de găină şi mă trezesc spunând: Everybody huuuo!...

Mi-am propus să povestesc câteva astfel de întâmplări, sperând ca în felul acesta să mă eliberez de apăsarea lor. 


Eram în clasa a şaptea la o şcoală generală din Zalău. Româna şi rusa ni le preda o profesoară tânără, frumoasă şi delicată. Atât de delicată, încât nu-ţi puteai închipui că a fost sau va putea fi atinsă vreodată de un bărbat. Ne era şi dirigintă. Colegilor le plăcea, iar eu eram literalmente îndrăgostit de ea. Aş fi făcut orice ca să-i atrag atenţia. Faptul că învăţam bine şi aveam note bune la materiile amintite, nu mi se părea suficient. Iată ce măgărie am fost în stare să fac:

 În timpul unei oare, într-o linişte deplină, în timp ce ea scria ceva la tablă cu spatele la clasă, m-am ridicat în picioare şi am detonat o capsă, cu ajutorul unui pistol jucărie. Toţi cei din clasă s-au speriat, iar pe ea am văzut-o cum i se înmoaie picioarele şi cade. Câţiva colegi şi colege au dat fuga la catedră să-i dea o mână de ajutor. Eu rămăsesem în picioare, cu pistolul în mână şi, aşa cum mi-au mărturisit ulterior colegii, alb ca ceara, cu un zâmbet, mai degrabă rânjet, îngheţat pe faţă. O colegă s-a repezit la mine şi a început să mă lovească cu pumnii în spate, indignată de ce am putut să fac. N-am simţit nimic şi   n-am făcut nici un gest să mă apar.

Profesoara şi-a revenit. Colegii au ajutat-o să se ridice. Aceiaşi fată care mă luase la bătaie i-a explicat ce s-a întâmplat. Profesoara şi-a îndreptat privirea spre mine şi m-a întrebat:

- De ce ai făcut asta?

Nu i-am răspuns, am început să plâng şi am părăsit în fugă sala de clasă.

În aceeaşi zi, am aflat că profesoara era basarabeancă şi că în timpul războiului, familia ei a fost victima unui bombardament căruia i-a supravieţuit doar ea, şi că, de atunci, intră în panică de câte ori aude un bubuit, indiferent ce îl provoacă.  Mi s-a făcut o ruşine cumplită!

De câte ori îmi amintesc de această întâmplare, strâng din ochi, pielea mi se face ca de găină şi îmi vine să urlu: Everybody huuuo!...

 
Citeşte mai mult >>

vineri, 3 octombrie 2014

ARMATĂ VESELĂ




 

Armata obligatorie, în termen, n-a fost în general veselă. A avut cel mult câteva momente amuzante, întâmplătoare sau nu. Eu am făcut doar două luni de armată, în 1961, la terminarea facultăţii. Mi s-au părut cele mai lungi două luni din viaţa mea, cu toate că eu şi colegii mei ne-am străduit să le colorăm cât mai mult cu putinţă.

Abia intraţi în cazarmă am fost foarte repede costumaţi în kaki, din cap până-n picioare. Din viaţa de care m-am despărţit la porţile cazărmii mi-au mai rămas doar portofelul şi o batistă. N-am avut timp să ne alegem  fiecare ce ni se potrivea mai bine sau ne convenea mai mult. Am luat ce ni s-a dat, urmând ca, ulterior, la magazie sau între noi, să facem schimburile necesare. Arătam ca nişte salvaţi dintr-un naufragiu, îmbrăcaţi cu ce s-a găsit la bordul navei salvatoare. Fiecare dintre noi remarca ceva caraghios în ţinuta celuilalt. Pe unul nu-l cuprindea vesta, altuia pantalonii îi ajungeau doar până sub genunchi, unora le cădea capela pe urechi în timp ce altora le stătea pe vârful capului. Cizmele mele erau foarte largi: „În fiecare cizmă de-a ta ar mai încăpea o pâine şi o sticlă de vin” a remarcat un coleg.

