marți, 10 iunie 2014

POVESTEA UNEI FAMILII DE URŞI



                       
  1.  FAMILIA









Ursoaica brună, din  fotografie,
Tânără, puternică, nurlie,
A născut într-o iarnă geroasă,
Într-o grotă, ce-i servea de casă,
Trei ursuleţi dolofani şi pufoşi,
Neastâmpăraţi şi  mâncăcioşi.
Unul mai mic, negricios, delicat,
Altul cu un guler alb, imaculat,


Şi ultimul având părul roşcat.
După ce a început să vadă fiecare
Şi să meargă binişor pe picioare,
Primăvara, într-o zi cu soare,
Ursoaica i-a scos la plimbare.
Cu această ocazie, ea le-a predat
O lecţie uşor de memorat:
Le-a arătat tot ce-i înconjoară,
Pământul şi cerul, prima oară,
Apoi, iarba, florile, copacii,
Fluturii, albinele, gândacii,
O şopârlă ce se prăjea la soare,
Un melc cu casa în spinare,
Păsărelele care cântau  frumos,
O veveriţă într-un copac stufos,
Un iepuraş urechiat şi fricos
Şi, chiar un cârd de căprioare,
Care căutau, prin preajmă, mâncare.
Totul a denumit răspicat,
A explicat, a repetat şi iar a repetat,
Până când şi ursuleţul cel roşcat,
Neatent şi foarte neastâmpărat,
A reuşit să recunoască  toate
Plantele şi animalele învăţate.
Într-o altă zi frumoasă, au învăţat
Despre ce este bun sau nu de mâncat,
Despre ce-i gustos sau contraindicat.
Au aflat gustul ales al ciupercilor,
A ghindei de anul trecut şi al melcilor;
Au mâncat fiecare şi câteva furnici,
Savurând cu desfătare ouăle lor mici,
Apoi şi-au îndulcit gura cu câteva flori
De Mierea Ursului, în multe culori.
Ursuleţul cel roşcat şi neastâmpărat,
Din nou distrat şi neatent la explicat,
A luat în gură, din greşeală, un bondar,
Ce sta pe-o floare şi culegea nectar.
Vai de el, sărmanul, ce-a  păţit!
Doamne, cât de mult a pătimit!
Bondarul a zbârnăit ca o drâmbă,
Apoi l-a înţepat, în limbă.
L-a fulgerat imediat o teribilă arsură,
De parcă i-ar fi pus cineva foc în gură.
A sărit, „ca ars”, un metru-n sus,
(O  rară performanţă pentru-un urs!)
A chelălăit şi a urlat un ceas întreg.
Doamne, cât a  putut fi de  bleg!
Limba i s-a umflat atât de tare,
Că nu s-a mai putut atinge de mâncare,
Şi-n două zile, ce i s-au părut nesfârşite,
N-a mâncat altceva decât… răbdări prăjite.
 
      2. A DOUA LECŢIE
 
Într-o altă zi, mama lor le-a predat
O materie importantă, dar greu de învăţat.
La fel de grea ca aritmetica sau geometria
Pe care voi copii le învăţaţi în clasa treia.
Au învăţat cum arată şi cum să recunoască
O vulpe, un lup, un câine, o broască,
Un porc mistreţ sau ori ce alt animal,
După aspect şi după mirosul lor particular,
Venit de-aproape sau de la distanţă mare,
Venit din urmele lăsate pe cărare.
Este cazul, dragi copii, ca să vă spun,
 
 
Că urşii, sărmanii, n-au văzul prea bun
Şi  atunci, ca să se suplinească  ponosul,
 Li s-a dezvoltat foarte mult mirosul.
Şi fiindcă au fost obligaţi, aşa socot,
Să-şi vâre botişorul  lor mititel peste tot,
Sau să tragă tot timpul aer pe nări,
Pe rând, din toate cele patru zări,
Vai de ei ce au păţit: unul a ameţit,
Altul s-a înţepat într-un spin ascuţit,
Iar pe ultimul l-a apucat
Un acces cumplit de tuşit şi strănutat.
Strănuta de se cutremura pădurea!
Un iepuraş  s-a şi pierdut cu firea.
Pe loc, ursoaica a decretat solemn,
Că ursuleţul  face alergie la polen
Şi, deşi alergia nu este un fleac,
Ursoaica  ştie  o buruiană de leac,
Cu care-i va veni alergiei de hac.
                   
