miercuri, 2 decembrie 2015

POATE ÎNGERII




OBSEDANTUL DECENIU*

Literatura şi tehnica sunt două domenii care la prima vedere nu au nimic în comun. Şi totuşi, oricât ar părea de contradictorii, uneori, ele se atrag şi sfârşesc prin a se completa reciproc. Există oameni cărora li s-a întâmplat să trăiască, ardent, o asemenea interferenţă. Unul dintre ei este fostul inginer, specialist în termoenergetică, Artemiu Vanca.
            Subtil cronicar al timpului revolut, Artemiu Vanca e originar din satul Bănişor, judeţul Sălaj. S-a născut într-o zi de 18 iunie 1936 şi a cochetat încă din tinereţe cu literatura, deşi studiile absolvite (Facultatea de Mecanică, Secţia maşini termice Institutul Politehnic din Bucureşti, 1961) n-au îndreptăţit pasiunea lui de literat. A lucrat la Întreprinderea de Construcţii Hunedoara (1961-1963), la Energo Montaj şi în exploatare la termocentralele Işalniţa, Rovinari şi Turceni, la CET Târgu Jiu (1963-1991), apoi la Direcţia Generală de Producere a Energiei Electrice şi Termice (1991-1996). Stabilindu-se la Bucureşti, în 1995, pe lângă articolele de specialitate, publicate în revista Energetica, A. Vanca nu a încetat să scrie povestiri, poezii, eseuri, recenzii şi cronici dramatice, exersându-şi harul literar şi frecventând cenaclurile Destine, AGIR, AntiM. Datorită carierei solicitante de inginer, nostalgia meleagurilor natale şi bogata experienţă de viaţă s-au reunit, destul de târziu, în romanele Comoara din Dealul Magiarului (2009), Secretul comorii (2010), Comorile de sub Meseş (2011), Iubirile băieţilor din Valea Banului (2012), Zori întunecate (2013), precum şi în volumul de povestiri Nobilul proprietar (2012).
Noul roman (Poate îngerii, Editura Caiete Silvane, Zalău, 2015) e, înainte de toate, o frescă socială a obsedantului deceniu sau, mai exact, a tristului ei apogeu (1950-1954). Protagonistul cărţii este Adrian Vaida, un adolescent cu „origine nesănătoasă” pentru că tatăl său, preot greco-catolic, a refuzat, în 1948, să treacă la ortodoxism, fiind gratulat cu „doi ani de puşcărie”. Prin urmare, accesul la educaţie îi este permis lui Adrian doar în cadrul Şcolii Tehnice din Cluj, unde conta prea puţin cine erau părinţii ori bunicii. Sub pretextul rememorării anilor de liceu, ani străjuiţi de aura profesorului de română Ioan Moldovan (înlăturat de la Universitate „din motive politice”), autorul reconstituie atmosfera apăsătoare şi tensionată a epocii dominate, insidios, de „ascuţirea luptei de clasă”, de lozincile înflăcărate ori de laudele aduse iubiţilor (şi genialilor) conducători Stalin şi Gheorghe Gheorghiu-Dej. Inclusiv poeziile tânărului Adrian vor fi categoric respinse, la Cenaclul „Maxim Gorki”, fiindcă „nu sunt scrise în spiritul vremii şi nu sunt inspirate din viaţa ţăranilor sau muncitorilor preocupaţi să construiască o viaţă mai bună sau chiar din cea a elevilor, dornici să înveţe şi să-şi însuşească învăţătura marxist-leninist-stalinistă”. Elevul rebel Adrian Vaida, de la Şcoala Tehnică, îşi doreşte o „altfel” de poezie (cea a scriitorilor interzişi, pe atunci: Blaga, Arghezi, Goga) pe care o descoperă cu ajutorul aceluiaşi profesor Ioan Moldovan şi al frumoasei sale fiice, Lia (studentă, în anul I, la Filologie). Printre „polemicile cordiale”, pe marginea unor versuri blagiene, prozatorul strecoară şi o profesiune de credinţă: „Fără imaginaţie, un poet nu face doi bani (...)! Să nu ceri niciodată poeţilor să fie exacţi! Ei au dreptul să vadă lumea altfel decât ceilalţi muritori”. Cultul poeţilor şi, mai ales, cultul Poeziei sunt prezente, în numeroase pagini de o alură eseistică. Împreună cu poeţii puşi la index de regimul comunist sunt citaţi Eminescu, Topîrceanu şi Coşbuc, discutându-se despre particularităţile lor stilistice sau despre opiniile critice ale lui G. Călinescu.
El însuşi absolvent al Şcolii Tehnice, Artemiu Vanca împrumută eroilor săi o parte din propria-i biografie (de pildă, Cornel Strajă prietenul lui Adrian Vaida este fiul învăţătorului din satul Valea Banului, judeţul Sălaj), dar în acelaşi timp consemnează, cu minuţiozitatea unui istoric, principalele evenimente social-politice din epocă la care personajele sunt martori sau participanţi, fără voie: începerea lucrărilor la Canalul Dunăre-Marea Neagră (1949); războiul dintre Nordul şi Sudul Coreei (1951); reforma monetară şi înlăturarea din conducerea PCR a tovarăşei Ana Pauker (1952); Festivalul Mondial al Tineretului, de la Bucureşti sau moartea lui Stalin şi cele zece zile de doliu naţional (1953) etc.
Înfăţişând viaţa de licean, cu iluziile şi deziluziile ei, dar şi cu nonconformismul specific acestei vârste, tonalitatea sobră a scriiturii devine, pe alocuri, jovială graţie peripeţiilor năstruşnice ori picanteriilor. De exemplu, fiindcă n-aveau bani de bilete la cinematograf, Adrian şi Cornel întreprind o chetă printre colegi sub genericul: „Ajutaţi poporul coreean, cu un amărât de ban!” Directorul şcolii (poreclit Măgăroiul) îi recompensează cu „o lună de zile în internat”. Ulterior, tot el îi dă afară din internat pentru revolta de la cantină. Nu lipsită de umor e, apoi, scena în care,   mutându-se în gazdă, la doamna Albu (cea „plină de nuri”), Adrian, Cornel şi Ştefan se trezesc, în toiul nopţii, invadaţi de ploşniţe.
Adolescenţa este vârsta răzvrătirilor şi totodată „vârsta de aur a dragostei”, o dragoste năvalnică pe care o cunosc, la castelul Ciucea, Adrian şi Lia. Aici, timp de o vară, cei doi îndrăgostiţi sunt găzduiţi de Veturia Goga pentru a o ajuta la construcţia mausoleului şi la inventarul bibliotecii lui Octavian Goga. Plimbările pe malul Crişului reprezintă nu doar prilejul unui alt recital de poezie blagiană, ci şi acela al unei noi risipe de iubire; o iubire ce se va dovedi, în final, tragică. Destinul frânt al lui Adrian Vaida e pecetluit de aforismul poetului Lucian Blaga: „Poezia este un veşmânt în care ne îmbrăcăm iubirea şi moartea”.
Poate îngerii e un roman captivant, scris cu multă vervă şi multă fineţe. Impresionează, în cele douăzeci de capitole, crearea atmosferei de epocă, atenta descriere a unor interioare (biblioteca lui Goga) sau peisaje (cascada Vălul Miresei din satul Răchiţele), excelenta construcţie a dialogurilor ce par, unele dintre ele, veritabile interviuri (memorabil, în acest sens, este dialogul pe tema credinţei dintre tatăl lui Adrian şi Cornel). Personajele cărora scriitorul a reuşit să le dea viaţă (Adrian, Cornel, Lia) sunt bine conturate, au un limbaj aparte şi o viziune existenţială ce le singularizează.
Meritul lui Artemiu Vanca rămâne acela de a fi realizat, prin intermediul amintirilor şi al documentării laborioase, o panoramă a regimului totalitar din Ardeal care uniformizează oamenii, striveşte idealurile adolescentine şi face aproape imposibilă împlinirea unei iubiri adevărate.