Am primit şi lenjerie de pat: două cearceafuri, o pernă şi o pătură. Dormitorul era de optzeci de locuri, cu paturi pe patru rânduri: două cu etaj, două numai cu parter. Noi eram şaptezeci şi şase! Ne-am făcut şi refăcut paturile de câteva ori, până ce sergenţii, şefii de grupe, care aveau să doarmă împreună cu noi, s-au declarat mulţumiţi de cât de bine era întins cearceaful şi cât bine era împăturită pătura. Ne culcam odată cu găinile: la orele nouă şi jumătate. În primele zile nu ne era somn, am mai fi vorbit între noi, am fi glumit, am mai fi spus câte un banc, dar sergenţii, lipsiţi complet de umor, ne închideau repede gura.  Cu toate acestea, ne-am făcut, reciproc, tot felul de farse şi nu i-am cruţat nici pe ei. A urmat însă o săptămână de instrucţie istovitoare. Abia aşteptam să ajungem în dormitor şi adormeam de cum ne aşezam în pat. Dacă te trezeai noaptea, aveai prilejul să asişti la un concert de sforăituri care ar fi făcut deliciul oricărui meloman! Nu mai vorbesc de parfumul aerului pe care eram obligaţi să-l respirăm!

Am făcut armata într-un sat din Dobrogea. Din când în când, duminicile, eram învoiţi în sat. Înainte de ieşi pe porţile cazărmii ni se verifica ţinuta. Dacă nu eram tunşi şi bărbieriţi, dacă uniforma nu era curată şi călcată, dacă cizmele nu luceau, eram întorşi în cazarmă. Ca să

nu ni se întâmple aşa ceva, am construit, în curte, patru ateliere: unul de tuns, unul de ajustat mustaţa, unul de manichiură şu unul de lustragerie.

Deschid o paranteză ca să  menţionez că jumătate din noi şi-au lăsat mustaţă. Mi-am lăsat şi eu, dar, pentru că nu mă prea aranja, am tuns-o în ajunul vizitei prietenei mele. Aproape toţi am primit  astfel de vizite, prilej să fim învoiţi în sat, indiferent dacă era duminică sau zi de lucru.

Să revin la ateliere. În general în jurul celor de tuns şi ajustat mustaţa se aduna multă lume şi se făcea mult haz. Operaţiunile erau făcute de câtre „meseriaşi”, selectaţi dintre colegi, în urma unor probe de lucru. Concurenţa pentru ocuparea celor două posturi a fost destul de mare, deoarece o tunsoare costa un leu, iar ajustatul mustăţii cincizeci de bani.  Inspectorul de calitate care supraveghea operaţiunile şi cel care ţinea oglinda primeau câte o bere. Să nu credeţi că eram tunşi oricum. Fiecare putea opta pentru unul din următoarele stiluri: cu bordură groasă la spate, nailon sau cazon.  Şi mustăţile erau de mai multe feluri: pe oală,  morsă, rândunică, creion şi periuţă. Băieţii nu ţineau atât de mult să arate bine, voiau să atragă atenţia. Exista însă pericolul să fie tunşi zero sau să li se radă mustăţile când atrăgeau atenţia comandantului de companie, un tip fără nici un pic de umor şi simţ estetic. Ce l-am mai fi tuns şi pe el dacă ne-ar fi căzut în mână!

Unitatea noastră militară avea şi o gospodărie anexă din care nu lipseau porcii. Coteţul lor era în apropierea sălilor de studiu. În pauze ne distram filozofând pe marginea lor. Un eveniment deosebit a avut loc când una din scroafe a fătat. Câţiva dintre noi au botezat şi adoptat câte un purceluş. Unul dintre ei era chior. A fost bătaie pentru adoptarea lui. Cel care i-a devenit tată adoptiv, la botezat Nelson şi l-a dus, într-o zi, în sala de studiu. La scăpat din braţe şi n-a reuşit să-l prindă înainte de terminarea pauzei şi revenirea în sală a instructorului. A alergat prin sală până ce a nimerit uşa şi a ieşit în curte. Ne-am luat după el. A  continuat  să alerge prin cazarmă.  După multă alergătură şi după ce am atras atenţia la multă lume, inclusiv comandantului de companie, am reuşit să-l încercuim şi să punem mâna pe el. A urmat o anchetă, din care am reuşit să ieşim basma curată, datorită minciunilor meşteşugite la care am recurs. Altădată, jucându-ne cu el, ni l-am pasat unii la alţii, ca la rugbi. Eu a trebuit să plonjez ca să-l pot prinde. M-am ales cu coatele  julite.