 3. UN ANIMAL CIUDAT: OMUL
 
Pentru că vremea n-a fost frumoasă
Au trebuit să stea câteva zile în casă.
Dar a venit, până la urmă, şi ziua
Când şi-au părăsit din nou vizuina.
Au mers până la marginea pădurii
Şi, de acolo, de la începutul arăturii,
Ursoaica le-a arătat, venind pe cărare,
Un animal ciudat, în două picioare,
Fără blană, fără pene, fără gheare.
Le-a cerut să se ascundă după un pom
Şi le-a explicat, că acela-i  un OM.
Le-a mai cerut să îl miroasă bine,
Să-l studieze atenţi, în timp ce vine,
Şi de acum încolo, când îl vor simţi,
Îl vor vedea, auzi sau mirosi,
Să se întoarcă din drum, să-l ocolească,
Şi nu cumva să-l întâlnească!
- De ce? a întrebat ursuleţul cel mic,
Mie nu mi se pare a fi prea voinic.
Si apoi, ne-ai spus, de multe ori,
Că nimeni nu-i mai puternic decât noi.
- Este aşa precum v-am spus:
Nici un animal nu-l întrece pe urs,
În nici un fel de luptă dreaptă.
Cu omul însă, situaţia-i schimbată:
Omul, dintre toate animalele din lume,
Este cel mai inteligent, se spune.
Cu mintea lui ascuţită a creat
Tot felul de instrumente de vânat.
Cel pe care-l ţine pe umăr, este o puşcă,
Care scuipă foc departe şi muşcă.
 După ce o îndreaptă spre un animal,
Se aude îndată un pocnet infernal,
Şi animalul cade, ca şi secerat.
Bieţii ursuleţi tare s-au mai speriat!
De frică, aproape că n-au mai respirat!
- Dar dacă noi nu-i facem nimic,
Insistă, ca totdeauna, ursuleţul cel mic,
El ce-ar avea de împărţit cu noi?
- Omul omoară tot felul de animale.
Pe unele le omoară ca să le mănânce.
Dac-o face  împins de foame,
El are o scuză, s-ar putea zice.
Vă amintiţi că şi eu am vânat
Un pui de mistreţ vărgat,
Din carnea căruia ne-am înfruptat?
Nici el, bietul pui de mistreţ,
Frumos ca şi voi, jucăuş, isteţ,
Nu ne-a făcut nouă, niciodată, nimic,
Nu ne este nici barem inamic!
Din păcate,  aşa-i lumea făcută,
Animalele între ele se mănâncă.
Fiecare ca să poată trăi mai departe,
Şi asta-i o scuză pentru fiecare, în parte.
Omul mai omora unele animale,
Să-şi facă din blana lor haine.
Şi în cazul acesta el avea o scuză,
Chiar dacă faptul nu vă amuză,
Pentru că el nu are nici blană,
Nici pene, nici solzi, nici o podoabă
Şi, fără haine, el rămâne în pielea goală!
Toate acestea însă, au fost valabile odată.
Astăzi, situaţia-i profund schimbată.
Omul are suficiente surse de hrană,
Iar pentru îmbrăcămintea de iarnă,
Nu mai are nevoie de blană.
El vânează, azi, din pură plăcere,
Nimic nu-l obligă, nimic nu i-o cere.
Din blănile noastre îşi face trofee
Şi participă la concursuri cu ele.
De aceea, dacă el azi ne suprimă,
N-are nici o scuză, e de vină!
Ceea ce face el este o crimă!
 
 
A fost, pentru ursuleţi, lecţia cea mai dură
De când  s-au apucat de învăţătură.
Au stat pe gânduri ziua întreagă,
Cu câte o figură, care de care mai bleagă,
 Iar seara, n-au putut să adoarmă.
                  