* Prefaţa la carte
Marcel Lucaciu








Citeşte mai mult >>

vineri, 24 iulie 2015

MICUL PRINŢ

MICUL PRINŢ
de Antoine de Saint Exupéry
Editura Arthur, 2015
Traducere şi postfaţă de Ioana Pârvulescu
  
N-am citit ”Micul Prinţ” atunci când eram copil pentru că nu mi-a pus nimeni în mână cartea. Mai târziu, am auzit vorbindu-se despre ea, am aflat că s-a tipărit într-o mulţime de limbi şi că este cea mai citită după Biblie şi Capitalul lui Marx. Am devenit extrem de curios s-o citesc şi să aflu, ce a făcut-o atât de celebră? Mi-am satisfăcut curiozitatea recent, citind această ultimă ediţie a ei în limba română, într-o traducere pe care o consider reuşită. Mi-a plăcut enorm!
La ultima şedinţă a Cenaclului Literar „Antim”, pe care-l frecventez, un poet în vârstă, veteran al mai multor cenacluri literare bucureştene, i-a dat următorul sfat unei debutante: „Bagă cât mai multe metafore şi simboluri! Parfumează-ţi cuvintele cu frumos!”
Desigur, limbajul frumos poate asigura succesul unei opere literare, fie ea poezie sau proză. „Micul Prinţ” este scris în limbajul nostru de toate zilele fără prea multe metafore şi simboluri şi, cu toate acestea s-a bucurat şi se bucură de un mare succes la cititorii de toate vârstele. De ce? Undeva în carte, o vulpe îi dezvăluie  Micului Prinţ un mare secret: „bine nu se vede decât cu inima” . Noi suntem convinşi că Antoine de  Saint Exupéry  şi-a scris cartea cu inima. Cu inima de copil a unui om mare, inteligent, sensibil şi plin de dragoste pentru semenii săi.



Citeşte mai mult >>

vineri, 17 iulie 2015

RESPINS DE AMANTĂ

S-a întâmplat la Costineşti. Aveam doar 13 ani. Atunci am cunoscut-o şi m-am îndrăgostit de ea. Era din partea locului şi era frumoasă foc: avea ochii albaştri, plete până la călcâie şi o piele netedă, catifelată. Nu m-a băgat în seamă.
 Am revăzut-o după 11 ani. Era neschimbată. O mulţime de tineri se învârteau în jurul ei. Îi accepta pe unii şi-i respingea pe alţii. M-a respins şi pe mine, dar am continuat s-o iubesc.
La deplină maturitate, în anul 1985, am întâlnit-o din nou. Era la fel de frumoasă, m-am apropiat de ea cu mai mult curaj şi am reuşit s-o cuceresc. Am petrecut alături de ea câteva zile în care am fost fericit. Am cunoscut-o mai bine. Mi-a plăcut şi când era liniştită şi adormeam în braţele ei, şi când era agitată şi nu mă lăsa să mă apropii de ea. Eram, atunci, într-o stare de inspiraţie poetică deosebită. I-am dedicat câteva poezii. Printre ele o odă, în care, cu multă neruşinare, am descris o scenă de amor în care am avut-o parteneră.
Apoi nu ne-am mai văzut o mulţime de ani. Am revenit pe meleagurile ei, în anul acesta, la vârsta senectuţii. Am reîntâlnit-o. Nu se schimbase prea mult. Era la fel de atrăgătoare. O mulţime de bărbaţi îi făceau curte. M-am apropiat cu ea cu timiditate şi am încercat să reînnod idila din trecut. A fost imposibil. M-a primit rece, distantă, ca şi cum nu m-ar fi întâlnit niciodată. M-am convins că iubirile trecute nu se mai întorc şi că e cuminte ca la o vârstă înaintată să-ţi pui poftele în cui.
În oda pe care i-am dedicat-o i-am dezvăluit şi identitatea. E vorba despre o „persoană” foarte cunoscută. Bănuind că sunteţi curioşi să ştiţi despre cine-i vorba, redau oda pe care i-am dedicat-o, puţin modificată, ca să prelungesc suspansul:


Suntem în larg.
Mă ţii în poala ta,
mă legeni,
îmi săruţi pleoapele,
îmi săruţi gura.
Îmi afund capul
în moliciunea pântecului tău,
îţi mângâi coapsele fierbinţi,
îţi sărut sânul rotund,
jucăuş,
de fecioară.
Mă îmbăt cu parfumul tău
de alge,
de soare,
de vânt.
Îţi despletesc părul,
îl resfir cu degetele tremurânde,
te strâng puternic în braţe.
Te strâng cu patimă,
cu disperare,
cu nebunie.
Trupurile noastre se contopesc.
Simţurile ne ard
cu o flacără vie,
din ce în ce mai înaltă,
din ce în ce mai fierbinte.
O explozie puternică
ne zguduie trupurile!
Suspinele noastre,
duse de valuri,
se sparg nervoase
de ţărm.
Ecourile exploziei
mai cutreieră zarea
şi se sting încet,
pe rând,
odată cu flacăra.
Respiraţiile noastre şuierate,
grăbite,
sunt luate de vânt.
Încet, încet
o linişte adâncă
se aşterne.
O toropeală plăcută
ne cuprinde trupurile.
Adorm în braţele tale.
În adierea vântului,
sâni-ţi de fecioară
tresar, abia perceptibil
sub ia albastră,
transparentă,
de borangic.
Valuri mici
se sparg uşor de ţărm,
în ritmul respiraţiei  tale
liniştite.
Soarele,
aproape de asfinţit,
îi încălzeşte trupul
lichid,
leneş,
de amantă.
Pescăruşii,
în zborul lor elegant,
se oglindesc  în apele
 tale limpezi,
albastre,
şi-ţi sărută,
din când  în când,
trupul  moleşit,
întins la soare.
Mare Neagră,
Mare Neagră,
femeie dezmierdată,
femeie adorată,
femeie iubită.

                                                                                                                              






Citeşte mai mult >>

marți, 23 iunie 2015

INTERVIU



SENIORII ENERGIEI
Dialog de suflet cu domnul Artemiu Iosif VANCA – termoenergetician

                         Prof. Elena Ratcu – consilier CNR-CME


Termoenergetician și scriitor. Riguros, sever și exigent. Cercetător și documentarist. Serios, înțelept și echilibrat.  Inginer si artist. Sculptor în lemn. Sensibil si talentat. Vesel și cumpătat. Pasionat de tehnică, literatură și artă. Termocentrale și oameni. Probleme și rezolvări. Nobil si princiar. Oameni, flori și animale. Totem. Cărbune și păcură. Brâncuși. Mânastiri și biserici. Etică și profesionalism. Drumeții. Curaj. Bănișor, mult Bănișor. Documente străvechi. O poveste de familie ca o adevarata saga a timpurilor vechi. Acestea ar fi doar câteva cuvinte cheie care încearcă, palid, să descrie personalitatea completă și complexă a interlocutorului meu de astăzi, domnul Artemiu Iosif Vanca, unul din termoenergeticienii de elită ai noștri. Nu mă gândeam vreodată că poate fi atât de fascinantă povestea termoenergeticii și a oamenilor ei, a cazanelor, buncărelor și morilor de cărbune, a concasoarelor, separatoarelor și reductoarelor, a lignitului, sterilului și hidrocarburilor, a modului în care se produce energia în termocentrale. Vă invit să ascultați această poveste frumoasă, istorisită cu pasiune și drag de domnul Artemiu Vanca, cu intâmplări de demult, care trebuie păstrate în memoria noastră colectivă și trebuie predate mai departe, ca o ștafetă a excelenței,  viitoarei generații de energeticeni. 

Absolvent al Facultății de Mecanică, Secţia de Maşini Termice-  Institutul Politehnic din Bucureşti, domnul Artemiu Iosif Vanca și-a început activitatea la Întreprinderea de Construcţii Hunedoara (1961-1963), la Energomontaj,  Termocentralele Işalniţa, Rovinari, Turceni şi CET – Târgu Jiu (1963-1991), unde a deţinut funcţiile de inginer, şef de lot (la montaj), şef de secţie, şef de serviciu, inginer şef, director tehnic, director (în exploatare). Între 1991-1996, a lucrat  Direcţia Generală de Producere a Energiei Electice şi Temice (DGPEET) Bucureşi, unde a a fost  director şi director adjunct retehnologizare, director cu exploatarea, director cu producţia şi consilier. În intervalul  1996-1998 a fost  consilier în Compartimentul de Reformă și Strategie al RENEL/CONEL și  a făcut, de asemenea parte  din colectivul care a elaborat proiectul primei Legi a Energiei. După pensionare, între anii 1998- 2007, a lucrat ca inginer la ICEMENERG şi ICPET Bucureşti şi ca director general  la o fabrică canadiană de capsule din gelatină pentru medicamente, aflată în construcţie. În 1990, imediat după Revoluţie, din ianuarie până în iulie, a fost vicepreşedinte al CFSN Gorj şi preşedinte al CPUN Gorj, Domnul Vanca deţine un certificat de inventator, iar în 1971, a primit  Medalia Muncii, pentru merite deosebite. A participat la mai multe  evenimente tehnice și științifice în ţară şi străinătate și a publicat o serie de articole de specialitate în revista „Energetica” şi în revista „Producerea energiei electrice şi termice”. Este pasionat de literatură, fiind autorul a cinci romane, al unui volum de povestiri și al multor scrieri, articole și eseuri  publicate în Anuarul satului   Bănișor, locul său natal, în revista Asociaţiei Promoţia Mecanică 1961, în „Caiete Silvane”, revistă de cultură a judeţului Sălaj şi în alte câteva publicaţii ale cenaclurilor literare pe care le-a frecventat. 