Jucam uneori fotbal. Echipele noastre purtau nume caraghioase cum ar fi „Cioclii Parfumaţi” sau „Stafiile Verzi”, referitor la felul cum arătam, sau „Varză Murată” sau „Slănină Râncedă”, referitor la ce mâncam uneori. Jucătorii purtam numele unor fotbalişti celebri sau unele născocite de galerie. Trofeele puse în joc erau fie o pereche de obiele noi, fie una de ciorapi curaţi. Ne luptam acerb pentru ele, deoarece erau rarităţi. 

Născocisem şi un joc: se numea „rişcă la linie” sau, simplu, „liniuţă”. Era unul anost, constând în aruncarea unor obiecte la linie, câştigând cel care îşi plasa obiectul cât mai aproape de ea. Partidele de „liniuţă” se transformau transforma adesea, graţie imaginaţiei şi fanteziei colegilor, într-un adevărat spectacol de circ.  Vă relatez una dintre ele:

Au participat reprezentaţii „Casei de Filme Titanus”, ai „Concernului de Sicrie  Düllap” şi ai „Întreprinderii de Lustruit Cadavre şi Împletit Muci, Silozul”. Au fost de faţă managerii celor trei instituţii. Competiţia a avut un director, a fost supravegheată de o echipă de arbitrii şi relatată de un spicher. A început printr-un discurs în limba chineză a directorului  concursului, tradus în română de spicher. A urmat prezentarea concurenţilor, în următoarea manieră: Celebrul Labo Labo, reprezentant al „Casei de Filme Titanus”, omul cu o mână de lemn şi un ochi de sticlă, mare campion şi imbecil, se spală pe picioare odată la trei săptămâni, se hrăneşte cu cadâne în foi de viţă şi bea numai apă în care s-au spălat rufe. Este favoritul numărul unu al concursului şi ultimul favorit al comandantului de companie. A urmat concursul, amuzant prin el însuşi, dar şi prin delicioasele intervenţii ale spicherului. S-a încheiat cu un emoţionant discurs al directorului său,  tradus şi transmis, simultan, în 24 de limbi. Câştigătorului i s-a înmânat o gogoaşă şi un buchet de frunze veştede.

Mai practicam şi alte jocuri pentru „oameni mari”, cum ar fi leapşa pe ouate sau pe cţărate. Cunoaşteţi jocul? Pentru orice eventualitate, vi-l relatez: unul aleargă după ceilalţi. Dacă reuşeşte să atingă pe unul dintre ei, înainte ca acesta să se pună în gardă aşezându-se „pe ouă” sau căţărându-se pe primul obiect sau fiinţă care i-a ieşit în cale: copac, burlan, bancă, coleg etc. ,  cel atins îi ia locul.  Aşa cum se cuvenea, jocul începea prin alegerea celui care va alerga primul cu una din formulele:  „Am o călimară, / Plină cu cerneală. / Ce culoare are / Călimara mea?” sau „Ala, bala, portocala, / Ieşi Gheorghiţă la portiţă, / Că te-aşteaptă Talion, / Talion fecior de domn, / Cu căruţa Radului, / Cu caii împăratului. / Clanţ, zbanţ, dorobanţ, /  Cioc, boc, ieşi la joc.”

Nu mi-am închipuit niciodată că ajunşi ingineri, vom practica astfel de jocuri copilăreşti. Acum, o spun cu toată convingerea: Ferice de cei care se pot copilări!