 4. LECŢIA DE ASTRONOMIE
 
Ca să-i scoată din această stare de apatie,
Ursoaicei i-a venit ideea să le ţie,
Pe viu, o lecţie de astronomie.
I-a scos din bârlog şi le-a arătat
Cerul de noapte, senin şi înstelat,
Şi luna, mare cât un bostan,
Oprită  deasupra unui castan.
- Pe cer, scumpii mei ursuleţi,
Micuţi, neştiutori şi sperieţi,
Sunt la fel de multe animale
Ca  într-o ogradă sau pădure mare.
Nu vă uitaţi atât de miraţi la mine!
Ascuţiţi-vă văzul şi auzul bine,
Şi o să vi le arăt, îndată şi vouă.
 

În primul rând, priviţi pe cele două
Ursoaice: Ursa Mare şi Ursa Mică;
Prima este mamă, cea de-a doua fiică.
De acolo de sus, de unde ne privesc,
Ne dau putere, încredere, ne ocrotesc,
Pe noi, pe întregul neam ursesc.
În fiecare noapte senină, cu stele,
Să vă uitaţi cu credinţă  mare la ele!
O să vă dea încredere şi putere, fiindcă,
O să vă vindece de păcătoasa frică.
Mă refer, acum, la frica nejustificată
Şi nu la cea de-a face o faptă rea,
Nepermisă, urâtă şi necugetată.
Într-adevăr, după ce le-au văzut,
S-a întâmplat un fapt de necrezut:
Cei trei ursuleţi s-au scuturat de frică,
Cum ne scuturăm noi, de-o furnică,
Şi-au devenit, imediat, din nou,
Foarte încrezători în steaua lor.
Ursoaica le-a mai arătat pe cer
Doi câini: un ogar şi un coker.
Un cal înaripat şi un dragon,
O lebădă, un leu, un scorpion,
Un corb, o balenă, un taur,
O cloşcă cu şapte pui de aur.
În legătură cu acestea toate,
Le-a spus poveşti interesante
Încât, când au plecat la culcare cuminţi,
S-au declarat extrem de mulţumiţi.
Noaptea au visat, toţi trei,
C-au fost şi ei urcaţi, pe cer, de zei.   

                   
                  
  5. LA SCALDĂ
 
A venit vara cu căldură mare,
Iar ursoaica şi ursuleţii suferă tare!
Să-şi dezbrace blana nu pot,
De aceea, scot limba afară de-un cot,
Sau stau cât mai mult la umbră,
Atâta timp cât foamea nu-i alungă.
Azi, ursoaica a găsit  o modalitate
Să îmbine cele două aspecte delicate
Şi ca să-şi facă puii să uite de necaz,
Au luat cu toţii drumul spre iaz.
Ştia că nu vor fi de nimeni deranjaţi,
Lucrătorii la pădure fiind  plecaţi.
Imediat ce au ajuns la baltă,
Ursoaica a intrat repede în apă,
Şi înotând o „câinească” curată,
A fost de ursuleţi aplaudată.
Ei se codeau să-i urmeze exemplul,
Invitându-se, să intre în apă, unul pe altul.
Primul care şi-a luat inima-n dinţi
A fost, aşa cum cred că bănuiţi,
Roşcatul, cel mai neastâmpărat.
Surprins, acesta a constatat,
Că poate să înoate bine!
La fel ca mama lui! Era încântat de sine.
După el au intrat în apă şi ceilalţi doi.
 Începe,  dragi copii,
Un spectacol anume pentru voi:
Am spus adineauri, cuvântul „baltă”
Ca să rimeze, chinuit, cu „apă”,
Dar,  urşii noştri fac baie, de fapt,
Într-un iaz adevărat, special amenajat
Pentru primirea buştenilor de pe munte,
Ce vin la vale, alunecând extrem de iute,
Pe  un jgheab, care se numeşte „scoc”.
Ei intră repede în apă  şi rămân pe loc.
Când  iazul se umple cu lemne de foc,
Atunci se deschide un zăgaz, agale,
Şi buştenii pleacă, purtaţi de apă, la vale,
Spre un gater sau o destinaţie oarecare.
În timp ce eu vă ţineam de vorbă,
Toţi ursuleţii au dat la înot o probă,
Pe care au trecut-o în mod strălucit.
La urşi, înotul este ceva moştenit!
Acum ei se scaldă, toţi trei, în voie
Şi fac, ca şi voi copii, mare hărmălaie:
Se stropesc cu apă, dând din picioare,
Pufăie, mormăie şi scheaună de plăcere;
Se urcă  pe un buştean pe coajă ud,
Alunecă, cad în apă şi se duc la fund;
Scot repede afară capul din apă,
Şi-l scutură scurt şi iarăşi încearcă,
Reuşind să-l încalece în cele din urmă;
Dau voioşi din labe şi fac multă spumă
Şi fără să-şi dea seama că vâslesc,
Încet, apoi tot mai repede, plutesc;
Când realizează ce li se întâmplă,
Se opresc din joacă, se-nspăimântă,
Se clatină, se dezechilibrează pe loc,
Cad în apă şi apa face ….”pleosc”.
N-a trecut mult timp şi, cu puţin noroc,
Au dat din întâmplare peste scoc.
S-au urcat  pe scocul înclinat
Şi, aşa  cum era de aşteptat,
Uzi leoarcă cum erau, au alunecat
Şi ca un glonţ în apă au reintrat.
Iar apa,  cum credeţi că a făcut, copii?
E adevărat, trebuie să recunosc,
A făcut, ca şi mai înainte, ”pleosc”.
Asta le-a plăcut mai mult din toate!
S-au dat pe „tobogan” pe săturate.
În timp ce ei se jucau, mama lor
A ieşit, pe ne observate, din apă
Şi-n locul unde se termină lacul
A început meticulos…vânatul.