Aveam atât de multe să-l întreb pe domnul Vanca,  încât aproape nici nu știm cu ce să încep. Pentru că m-a impresionat teribil legătura sa sufletească atât de strânsă cu  satul în care s-a născut  și cu oamenii săi , m-am hotărât să încep cu următoarea întrebare:

 Elena Ratcu: Stimate domnule Vanca, sunteți născut în satul Bănișor, județul Sălaj. In anul 2013, de Sfânta Maria, ați lansat volumul „Zori întunecate”, în care povestiți întâmplări istorice din  secolul XIII când s-au întemeiat  mai multe sate transilvane și  pentru care ați scormonit arhive uitate de timp și i-ați localizat pe primii doi antecesori locali care, în anul 1213, au fost menţionaţi în „Registrul de la Oradea”. Ați descoperit 23 de comori bibliografice ale bisericii în depozitul de carte bisericească din Șimleu Silvaniei și ați reînviat practic istoria satului natal, cu oamenii, obiceiurile și tradițiile lor. Ați redactat și tipărit zece ediții ale Anuarului „Asociația Fiii Satului Bănișor”(2004-2013). Printre cele cinci romane ale dumneavoastră se află și „Iubirile băieților din Valea Banului”. Cum de s-au imprimat atât de puternic rădăcinile satului în care v-ați născut în subconștientul dumneavoastră, cine și cum v-a transmis „ datoria” de a-i cerceta izvoarele și a le lăsa moștenire urmașilor?

Artemiu Vanca: Eu m-am legat puternic de toate localitățile în care prin voința mea proprie sau prin forţa împrejurărilor am locuit. Bineînțeles, cel mai puternic m-am legat de satul natal, Bănișor, pentru că într-un fel toți suntem legați de localitatea în care ne-am născut și am început să cunoaștem lumea, iar amintirile din copilarie ne rămân puternic imprimate in memorie. Din sat a trebuit să plec la vârsta de patru ani, când toată familia s-a refugiat din cauza ocupaţiei maghiare în Ardeal. Ne-am reîntros în 1945, când eu aveam opt ani și am rămas acolo până în 1965, când părinții au plecat într-o alta localitate. Tot timpul în care am trăit departe de Bănișor am fost cu gândul la el. La maturitate am început să mă documentez, cu intenția de a scrie cândva o monografie a satului, am consultat foarte multe documente, am aflat care au fost primii bănișoreni atestați în  arhivele vremii şi multe alte evenimente legate de istoria lui. In anul 2003 am revenit în satul Bănișor, ca musafir și, împreună cu un profesor de istorie din sat, care avusese ca temă pentru lucrarea sa pentru gradul I „Monografia satului Bănișor”, ne-am propus să tipărim ce am scris amândoi: el monografia propriu zisă, eu completări la ea şi un capitol de amintiri din sat. Carea se intitulează „Bănișor: Monografie –Amintiri” Tot atunci am hotărât înființarea „Asociației Fiii Satului Bănișor” și editarea unui Anuar al Asociației. Am scris cu mult drag despre el. Drept răsplată, în anul 2005 mi s-a decernat Diploma de Cetăţean de Onoare  al satului, și în 2013, la  aniversarea a 100 de ani de atestare documentară a acestuia, directorul Direcției de Cultură și Artă a Judeţului Sălaj spunea: „Ce bine ar fi dacă în fiecare sat sălăjan ar exista un Artemiu Vanca, pentru al pune în valoare”, iar în 2011, când, împreună cu alţi veterani, am fost sărbătorit la aniversarea a 75 de ani de viață, directoarea Bibliotecii Județene Sălaj, organizatoarea festivităţii, a menționat: „Despre niciun sat din județul Sălaj nu s-a vorbit atât de mult ca despre Bănișor, iar asta se datorează domnului Vanca”. Acestea sunt chestiuni de suflet și reprezintă recunoaşterea muncii depuse de mine. 