 

 

 

 
Citeşte mai mult >>

marți, 15 iulie 2014

ÎN MUNŢII ORĂŞTIEI






Am fost pentru prima oară în Munţii Orăştiei, ca să vizitez cetăţile dacice de acolo, în 1976, împreună cu soţia mea şi cu cei doi băieţi ai noştri: unul avea 11 ani, iar celalalt 9. Am mers acolo cu Dacia noastră, 1100, am dormit în cort şi maşină şi am vizitat cetăţile Costeşti şi Sarmizegetusa. De la Costeşti, unde ne-am instalat cortul, la Sarmizegetusa, am călătorit cu un tren forestier, călare pe buşteni. Ne-am întors de acolo cu un vagonet, condus de un muncitor forestier. Vagonetul a venit liber la vale, iar cel care îl conducea a frânat tot timpul, ca vagonetul să nu ia viteză prea mare şi să sară de pe şine. Azi, calea ferată forestieră nu mai există.
Citeşte mai mult >>

marți, 10 iunie 2014

POVESTEA UNEI FAMILII DE URŞI



                       
  1.  FAMILIA









Ursoaica brună, din  fotografie,
Tânără, puternică, nurlie,
A născut într-o iarnă geroasă,
Într-o grotă, ce-i servea de casă,
Trei ursuleţi dolofani şi pufoşi,
Neastâmpăraţi şi  mâncăcioşi.
Unul mai mic, negricios, delicat,
Altul cu un guler alb, imaculat,


Şi ultimul având părul roşcat.
După ce a început să vadă fiecare
Şi să meargă binişor pe picioare,
Primăvara, într-o zi cu soare,
Ursoaica i-a scos la plimbare.
Cu această ocazie, ea le-a predat
O lecţie uşor de memorat:
Le-a arătat tot ce-i înconjoară,
Pământul şi cerul, prima oară,
Apoi, iarba, florile, copacii,
Fluturii, albinele, gândacii,
O şopârlă ce se prăjea la soare,
Un melc cu casa în spinare,
Păsărelele care cântau  frumos,
O veveriţă într-un copac stufos,
Un iepuraş urechiat şi fricos
Şi, chiar un cârd de căprioare,
Care căutau, prin preajmă, mâncare.
Totul a denumit răspicat,
A explicat, a repetat şi iar a repetat,
Până când şi ursuleţul cel roşcat,
Neatent şi foarte neastâmpărat,
A reuşit să recunoască  toate
Plantele şi animalele învăţate.
Într-o altă zi frumoasă, au învăţat
Despre ce este bun sau nu de mâncat,
Despre ce-i gustos sau contraindicat.
Au aflat gustul ales al ciupercilor,
A ghindei de anul trecut şi al melcilor;
Au mâncat fiecare şi câteva furnici,
Savurând cu desfătare ouăle lor mici,
Apoi şi-au îndulcit gura cu câteva flori
De Mierea Ursului, în multe culori.
Ursuleţul cel roşcat şi neastâmpărat,
Din nou distrat şi neatent la explicat,
A luat în gură, din greşeală, un bondar,
Ce sta pe-o floare şi culegea nectar.
Vai de el, sărmanul, ce-a  păţit!
Doamne, cât de mult a pătimit!
Bondarul a zbârnăit ca o drâmbă,
Apoi l-a înţepat, în limbă.
L-a fulgerat imediat o teribilă arsură,
De parcă i-ar fi pus cineva foc în gură.
A sărit, „ca ars”, un metru-n sus,
(O  rară performanţă pentru-un urs!)
A chelălăit şi a urlat un ceas întreg.
Doamne, cât a  putut fi de  bleg!
Limba i s-a umflat atât de tare,
Că nu s-a mai putut atinge de mâncare,
Şi-n două zile, ce i s-au părut nesfârşite,
N-a mâncat altceva decât… răbdări prăjite.
 