 
Din când în când, scoate din apă,
C-o labă din faţă făcută lopată,
Câte un peşte  strălucitor şi colorat,
Pe care îl aruncă repede, peste cap.
Ursuleţii au observat că ea a plecat
Abia când s-au săturat de scăldat
Şi când  maţele  lor, aproape goale,
Au început să chiorăie de foame.
Au început s-o caute pe mama lor
Şi au văzut-o trebăluind de zor
Şi scoţând ceva din apă, cu spor.
Încetând  imediat să se mai joace,
S-au dus la ea să vadă ce face.
Tare s-au mai minunat,
Când au văzut tot malul presărat
Cu peşti frumoşi, cu picăţele roşii!
















S-au bucurat mult, pofticioşii,
Şi s-au grăbit să-şi „ajute” mama.
 Până să-şi dea ursoaica seama,
Ajutoarele ei au cules, de pe jos,
O mare parte din păstrăvul frumos,
Şi au început să-l înfulece vârtos.
După ce l-au devorat, aproape pe tot,
S-au lins îndelung şi  tacticos pe bot,
Dovadă că le-a plăcut şi că s-au săturat.
 Atunci s-a apucat şi ursoaica de mâncat,
Ca orice mamă, …ce a mai rămas.
Cei mici au adormit, între timp, la soare
Cu botul pe labe şi sforăie tare.
            
 6. UN URS ÎN VÂRSTĂ ŞI BINE FĂCUT
 
Într-o zi, pe când mâncau afine coapte,
Se îndreaptă spre ei, venind din altă parte,
Un urs în vârstă şi bine făcut.
Venea încet şi părea absent şi abătut.
Când, în cele din urmă, i-a simţit
S-a ridicat în două picioare, i-a privit,
După care, s-a apropiat de mama lor
Şi a schimbat cu ea un ….. morr!
Apoi a început să mănânce cu spor.
 