Citeşte mai mult >>

sâmbătă, 13 iunie 2015

BREVIAR PENTRU PĂSTRAREA CLIPELOR


Cartea este un interviu, luat de Filip-Lucian Iorga, scriitorului Alexandru Paleologu (1919-2005)şi a aprut în Editura Humanitas, în trei ediţii, ultima în 2012.  Eu am descoperit-o abia în anul acesta, 2015, la Bookfest. Am întocmit această recenzie pentru cei care    n-au auzit de ea încă, sau au auzit, dar n-au citit-o. Merită citită, pentru că Alexandru Paleologu a fost om interesant, inteligent şi cult. O convorbire cu un astfel de om nu poate fi decât pasionantă, iar cartea pe care v-o prezint este o dovadă în acest sens.
Tânărul Filip-Lucian Iorga, doctor în istorie, îl însoţeşte pe Conu Alecu într-o călătorie  cu numeroase popasuri de-a lungul vieţii lui, în care scriitorul îşi deapănă amintirile şi impresiile. Ea începe, bineînţeles, cu copilăria, într-o familie de intelectuali cu origini moşiereşti, înconjurat de oameni „de mâna întâi”, pe care îi descrie cu mult talent, admiraţie sau ironie.
Acelaşi lucru face şi vizavi de personalităţi culturale şi politice româneşti sau străine, dispărute sau în viaţă. Despre unii are puncte de vedere absolut personale. Despre Ionel Brătianu spune că  a fost „autoritar, distins şi leneş” şi adaugă: „autoritarul, dacă e activ, e o nenorocire, dar dacă e leneş, e o fericire”,  despre Cioran spune că este un „scriitor de limba română mediocru”, despre Caragiale că „a fost un geniu care şi-a inventat o lume”, despre Tolstoi că „mai mare scriitor nu cred să existe” şi adaugă: „ Război şi pace, cartea care mi-a plăcut cel mai mult, am citit-o de 14 ori şi am scris, undeva, că nu vreau să mor până nu o citesc pentru a 15-a oară”. Despre Balzac spune că „îţi dă sentimentul de genialitate continuă, că a murit tânăr şi a lăsat o operă uriaşă”, despre Eliade că „a scris şi articole proaste, tâmpite, de o gargară patriotardă”, despre Noica că „era un filozof strălucit deşi susţinea unele lucruri aberante”, despre Ion Antonescu că „era un om onorabil chiar dacă i se pot imputa multe erori politice”, despre Titulescu că „are la noi o imagine disproporţionat de bună, faţă de rezultatele reale pe care le-au avut jocurile lui diplomatice”, despre Nae Ionescu că „n-a fost un antisemit” ( în „Strada Armenească” A.P. declară despre N.I. că „a fost unul dintre cei mai inteligenţi oameni de pe  planeta asta”), despre Bill Clinton că ”mai rău decât să fii tâmpit e să nu fii nimic, aşa ca el”, despre Ronald Regan şi Papa Ioan Paul II că „sunt cele mai importante figuri ale sfârşitului de secol XX”, despre Ana Pauker că era „o ţoapă vindicativă, violentă şi trivială”, iar despre Ceauşescu: „chiar într-un costum italienesc foarte elegant, tot o arătare dezgustătoare rămânea”.
Nu ezită să se pronunţe în legătură cu toate temele pe care i le pune în faţă interlocutorul său şi o face în cunoştinţă de cauză cu aplomb şi umor şi nu se jenează să folosească în legătură cu unii dintre cei sau cele la care se referă epitete ca prost, idiot, tâmpit, ţoape parvenite, mojic, dobitoc, imbecil, mitocan, cretin etc. El declară: „Trebuie să ai curajul de a spune vorbe tari. Eu le folosesc deseori, pentru a fixa ceva în conştiinţa interlocutorului. Problema e să nu vorbeşti tot timpul numai aşa, pentru că pe urmă cuvintele respective îşi pierd forţa.”
Alexandru Paleologu a fost în primul rând scriitor. „Evident, ca scriitor, am tendinţa să mă consider mare şi cred că o merit”, declară el. Deci, cum era de aşteptat, spune nişte lucruri interesante şi despre literatură şi scriitori. „Toată viaţa, principala mea preocupare şi plăcere a fost să citesc….Am fost, realmente, într-o perioadă, un om foarte citit. Ştiam bine toată literatura europeană…..Cred că marile adevăruri le găsim în artă şi literatură, nu în filozofie. De fapt, pe mine nu m-a interesat decât literatura……pentru că literatura e cam tot. Şi eu mai cred că bărbatul, dacă nu are talent literar, nu e nimic”. Aici sunt convins că exagerează. Mai departe: „…sunt trei mari literaturi pe planetă: franceză, anglo-saxonă şi rusă……FărăTolstoi, Dostoievski, Gogol, Turgheniev şi Cehov nu poţi fi european. Europa fără Rusia este o Europă ratată……Pentru mine, postmodernismul este zero, nu există. E numai o vorbă care umple gura znobilor.”  Despre scriitori:  „Multă vreme am dejunat la Casa Scriitorilor. Erau acolo câţiva oameni frecventabili, dar majoritatea nu. ….E evident că dintre membrii Uniunii Scriitorilor, zdrobitoarea majoritate nu sunt scriitori. În general mi-e destul de dezagreabil mediul scriitoricesc. Mi se pare, pur şi simplu, plicticos, plin de figuri deformate care au nevoie de un mediu nefiresc pentru a rezista……Sunt şi unii care sunt talentaţi şi au ceva de spus, au o anumită forţă, dar care sunt megalomani şi infatuaţi……Nu am putut niciodată să înţeleg cum pot exista prietenii literare.”
„Nu am făcut, slavă Domnului, nimic în viaţă, nu am ajuns nimic şi sunt mândru de asta.” spune el şi nu-l credem deloc. Cum n-a făcut nimic când, dacă ar fi să ne referim numai la  bibliografia sa, ea numără cincisprezece titluri, dintre care opt au apărut în două sau trei ediţii? Despre cartea sa „Bunul simţ ca paradox”, apărută în 1972, Alex. Ştefănescu scrie: „a produs o ne mai întâlnită fervoare intelectuală în mediile literare şi artistice, situându-l pe autor, pentru multă vreme, în centrul atenţiei.”. Ne mai şochează cu următoarele declaraţii: „Dacă e ceva ce-mi place într-adevăr e să stau degeaba, să nu fac absolut nimic, să casc gura……Cei care acţionează, muncesc, se fac utili încontinuu îşi pierd vremea. A face totul înseamnă aţi fura permanent căciula. Leneşul e singurul care obţine ceva din viaţă. Omul de acţiune şi de merit e o abjectă specie care, pentru a nu se destrăma, trebuie să se menţină tot timpul în agitaţie, ceea ce e iluzoriu. Cu munca, eu nu am o relaţie bună; de fapt, etimologic, munca înseamnă tortură…… Sigur, îmi face uneori o imensă plăcere să lucrez ceva care mă pasionează; asta nu e muncă, e distracţie. Valoarea unui om se poate evalua prin aptitudinea lui de sta degeaba. Adevăratele daruri ale vieţii sunt acelea pe care le obţii fără efort.” Trebuie să fii  foarte cinic ca să declari aşa ceva, dar, trebuie să recunoaştem, există şi un sâmbure de adevăr în cele spuse de scriitor.
Despre femei şi sexualitate, spune: „Eu am fost întotdeauna pasionat de femeie; grozavă invenţie este!…..O femeie, când face dragoste, nu mai este prim-ministru, nici dacă este Margaret Thatcher sau oricare alta vrei tu. Femeia nu va ajunge niciodată să fie altceva decât victima acestui fundamental şi superb act, care este sexualitatea……..Am scris de multe ori că, în materie erotică, numai fidelitatea e serioasă, numai ea e efectiv excitantă, şi nu dezgustătoarea performanţă statistică…..Un om foarte viril este un om foarte fidel, pentru că stăpâneşte repertoriul complet, împreună cu persoana cu care s-a obişnuit……Proştii nu vor să înţeleagă că nu e important să fie multe , ci să ţină mult.”
Despre religie şi credinţa în Dumnezeu: „….creştinismul este singura religie serioasă de pe planetă…..Celelalte religii trebuie să fie şi ele stimate, dar nu creditate…….Liber-cugetător înseamnă, fără supărare, să fii prost…..Dar cu adevărat credincios nu poate fi decât un om foarte deştept.  Ceilalţi sunt credincioşi din prudenţă, iar unii, nu puţini, din lichelism; vor să se pună bine cu puterea presupusă.”
Aproape de final, scriitorul mărturiseşte: „Sufăr de boala incurabilă a vârstei. La vârsta mea se moare! Pot să dispar şi diseară….Oricum, la peste 80 de ani este clar că destinaţia ta cea mai evidentă şi promptă este sfârşitul.”
 La final declară: „Totuşi, cele mai importante lucruri în viaţa asta sunt, cred eu, cele pe care le-am decelat din trei spectacole regizate de Lucian Pintilie: iubirea, memoria (nu cea mecanică şi plictisitoare, ci aceea care îţi salvează conştiinţa, aşa cum mi s-a întâmplat mie în puşcărie) şi umorul…….Iar dacă iubeşti pe cineva şi iubirea este împărtăşită, nu poţi să nu fii fericit.”
 