Citeşte mai mult >>

marți, 20 mai 2014

DECALOGUL BLAGA*


    1. Talentul e comparabil cu ceea ce reprezintă caratele în lumea metalelor preţioase….
    2. Talentul prezumă o matrice stilistică. De fapt, existenţa amândurora este o condiţie sine qua non a originalităţii…
    3. Nimeni, niciodată, nu poate realiza ceva cât de cât valoros fără pasiune. Nu interesează durata şi supliciul creaţiei. Nu numărul ciornelor, ci rezultatul contează.
    4. Mai mult decât oricine, poetul trebuie să-şi reprime narcisismul naiv. Fără a tăia din diamantul inspiraţiei, e necesar să şlefuiască fiecare vers. Aceasta este adevărata artă….
    5. Imaginile sau motivele poetice care se dovedesc incongruente unei elaborări se pot utiliza ca elemente într-o poetică nouă, dacă se pot integra spiritului acesteia ca o mătase ce face parte din acelaşi fir, din acelaşi caier.
    6. O condiţie apodiptică oricărei poezii majore este concentrarea maximă a mijloacelor verbale. În marea poezie, efectul artistic maxim se obţine cu un minim de mijloace.
    7. Una din cele mai nocive tentaţii pentru poeţi este autopastişa……
    8. Fiecare colţ de univers, fiecare aspect de viaţă, fiecare manifestare de specific naţional ascunde  nesfârşite izvoare de inspiraţie.
    9. Atunci când elaborarea nu dă satisfacţia realizării, nu trebuie să se persevereze excesiv, dar nici nu trebuie să se abandoneze ideea. În astfel de cazuri e bine  ca manuscrisul să fie pus la o parte, „lăsat să se coacă”…..E o adevărată artă să ştii să aştepţi, „să priveşi în sus de lângă scara răbdării”, să nu te precipiţi  în publicarea unei lucrări. Horaţiu în „Ars poetica” preconiza păstrarea unui manuscris  timp de nouă ani înainte de a-l publica…..
    10. Chiar dacă, după strădanii, ai convingerea reuşitei şi alţii, de asemenea, ţi-o recunosc, trebuie să tinzi mereu spre adâncimea creaţiei şi modernizarea uneltelor.
*Extras din cartea "Blaga inedit. Amintiri şi documente" de Bazil Gruia, Editura Dacia, Cluj Napoca, 1974
Citeşte mai mult >>

luni, 28 aprilie 2014

UN ROMAN DOCUMENT





Între anii 1950-1954, am fost elev la Cluj. Tot atunci, trăia acolo, lucra şi suferea Lucian Blaga. N-am avut fericirea să-l cunosc, să-l aud şi nici barem să-l văd. Am vrut ca asta să nu se întâmple şi eroilor cărţii la care lucrez, a cărei acţiune se petrece în capitala Ardealului, în aceiaşi perioadă. Documentându-mă în legătură cu marele poet şi filozof, am dat peste romanul său, „Luntrea lui Caron, despre care, când am aflat că a fost scris în clandestinitate şi că a putut fi tipărit abia după Revoluţie, că este, într-un fel, autobiografic şi că se referă la anii de instaurare a dictaturii proletariatului în ţara noastră,  m-am hotărât să-l procur şi să-l citesc. Nu m-au descurajat afirmaţiile lui Nicolae Manolescu şi Alex Ştefănescu, din istoriile lor literare, primul susţinând  că este un roman ratat, cu carenţe stilistice, iar cel de al doilea că de fapt  nici nu este roman, ci doar poezie povestită, şi nici atenţionarea lui Sorin Lavric, dintr-un articol apărut în „România Literară”, că s-ar putea să abandonez cartea  doar după câteva pagini citite.
Citeşte mai mult >>

miercuri, 12 februarie 2014

BÂRFELI, ZVONURI ŞI MINCIUNI



 

Săptămâna trecută, am văzut, la Teatrul Naţional, comedia „Bârfe, zvonuri şi minciuni” a dramaturgului american Neil Simon, acelaşi care a scris şi „Desculţ în parc”, după care s-a făcut un film cu Robert Redford şi Jane Fonda.

Există unii, dar mai ales unele, cărora le plac bârfele, există aşa zişii zvonaci, care răspândesc zvonuri, şi mai există mitomanii, care mint „cum respiră” (ghiciţi, pe cine l-am citat?). Piesa asta este o lecţie pentru ei, atât în sensul de cum trebuie să facă cât şi în sensul cm nu-i bine să facă toate astea. Prin urmare pe ei îi invit, în primul rând, să vadă acest spectacol. Dacă ar fi să mă opresc aici, sunt sigur că sala va rămâne goală, pentru că nimeni nu va risca să se deconspire. De aceea, mă grăbesc să spun că vizionarea spectacolului e recomandată şi celor dornici să se distreze, dispuşi să râdă de prostioare mai mult sau mai puţin comice.

Fac o paranteză ca să vă spun că m-am nimerit, în sală, lângă un tip care râdea de ori ce şi o făcea foarte enervant: tare, piţigăiat şi, din când în când, cu sughiţuri. Mi-a venit, de câteva ori, să plec!