 
În curând însă s-a săturat sau s-a plictisit
Şi a plecat încet, absent, cum a venit,
Nu însă înainte de-a mai spune-un...morr,
Cu aceiaşi lipsă de umor.
- Cine este dumnealui?
 O întreabă pe mama lui,
Intrigat , ursuleţul cel mic,
Care, curios din fire, nu vrea să-i scape nimic.    
- Tatăl vostru, răspunde ursoaica sec.
Şi acum, pentru că afară s-a întunecat,
Şi musafirul nostru nepoftit a plecat,
E timpul să coborâm la pârău.
Ursuleţii au rămas tablou!
Nu se mai puteau mişca din loc!
Nici să mai vorbească nu pot!
Primul care îşi revine din uimire
 E tot cel mic,  mai stăpân pe sine,
Dă glas dorinţei tuturor, de astă dată:
- Nu ne lăsa aşa, cu gura căscată!
 Spune-ne te rog câteva cuvinte:
Ce este cu el? Ce face? Ce învârte?
De ce nu stă, bunăoară, cu noi?
De ce apare şi dispare ca un strigoi?
Convinsă, ursoaica-şi îndulceşte tonul.
- De ce v-aţi înmuiat aşa? Fiţi tari!
Aşa le-a fost dat urşilor mari,
Să-şi ducă toată viaţa: solitari.
Vă spun acum, ca să ţineţi minte,
  peste un de zile, de acum înainte,
Va trebui să ne despărţim şi noi.
Iar când ne vom mai întâlni, apoi,
Din când în când, din întâmplare,
Ne vom trata cu aceiaşi nepăsare.
- De ce? întreabă toţi deodată.
- Aveţi răbdare, o să aflaţi îndată.
Aţi observat şi voi, dacă bine socotesc,
Că-n ultima vreme abia de reuşesc
Să vă satur pe toţi trei deodată,
De parcă mâncarea ar fi împuţinată.
În realitate mâncarea e la fel de multă.
Voi însă, băgaţi mai mult în burtă.
De aceea, ori ce-ai face nu poţi
Găsi, într-un loc, mâncare pentru toţi.
Şi asta se va întâmpla, în fiecare zi din lună,
Dacă vom continua să umblăm împreună.
Acesta este, prin urmare, motivul,
Sau mai bine zis acesta este primul,
Care ne va determina să ne despărţim,
Indiferent cum judecăm şi ce simţim.
Este cu totul altceva, când fiecare
Îşi caută pe cont propriu de mâncare.
Uneori şi aşa, cu mare greutate reuşeşti
Foamea neîndurătoare să ţi-o potoleşti.
Ar mai fi, apoi, de luat în considerare
Faptul, de însemnătate foarte mare,
Că ne mai fiind foarte mulţi la olaltă,
Oamenilor le va fi greu, de astă dată,
Să ne doboare în număr prea mare
Şi specia noastră nu va dispare.
Bieţilor ursuleţi li s-a făcut ruşine,
Că n-au înţeles de la început bine.
Şi fiindcă, între timp, se înserase uşor,
Şi-au înălţat spre cer capetele lor
Şi au cerut celor două urse ajutor,
Pentru ce urma să li se-ntâmple, în viitor.
 
             7.  URSULANII
 
 
A mai trecut un an, în care,
Cei trei au învăţat multe, fiecare.
Acum, frunzele pădurii au ruginit,
Muntele are un fantastic colorit,
Soarele evoluează pe traiectorii tot mai joase,
Zilele-s mai scurte, nopţile mai răcoroase.
Prietenii noştri s-au făcut între timp mari.
Nu mai ştiu cum să le zic acestor ştrengari:
Dacă le zic ursuleţi, îi jignesc!
Să le zic urşi, încă nu îndrăznesc!
De aceea am să le zic…. Ursulani,
Prin asimilare cu cuvântul cârlani,
Denumire dată cailor până la trei ani.
Aşa dar,  ursulanii cei trei
Au devenit mari, iar deosebirile dintre ei,
S-au estompat în aşa măsură, dragii mei,
Încât îmi vine tot mai greu să-i deosebesc,
Dar, cu oarecari eforturi, reuşesc.
Sunt la fel de înalţi toţi trei,
Coadă n-are nici unul din ei,
Toţi merg la fel de legănat,
Toţi au acum culoarea brun-roşcat
Şi nu mai e nici unul gulerat.
O să-i denumesc, ca şi până acum.
Nu-i cazul alte nume să le pun.
Ei au început să-şi dea, cu intermitenţă,
Aere de urşi maturi şi de independenţă:
Uneori prea mult se îndepărtează,
Alte ori o dispoziţie comentează.
Ba, îndrăznesc chiar să o contrazică
Pe mama lor, care a devenit o „învechită”!
Este adevărat că, până la urmă, îşi cer scuze,
Dar asta nu întotdeauna ajunge.
A devenit din ce în ce mai evident
Că despărţirea, un fapt, se ştie, iminent,
Este din ce în ce mai aproape.
De faptul acest este conştient fiecare în parte,
Iar mama lor mai mult decât ei,
Pentru că ea are, în plus, încă un temei
Să se gândească la acest eveniment:
Instinctul ei, şi-n cazul de faţă prezent,
Îi spune din ce în ce mai insistent
Că-i cazul să fie puţin mai grăbită,
Căci o altă maternitate trebuie pregătită.
Ornicul biologic se-nvârte , n-aşteaptă,
Specia trebuie neapărat perpetuată.
Faptul că ursul în vârstă şi bine făcut
Să le dea tot mai dese târcoale a început,
Este încă un element care o atenţionează,
Este încă un factor care o pre
 