P.S. După ce am citit cartea, am ţinut, dacă nu l-am văzut în carne şi oase pe Alexandru Paleologu când mai era încî în viaţă, să văd casa în care a locuit. Am văzut-o, am fotografiat-o şi am reuşit să vorbesc cu fiica lui, care locuieşte acolo împreună cu mama sa şi cu familia fratelui ei, Theodor Paleologu.
Casa în care a locuit Alexandru Paleologu

Citeşte mai mult >>

joi, 4 iunie 2015

ÎNTÂMPLĂRI CU ANCA


Anca este o doamnă în vârstă, distinsă, fostă cadru didactic universitar în ţară şi străinătate, care locuieşte singură, în oraşul Voluntari, într-un conac impunător, fost al părinţilor săi, naţionalizat de comunişti, în posesia căruia a intrat după lungi şi anevoioase demersuri, după Revoluţie. Până atunci a locuit în Bucureşti, într-un apartament pe care-l mai păstrează încă. Obişnuieşte să-şi convoace la conac, în fiecare an, pe rând, foştii colegi de şcoală primară, de liceu şi de facultate, împreună cu care petrece câte o după amiază, cu bere,  cu mici şi fripturi la grătar, pe cheltuiala ei. Aţi mai pomenit aşa ceva?! Ne întâlnim şi noi cu colegii de liceu sau facultate, dar la zece sau cinci ani, la câte un restaurant, pe cheltuiala noastră. Mă văd obligat, încă de la început să spun despre Anca că este o fiinţă sentimentală şi generoasă.
 La o astfel de întâlnire cu fostele colege de liceu am cunoscut-o şi eu, soţia mea, Ana, fiind fostă colegă cu ea la Şcoala Centrală de Fete din Bucureşti. De atunci, o mai vedem din când în când. Nu de mult, i-am făcut, împreună cu Ana, o vizită. Ne-a întâmpinat mişcându-se cu dificultate şi având o vânătaie mare pe pometele  obrazului stâng.
- Ce-ai păţit Anca? o întreb eu.
- Am avut un accident de avion.
Ştiam despre ea că e o pasionată a excursiilor în străinătate şi călătoreşte des cu avionul.
-  N-am auzit să fi avut loc, zilele acestea, vreun accident aviatic.
- A fost un avion militar, de vânătoare, de aceea n-a vuit presa.
- Avion de vânătoare?! Ce căutai tu în el?
- Nu eram în el.
- Dar unde erai? Pe aerodrom?
- Nu. Eram în grădină.
 Ne uităm nedumeriţi la ea, apoi eu alerg la fereastră, dau perdeaua la o parte şi mă uit în grădină. Nici urmă de avion sau de vre-o groapă făcută de el. Ea începe să râdă şi ne explică:
        - Ieri pe când eram în grădină a zburat pe deasupra mea un avion de vânătoare, din acela cu reacţie de lasă pe cer o dâră lungă, albă. Uitându-mă după el, m-am împiedicat şi am căzut într-un strat de păstârnac.
        - Şi asta numeşti tu accident aviatic? o întreb tot eu, înciudat de plasa luată.
        - Dar cum ai vrea să-l numesc, de păstârnac?
Am râs toţi trei. Ar fi trebuit să ne închipuim că este una din situaţiile în care ea face haz de necaz. A avut multe necazuri -  legate mai ales de sănătate - pe care le-a tratat cu umor, a avut însă şi nişte întâmplări cu adevărat hazlii. Iată două dintre ele, povestite de ea. Prima:
- Într-o zi, m-am întors din oraş, adusă cu maşina de Ionuţ vecinul meu pe care-l ştiu de când era puşti. Acum este însurat iar soţia lui e pe cate să aducă pe lume un alt Ionuţ. M-a lăsat la poartă, şi a plecat. Abia am deschis uşa de la intrare în curte, că  şi am văzut două siluete retrăgându-se urgent, în spatele duzilor deşi, ce mărginesc aleea ce duce la conac. Curagioasă cum sunt, m-am dus repede la locul unde se retrăseseră, am dat nişte crengi la o parte şi, ce credeţi că am văzut? Vă dau conacul dacă ghiciţi.
- Două ţigănci, m-am grăbit eu să răspund.
- Nu, mi-a zis ea.
- Doi bărbaţi, şi-a dat cu presupusul Ana, încercându-şi norocul.
 - Nici, i-a retezat-o Anca.
Am mai făcut amândoi mai multe presupuneri, de fiecare dată însă ne-a răspuns cu  acelaşi „Nu” sau „Nici”, încadrat de un zâmbet, care voia să spună, „N-o să ghiciţi niciodată!”. N-am ghicit şi am pierdut ocazia să devenim proprietarii conacului ei. Ne-a spus ea.
- Erau două chinezoaice. Când le-am văzut, am rămas tablou!” Ce căutaţi voi aici?” le-am luat eu la rost. Se uitau la mine şi ori nu pricepeau ce le întreb, ori n-aveau curajul să-mi răspundă. Am început să le ţin un discurs, cum că au încălcat o proprietate privată, că nu-i frumos ce-au făcut şi că dacă anunţ poliţia o încurcă. Cuvântul poliţie cu siguranţă l-au înţeles că au intrat puţin în panică şi una dintre ele a ridicat o sacoşă mare şi a deschis-o. Vă mai dau o şansă  să intraţi în posesia conacului meu, dacă ghiciţi ce era în ea.
- Chinezării, răspund repede eu, convins că nu putea fi altceva.
- Nu, s-a grăbit ea să mă contrazică..
- Lucruri sustrase din casă, îşi dă cu părerea Ana.
- Nici vorbă! Era plină de frunze de dud. Am fost atât de mirată, încât n-am mai ştiut ce să zic. Cu un gest politicos, le-am arătat uşa de la stradă şi le-am poftit să-mi părăsească domeniul.
- Ce-or fi făcând cu ele?! s-a întrebat Ana, mirată.
- Pot face o mulţime de chestii, i-a răspuns Anca, cum ar fi: să hrănească cu ele viermi de mătase, să prepare vre-un medicament sau să le mănânce. Ăştia dacă mănâncă câini, ar putea mânca şi frunze de dud. După această vizită, am grijă, din când în când, să mă conving că nu mi-au intrat în curte şi alţi străini, sau chiar vecini de-ai mei, crezând că nu sunt acolo ci la apartamentul din Bucureşti. Deschid fereastra şi întreb cu voce tare: „ Care v-aţi mai rătăcit pe aici, mă?”
A doua întâmplare, tot în relatarea ei:
- Era într-o după amiază de vară. Îmi făcusem siesta - obicei pe care îl am de când am predat la Universitatea din Casablanca - şi mă îndreptam spre verandă, unde obişnuiesc să-mi petrec restul zilei citind, afundată într-un fotoliu. Abia am intrat şi ce credeţi că văd? Un ţigănuş, de vreo patru sau cinci ani, în puţa goală, se plimba prin verandă ca la el acasă. M-am îndreptat spre el, l-am apucat de mână şi l-am întrebat: „Ce cauţi aici? Pe unde ai intrat?”. Uşa de la intrare era închisă, lăsasem însă o fereastră deschisă, ca pătrundă în casă mirosul de crini înfloriţi, din grădină. „Pe acolo a intrat”, mi-am zis. M-am dus la fereastră şi  m-am uitat afară să văd cum a reuşit el să se intre. N-am văzut nici scară şi nici pe cineva care ar fi putut să-l aburce pe ea. L-am luat în braţe şi am ieşit cu el afară. La intrare m-a  întâmpinat o ţigancă, mama băiatului, am presupus. Mi-am dat imediat seama că ea şi-a introdus odrasla pe fereastră ca să testeze dacă e sau nu cineva în casă. Dacă nu era nimeni, ar fi intrat şi ea ca să ciordească ceva. „ Ce căuta băiatul tău în casă la mine?” o întreb, pe un ton răstit, pe ţigancă. „Apoi, sărut mâna cucoană, l-am băgat acolo ca să vadă şi el cum arată o casă de boieri”. Era să cad jos când am auzit explicaţia ei!  După întâmplarea aceasta am mai rămas cu un obicei: când mă întorc de undeva, sau când mă trezesc din somn ziua sau noaptea şi ies din dormitor, întreb cu voce tare: „E cineva pe aici?”, asta ca să nu dau ochii de vre-un intrus şi să mă sperii.
- Trebuie să ai curaj să locuieşti de una singură într-o căsoaie ca asta, îi spun eu.
- Recunosc că sunt o femeie curagioasă şi puţin inconştientă, mi-a răspuns ea.