Autorul spune despre piesa sa că ea este o farsă şi că: Cel mai simplu aspect al farsei este că ai nevoie de multe uşi. Şi ai nevoie de mulţi oameni să intre şi să iasă pe ele, căutându-se unii pe alţii. În general, într-o farsă, lumea încearcă să tăinuiască informaţii.

Prima parte a acestei „reţete” este o indicaţie pentru scenograf. Prin urmare, Cătălin Arbore, cel care semnează decorul spectacolului, s-a conformat: a creat o cameră de zi modernă, cu nu mai puţin de patru uşi la parter şi două la etaj - unde se ajunge pe o scară interioară.

A căzut apoi în sarcina autorului să-şi alerge personajele prin ele. A făcut-o cu mult succes, pentru că toate personajele lui sunt tinerei  şi tinere cu o foarte bună condiţie fizică. A existat şi o excepţie:   o doamnă suferindă de dureri de şale.

Şi mai priceput s-a dovedit el în a-şi pune personajele în situaţia să tăinuiască informaţii. Să nu vă închipuiţi că şi le-a conceput ca pe nişte martiri, rezistenţi la tortură. Nu, i-a pus pur şi simplu în situaţia să mintă şi au minţit…. de au îngheţat apele. Au minţit încât s-au încurcat în propriile minciuni. Nici noi, spectatorii, n-am mai fost în stare, la un moment dat, să le ţinem socoteala.

Să vă spun, foarte pe scurt, despre ce-i vorba un spectacol: Un cuplu îşi serbează aniversarea a zece ani de la căsătorie. Invitaţii vin pe rând. Vor fi, în total, patru perechi. Primii sosiţi nu-l găsesc acasă decât pe sărbătorit, care se împuşcase într-o ureche, din greşeală sau pentru că a vrut să se sinucidă. E undeva într-un dormitor, ascuns de ochii noştri pe toată durata spectacolului. Nu apar deloc nici soţia lui şi nici servitorii. Din diverse motive, destul de stângaci alese, primii veniţi încearcă să ascundă această situaţie celor care vin după ei, aceştia celor ce le urmează şi tot aşa, de trei ori. Minciunile, cuvintele de duh, situaţiile amuzante, bârfele şi zvonurile, curg valuri, valuri. În spre finalul spectacolului, apar şi doi poliţişti, veniţi să ancheteze accidentarea maşinii uneia dintre ei. Toată lumea crede că ei au venit să ancheteze tentativa de sinucidere a gazdei, de unde alte minciuni şi alte situaţii caraghioase.

Te întrebi, pe bună dreptate, cum pot nişte oameni în toată firea , instruiţi, avuţi, frumoşi să se preteze la aşa ceva? Cred că cel mai bine ar fi să-l întrebăm pe autor. Mi se pare neverosimil!  E o comedie, o să-mi spuneţi. Aveţi dreptate, dar eu cred că doar situaţiile comice verosimile  te fac să râzi din toată inima.

Regia aparţine directorului teatrului, actorului Ion Caramitru. Nu avem nimic să-i reproşăm. Distribuţia a fost aleasă „pe sprânceană”: Monica Davidescu, Marius Bodochi, Cecilia Bârbora, Silviu Biriş, Rodica Ionescu, Armand Calotă, Oana Ioachim / Florenţa Ţilea, Gavril Pătru, Victoria Dicu, Dorin Andone.  Toţi au fost foarte buni.
Citeşte mai mult >>

vineri, 31 ianuarie 2014

LA RÂNCA, PRIN ZĂPADĂ



 

În decursul lunii decembrie 2013 şi ianuarie 2014 - până în ziua de 24 a ei - n-a nins deloc şi românii au început să se vaiete că le-au rămas semănăturile de toamnă neprotejate şi că dacă o da vreun ger, praful o să se aleagă de ele. Enervat de văicărelile lor, Cel de Sus a pogorât asupra ţării lor ninsoare şi viscol şi numai că nu le-a zis: „Săturaţi-vă de zăpadă!”. Acum toţi românii se vaietă, iar inconştienţii care s-au aventurat la drum în zilele astea blestemă. Aşa suntem noi românii: Nu-i bine nici aşa, nici aşa, adică, nu-i bine nicicum.