8. CONCURSUL DE ALERGARE
 
 
Ursoaica a făcut cu sine legământ,
Să dea curs acestui crud deznodământ,
Imediat după ce va constata
Cât de bine-i pregătită, progenitura sa.
Pentru aceasta, nu va organiza o festivitate,
Ci un  adevărat examen de maturitate.
În consecinţă, i-a convocat pe toţi în grabă
Într-o poiană aşternută cu iarbă,
Şi a decis ca cei trei ursuleţi să se întreacă
La fugă, la căţărat, la luptă dreaptă
Şi-n cele din urmă la vânat,
Urmând să prindă, fiecare, într-un timp limitat,
Un peşte sau un alt animal bun de mâncat.
După ce-au tropăit pe loc şi s-au încălzit, fiecare,
Cei trei concurenţi s-au aliniat la plecare.
Ursoaica a dat semnalul cunoscut
Şi proba de alergare a început.
Trebuiau să traverseze întreaga poiană,
De la celalalt capăt să ia o buruiană,
Şi apoi, să se întoarcă de une-au plecat.
Urşii, dragii mei, sunt caraghioşi la alergat!
 Se leagănă, se scutură, iar blana se mişcă pe ei,
Mormăie, icnesc şi pufăie;
Când îi priveşti, zâmbeşti fără să vrei!
La jumătate cursei conducea cel mic;
La întoarcere însă, a întârziat un pic
Şi ursuleţul cel roşcat, mai decis, mai antrenat,
L-a întrecut puţin, apoi s-a distanţat;
Aproape de sosire însă, s-a împiedecat
Şi atunci, în mod cu totul nesperat,
Guleratul această probă a câştigat.
Toţi trei însă s-au înscris
În  timpul minim, de mama lor prescris
Şi-au trecut cu bine, prin urmare,
Prima probă, cea de alergare.
 
9. CONCURSUL DE CĂŢĂRARE
 
Pentru căţărare, mama lor le-a ales
Trei copaci înalţi şi drepţi, cu frunzişul des.
Va câştiga, bineînţeles, puiul de urs,
Care va ajunge primul sus.
S-a dat din nou semnalul de mai înainte
Şi cursa a început îndată, fierbinte.
La căţărat urşii sunt în elementul lor:
Se urcă în copaci mai bine decât fug pe sol!
Iată însă că ursuleţul cel gulerat,
Precum ştim, mai nătăfleţ şi mai căscat,
Grăbit să urce, el n-a observat
O creangă uscată, care a cedat.
Putea s-o încurce,  dar a scăpat:
S-a prins de trunchi , imediat.
Întrecerea continuă, bineînţeles,
Dar din cauza frunzişului des,
Nu avem o informaţie justă
Despre situaţia din cursă.
Aşteptăm cu nerăbdare
Să vedem cine, în vârf, primul apare.
Nu mai trece mult timp şi iată,
În vârful primului copac, deodată,
Apare un cap de urs zâmbitor:
 
Ursuleţul cel mic pozează în învingător
 
Imediat, în vârful celorlalţi doi copaci,
Apar, pe rând, şi ceilalţi ortaci
De întrecere. Ursoaica s-a declarat
Satisfăcută şi de acest rezultat.
                       