 

 

 
Citeşte mai mult >>

vineri, 6 februarie 2015

MAI BINE MAI TÂRZIU DECÂT NICIODATĂ!




 

În una din zilele iernii trecute, pe când mă întorceam din plimbarea mea zilnică din parcul din apropierea casei unde locuiesc, în dreptul bisericii din cartier am zărit o femeie tânără, zgribulită de frig, sprijinind gardul unei case numai cu parter. Fuma şi din când în când sorbea câte o gură de cafea dintr-o ceaşcă de plastic cumpărată de la un automat din zonă, pe care o ţinea cu ambele mâini, ca să se şi încălzească. O mai văzusem acolo. Prima oară s-a întâmplat cu mai mult de zece ani în urmă. Atunci era împreună cu alte fete, însoţite de un individ tânăr. Când am trecut prin dreptul lor, individul m-a acostat:

- Nu vrei o gagică? m-a întrebat.

Am plecat mai departe, fără să-i răspund.

De atunci, am trecut de mai multe ori prin faţa lor, individul mi-a mai pus de câteva ori aceeaşi întrebare, până ce a ajuns să mă cunoască şi  a renunţat. Odată l-am auzit chiar spunându-le fetelor:

- Iar a trecut pe aici fraierul ăla.

Pe măsură ce se scurgea timpul, grupul fetelor se subţia. Anul trecut mai rămăsese doar una, cea la care mă refeream la începutul povestirii mele. Îmbătrânise, era slabă, cenuşie din cauza fumatului, urâtă şi, întocmai ca femeia depravată dintr-o poezie a lui Geo Bogza, vindea o „pulpă veche” şi, probabil, un „sex cam prăpădit”. Nu mai era asistată de peşte. Făcea trotuarul pe cont propriu. De câte ori treceam prin dreptul ei, întorcea capul, ca să nu dea ochii cu mine. Mă uitam la ea cu milă şi mă întrebam dacă aşa cum arată, mai reuşeşte să trezească poftele unui bărbat? Mă îndoiam!

Mă întorc la aceiaşi poezie a lui Bogza,  ca să subliniez că Bariera Vergului nu-i portul Constanţa de altădată, iar trecătorii de acolo nu sunt marinarii venerici de atunci, ahtiaţi după sex, dispuşi să se deşerte în cine se nimereşte, prin urmare era greu ca amărâta de femeie să-şi găsească clienţi. „Din ce-o fi trăind?” m-am întrebat. Dacă ar fi stat cu mâna întinsă, dar n-o făcea, i-aş fi înmânat o bancnotă de fiecare dată când am   întâlnit-o.