Printre drumurile înzăpezite şi impracticabile din aceste zile s-a aflat şi porţiunea din Transalpina dintre Novaci şi Rânca, blocând mai mulţi turişti în staţiune. Într-o iarnă, cu mulţi ani în urmă, pe când acest drum nu era asfaltat, iar staţiunea Rânca număra doar câteva cabane, am trăit o aventură pe acest traseu, care ar fi putut avea un sfârşit tragic. 

Citeşte mai mult >>

luni, 27 ianuarie 2014

IISUS HRISTOS PREŞEDINTE




 

Însuşi Iisus (da, da, Fiul Omului) se hotărăşte să pogoare încă odată pe Terra, fix între Dunăre şi Carpaţi, de data aceasta, întrupându-se într-un….cetăţean român. Este vara  lui 2014. El intenţionează să candideze la postul  de preşedinte al ţării acesteia, fosta Grădină a Maicii Sale. Zice: „Vreau să pun la punct lucrurile pe aici, să înving relele, să fac curăţenie bună. Ştiu că au mari şi încurcate probleme, dar, tocmai de aia, dacă n-oi putea Eu face, cine să poată?”

Şi, minune dumnezeiască, fără sprijinul vreunui partid şi chiar fără vreun sfanţ de pus la bătaie în „încăierarea” (vroiam să spun, „campania”) electorală, Iisus ajunge preşedinte la Cotroceni. Drept consilieri prezidenţiali, îşi ia, bineînţeles, nişte îngeri. Cum se va descurca?

Iată varianta mea:

Grădina, vezi bine, avea şi ceva buruieni, unele tare ţepene. Nu e de mirare că, după puţină vreme, încep unii să latre:

- Ia să vedem, nu cumva preşedintele ăsta nou a colaborat, cândva, cu Securitatea? Scormoniţi bine, comisie specială de cercetare, străduiţi-vă şi descoperiţi ceva!

- Ia mai vedeţi, nu cumva preşedintele ăsta nou, Iisus parcă-i zice, a plagiat ceva, în învăţăturile lui? Are el toate titlurile şi distincţiile, luate pe merit? Scormoniţi, găsiţi, de aia vă plătim!

- Nimic? Atunci ia vedeţi, nu cumva dumnealui are familie – soţie, copii? Mai luaţi odată la puricat „Codul Da Vinci”! Nu se poate să nu descoperim vreo hibă la vreunul  din membrii familiei sale.

În fine, una din comisiile speciale de investigaţii create, descoperă ceva care l-ar putea incrimina: noului preşedinte îi miros urât hoţia, şmecheria, minciuna, şarlatania, şi cere ca vinovaţii de aşa ceva să-şi primească pedeapsa, după lege.

Vai de El! Parcă n-ar fi ştiut că aceste „calităţi” fac parte, la noi, din chiar talentele naţionale! Cum să stârpeşti de la rădăcină ceva care ne „personalizează”, şi nu de azi, de ieri, ci de veacuri?

- Să fim prudenţi ! recomandă în şoaptă un înger consilier. Odată, demult, s-a mai găsit unul – Vlad îi zicea, nepot de-al lui Mircea – să ţină mortiş a stârpi din rădăcină aceste „talente naţionale” şi a păţit-o.  E drept, a greşit, crezând că scopul scuză mijloacele. A fost omorât de proprii boieri. De atunci, parcă s-ar fi scris într-o carte a destinului acestei naţii, ca  nici un  domnitor rege sau preşedinte să nu mai îndrăznească a atenta cât de cât serios la  „talentele naţionale”, că va păţi ca el. Fereşte-te Doamne!

După nenumărate mizerii, piedici şi calomnii mârşave, preşedintele Iisus a ajuns, cam după trei ani (exact ca în Biblie), …..pe cruce. L-au crucificat, va să zică! Ba, ca să fie pozna completă, I-au ridicat crucea tocmai în faţa locului unde se va înălţa o semeaţă şi trufaşă Catedrală, numită „a Mântuirii”.  Halal mântuire!