10. ÎNTRCEREA LA LUPTE
 
Referitor la întrecerea din semi-final,
Cred că vă spun un adevăr banal,
Că luptele sunt sportul urşilor, naţional.
Proba va avea loc în sistem eliminatoriu,
Deci, va avea dreptul la premiu
Cel ce va reuşi să pună la pământ
Pe ceilalţi doi concurenţi, pe rând.
 

Roşcatul şi guleratul intră în arenă
Şi lupta începe cu o îndârjire demnă
……….de o cauză mai bună.
Elementele tehnice abundă:
Roşcatul reuşeşte un „tur de şold”
Şi-l pune pe gulerat în „pod”.
Face apoi repede un „fus”,
Şi guleratul este ”tuş”.
Deşi din concurs el este eliminat,
Nu pare a fi prea supărat:
Rezultatul era de aşteptat.
După un scurt timp de odihnă,
Scurt, că nimeni n-are tihnă,
Începe a doua partidă,
Care-i opune pe Roşcat şi  pe Mititel.
Ultimul n-are speranţe defel,
Dar este hotărât să dea o replică tare,
Fratelui său mai tehnic şi mai mare.
Şi până să zicem noi pardon,
Roşcatul executa un „dublu Nelson”,
Îl răstoarnă în „pod” pe Mititel,
După care îl fixează în tuş şi pe el.
 Roşcatul, ridică o labă în sus, triumfător
Şi este declarat, la această probă, învingător.
Iată deci, că după trei probe desfăşurate,
Cei trei concurenţi sunt la egalitate.
 
               11.  VÂNĂTOAREA
 
Fiecare ursulan are o victorie în palmares.
Aşteptăm, prin urmare, cu mare interes,
Proba de vânat, care-i va departaja,
Stabilind cine-i mai bun în familia sa.
Cine nu-şi doreşte acest succes?
Toţi cei trei ursulani, bineînţeles.
Fiecare îşi face în minte un plan amănunţit.
Sunt minimum trei lucruri de stabilit:
Vânatul, metoda şi locul cel mai potrivit.
Cel mic îşi propune să prindă un purcel,
Guleratul se fixează la un miel,
Roşcatul la un peşte cu picăţele pe el.
Referitor la metoda de întrebuinţat
Vor face aşa precum au învăţat,
Îmbunătăţind, eventual, metoda fiecare
Funcţie de inspiraţie şi de împrejurare.
În ce priveşte locul cel mai potrivit
N-a fost nevoie de prea mult gândit.
Şi satul şi turmele şi iazul sunt la fel de departe.
Nu poate fi vorba de vânat în alta parte!
Cheia succesului constă, prin urmare,
În a parcurge cât mai iute această distanţă mare.
Au la dispoziţia lor puţine ore:
Atâta timp cât va mai fi în ziua aceea soare.
Când ursoaica a dat startul celor trei,
În trei direcţii diferite s-au îndreptat ei.
Spre sat, cel mic degrabă a alergat,
Spre turme, iute a fugit cel gulerat.
Roşcatul, spre nedumerirea mamei lui,
N-o ia spre iaz, ci undeva hai-hui!
De aceea, după ce a stat puţin să se gândească,
A început, neobservată, să îl urmărească.
Roşcatul şi-a propus,de fapt, să ajungă la scoc,
Şi de-o avea un pic de noroc,
Să curgă apă pe el, atunci va fi un.... „lord”:
Va ajunge la apă într-un timp record.
A dat, fără îndoială, dovadă de imaginaţie,
Primejdia însă n-a luat-o în consideraţie.
Nu după mult timp a ajuns la scoc,
Pe care curgea apa, în torent vijelios.
N-a stat pe gânduri nici un pic:
A încălecat repede scocul cel mic
Şi imediat, apoi, în voia apei s-a lăsat
Şi ca un fulger la vale a alunecat.
Ursoaica, de departe, l-a văzut
În momentul în care scocul l-a încălecat
Şi, fără să mai stea pe gânduri, ca altă dată,
A pornit spre iaz alergând speriată.
Roşcatul aluneca căzut pe spate şi da din picioare;
Cerul şi copacii fugeau la deal, fără încetare;
La curbe, dintr-o parte-n alta a iazului se balansa,
Fiecare denivelare îl lovea la fund şi îl sălta.
Cuprins de durere şi frică, urla nebunit.
Zgomotul şuvoiului însă, urletul i-a acoperit.
Dintr-o dată, n-a mai simţit sub el nimic:
Plutea prin aer cu viteza unui gloante
Şi în apa iazului, a aterizat pe spate.
Nu s-a oprit decât la fund:
A inspirat…apă, de mai multe ori, profund,
Apoi a dat să scoată capul afară.
Această clipă i-a fost însă fatală:
Un buştean, venind pe scoc vijelios,
L-a plesnit în ceafă nemilos.
Bietul Roşcat, a murit pe loc.
Apa lacului s-a roşit de sânge,
De parcă luase foc.
Oamenii care făceau de serviciu la iaz
Nu şi-au explicat, imediat, nefericitul caz.
Văzând sânge în apă, s-au temut de-un accident.
 Şi au strigat, imediat, un „Bau!” strident.
Cei de sus au înţeles acest semnal
Şi n-au mai introdus în scoc nici un buştean.
Cei de jos s-au înarmat cu ţapine
Şi călcând pe buşteni, pe lângă un „ţin-te bine”,
Au ajuns acolo unde pata de sânge era mai mare
Şi au început să caute în apă, cu înfrigurare,
Convinşi că-i vorba de o victimă umană.
În scurt timp însă, văd, pe fund, o blană.
Îşi dau seama că-i vorba de-un urs,
Şi opintindu-se mai mult, îl aduc sus.
Alergând fără nici un pic de răgaz,
În acel moment, ursoaica ajunge la iaz.
Când şi-a văzut puiul ţinut în ţapine
S-a aruncat în apă, speriată, vezi bine,
 