Anca BĂNICĂ


ATENŢIE, DOMNULE PLEŞU! a vrut să spună doamna Bănică (n.n.)
Citeşte mai mult >>

sâmbătă, 25 ianuarie 2014

ÎNDEMN LA LUPTĂ


                                                   



 

Doamna profesoara Anca Bănică, din Târgu Jiu, mi-a trimis o amplă scrisoare, referitoare la campania „ANDREI PLEŞU PREŞEDINTE”. Citez din scrisoare:

Am citit multe în ultimul timp, cam tot ce mi-a căzut sub ochi despre eroul nostru (Andrei Pleşu n.n.) – viaţa, personalitatea, firea şi caracterul, opera. Am discutat cu prieteni şi cunoştinţe, popularizând frumoasa dumitale iniţiativă de a-i propune o candidatură la preşedinţie. Am făcut lobby, am obţinut adeziuni şi voi fi perseverentă pentru că, sincer, îmi place ideea asta, de a pune în fruntea statului o personalitate, un intelectual de clasă, care să ne „reprezinte cu cinste”. Un vis nobil, frumos.

Ne îndeamnă să nu renunţăm la ideea noastră, şi, ca să ne convingă, ne-a trimis poezia de mai jos, a lui Radu Gyr:

 

ÎNDEMN LA LUPTĂ

     

Nu dor nici luptele pierdute,

nici rănile din piept nu dor,

cum dor acele braţe slute

care să lupte nu mai vor.

 

Cât inima in piept iţi cântă

ce-nseamnă-n luptă-un braţ răpus?

Ce-ţi pasă-n colb de spada frântă

când te ridici cu-n steag, mai sus?

 

Înfrânt nu eşti atunci când sângeri,

nici ochii când în lacrimi ţi-s. 

ADEVĂRATELE ÎNFRÂNGERI,

SUNT RENUNŢĂRILE LA VIS!

 

În scrisoare, doamna profesoară trece în revistă şi toate posibilele obstacole care vor apărea în drumul spre preşedinţie al unui candidat ca domnul Pleşu – obstacole de care am fost conştienţi şi noi, dar pe care nu le-am considerat insurmontabile – şi, în final, creionează un scenariu cu ce i s-ar putea întâmpla unui candidat ca Domnia Sa, odată ajuns preşedinte. Acest scenariu, intitulat „IISUS HRISTOS PREŞEDINTE”, o să-l postez mâine, pe această pagină şi pe blogul meu.

 
Citeşte mai mult >>

marți, 21 ianuarie 2014

ANDREI PLEŞU PREŞEDINTE (ULTIMUL EPISOD)




 

Se spune despre naţiuni că au conducătorii pe care îi merită. Categoric, românii nu-l merită încă pe ANDREI PLEŞU, sau pe altcineva de talia lui, ca preşedinte!

La sfârşitul acestui TEST, vă mulţumesc tuturor celor care aţi votat pentru candidatura lui Andrei Pleşu la înalta demnitate în stat şi aţi înţeles că preşedintele trebuie să fie un intelectual şi nu un marinar sau altceva,  că trebuie să fie un om cult, paşnic şi de treabă, nu unul pătimaş şi pus tot timpul pe harţă. Din păcate aţi fost puţini.  Câţiva aţi fost împotrivă, iar majoritatea v-aţi abţinut. Poate că dacă în afară de opţiunile „Îmi place” şi „Nu-mi place” ar fi fost şi „Nu ştiu. Nu mă interesează” aţi fi votat şi cei care v-aţi abţinut. Dacă am fi reuşit să extindem textul la scară naţională - asta a depins numai de dumneavoastră – poate că rezultatele ar fi fost aceleaşi: ar fi predominat cei care nu doresc sau nu îndrăznesc să se implice, lăsându-i pe alţii, mult mai puţini, să decidă în locul lor. În situaţia asta nu vor avea dreptul să se plângă de preşedintele cu care vor fi pricopsiţi şi nici de alte belele pe care vor fi obligaţi să le suporte, aruncate asupra lor de o mână de oameni nepricepuţi sau rău intenţionaţi.

În final, sper că această campanie să fie preluată de alţi exponenţi ai Societăţii Civile, cu posibilităţi mai mari şi cu mai multă pricepere decât am avut eu. Doamne ajută!
Citeşte mai mult >>