                                           
                                 
Şi a înotat scheunând  spre Roşcat,
Convinsă că-i vorba de-un asasinat.
Oamenii văzând-o că vine spre ei, turbată,
Au lăsat, speriaţi, să le cadă ursul în apă
Şi s-au îndreptat înnebuniţi spre mal,
Pe buştenii mişcători, clătinaţi de val.
Dezechilibrat, un om a căzut în apă,
Aproape de ursoaica ce înota agitată.
Degeaba a încercat să se îndepărteze înotând.
C-o lovitură năprasnică de labă,
Ursoaica l-a băgat la fund,
De unde n-a mai ieşit, singur, nicicând.
Ajunsă deasupra ursului aflat sub apă,
Ursoaica se învârtea pe loc, disperată.
De câteva ori îşi băgă capul sub apă,
Dar repede-l scoase, pufăind, la suprafaţă.
Neputinţa de-a face ceva o înnebunea
Şi-n tot ce-o înconjoară cu furie lovea.
Buştenii dansau o sarabandă îndrăcită;
În haosul stârnit  de ei şi ursoaica-i lovită,
Dar nu simte nimic, înoată turbată spre mal,
Împinsă, din spate, de-un instinct criminal.
Cum iese din apă, aleargă spre o baracă,
Unde au intrat oamenii şi-au uşa ferecată.
O zgârie. o loveşte, o clatină, o mişcă,
Cei din înăuntru sunt înnebuniţi de frică!
Cu o lovitură de labă sparge un geam gros,
Apoi desprinde fereastra, care cade jos.
Când încearcă apoi pe prichici laba să pună,
O detunătură puternică răsună.
Ursoaica se opreşte-n loc; pare mirată!
Apoi cade jos şi rămâne nemişcată.
                                        
                     
                         *
 
Soarele se apropie de asfinţit.
În poiana din pădure totul a amuţit.
Până şi cei doi urşi voioşi,
Întorşi de la vânătoare norocoşi,
Au devenit treptat îngrijoraţi.
Nu-şi pot explica lipsa celorlalţi!
Toată noaptea-au au vegheat,
Rugându-se neîncetat
De cele două urse de pe cer
Să le-o redea pe mama lor
Şi pe neastâmpăratul lor frăţior.
 
 
 
* A început să fie publicată, în serial, în Revista Apollon Junior nr.3/martie, 2014

Un comentariu:

Anonim spunea...

La multi ani, chiar daca trimise cu intirziere, urarle sunt din suflet.

Trimiteți un comentariu