 De câtva luni, n-o mai văd  pe femeie acolo. Ce s-o fi întâmplat cu ea, m-am întrebat: s-a măritat, s-a îmbolnăvit, a murit? Nimic din toate acestea. În parc, în preajma chioşcului pensionarilor, un necunoscut povestea cum că preoţii de la biserica din Barieră  au sesizat prezenţa ei în apropierea locaşului în care slujeau şi că unul dintre ei, într-o predică, s-a luat de fată, dar şi de „colegele” ei care îşi fac nestingherite „piaţa” pe centura Bucureştiului. Le-a şi deplâns pe cele care îşi vând corpul pentru a avea din ce trăi. „E trist când încununarea dragostei dintr-o  femeie şi un bărbat devine o afacere pentru prima şi un simplul act fiziologic pentru cel de al doilea!” ar fi zis el. Apoi s-a revoltat că autorităţile statului se fac că nu observă fenomenul şi nu fac nimic să-l combată şi să ajute pe femeile acelea nenorocite, căzute în păcat”.

- Dar Biserica ce face? Le ajută în vreun fel? l-am întrebat eu.

N-a ştiut să-mi răspundă. A presupus însă că protestul preoţilor a ajuns la urechile poliţiei şi, în timp ce „fetiţele” de pe centură  continuau nestingherite să-şi facă meseria, ei i s-a interzis să mai apară în Barieră.

Nu demult, am avut surpriza s-o întâlnesc pe femeie la un supermarket dintr-un cartier apropiat, împingând un cărucior echipat cu cunoscutul mop şi  cu alte ustensile şi materiale pentru curăţenie.  Interesant a fost că m-a văzut şi ea şi că n-a mai întors capul ca altădată, iar ce m-a surprins şi mai mult, a fost faptul că mi-a zâmbit ca unei vechi cunoştinţe. Asta mi-a dat curajul s-o abordez:

- Bună! Ce faci aici?

- Ce se vede, mi-a răspuns ea, arătând spre cărucior.

 - Mă bucur să te văd astfel. Arăţi bine!

 Remarcasem că se mai rotunji-se la faţă şi la corp, că nu mai era atât de cenuşie. Nu mi se mai părea nici urâtă!

- Cui datorezi schimbarea asta? am întrebat-o, uitându-mă admirativ la ea.

- Lui Dumnezeu, care mi-a scos în cale un om căruia i s-a făcut milă de mine, m-a cules de pe stradă, m-a luat la el acasă, m-a hrănit şi m-a îmbrăcat, după care s-a însurat cu mine. M-am lăsat şi de fumat.

Nu sunt în stare să redau surpriza pe care am trăit-o auzind toate acestea, spuse pe nerăsuflate, cu multă bucurie în glas. Impresionat, ne ştiind ce să zic, i-am urat noroc şi am dat să plec. Ea însă, m-a apucat de mână şi m-a ţinut pe loc, apoi şi-a descheiat halatul şi mi-a spus, cu lacrimi în ochi:

- Priviţi!

Femeia era gravidă. Am luat-o  în braţe, am sărutat-o  pe obraz, după care am plecat repede,  nevoind să-mi vadă lacrimile care începuseră şi mie să mi se prelingă pe faţă.

În drum spre casă m-am gândit tot timpul la această întâlnire, la destinul ciudat al acestei femei.  Evident că ei i-a fost dat să fie soţie şi mamă, probabil că şi-a dorit tot timpul să devină asta şi invidia femeile la braţ cu bărbaţii lor sau de mână cu câte un copil. Dorinţa i s-a împlinit când, cu siguranţă, nu mai spera de loc.  „Mai bine mai târziu decât niciodată!”, mi-am zis.

 
Citeşte mai mult >>

marți, 6 ianuarie 2015

TANGOURI…SUB ACOPERIRE


 

Ce  înseamnă „tangou sub acoperire”? Dacă interpretăm ad litteram sintagma „sub acoperire”, ea ar trebui să însemne un tangou pe şest, un tangou despre care noi ar trebui să credem că este altceva. Vreau să-i transmit domnului Nicu Doftoreanu, autorul volumului, că nu i-a reuşit stratagema din moment ce toate poeziile din volumul de faţă poartă în titlurile lor cuvântul tangou.  De ce le-a zis „sub acoperire”?  Eu cred că ori pentru că era în criză de titluri, ori pentru că în recenta campanie electorală s-a purtat expresia.

Aţi încercat vreodată să dansaţi poeziile sale? Dacă nu aţi încercat, vă rog s-o faceţi, dar cu grijă, pentru că dacă ne luăm după titlurile lor,  unul este „nerelevant” şi s-ar putea să vă încurcaţi,  altul este „reasamblat” şi s-ar putea ca poetul să fi uitat să strângă bine vre-un şurub sau piuliţă şi el să se dezmembreze în timpul dansului, altul este „vremelnic” deci, pe parcurs, s-ar putea transforma în altceva.    Fiţi foarte atenţi la cel cu „final neaşteptat” că s-ar putea să se termine cu o crimă!  Pentru tangoul în „ritm… istoric”, va trebui să îmbrăcaţi un costum de epocă.  Ce vă faceţi dacă în cel „al renunţărilor” partenerul sau partenera vă abandonează la mijlocul dansului? Este şi unul „religios”, pe care va trebui să-l dansaţi în genunchi, unul „cărturar”, în care n-ar trebui să vă angajaţi dacă nu ştiţi cine a inventat apa, iar în cel „energetic”, s-ar putea produce oricând un scurtcircuit! Este şi un tangou „de neuitat” în cursul căruia, ca să nu-l uitaţi, vi  s-ar putea întâmpla lucruri neobişnuite ca de exemplu lui să-i cadă pantalonii sau ei să i se deschidă corsetul. „Tangoul continuu” este unul care se dansează 24 de ore din 24. Nu vă angajaţi în el dacă nu sunteţi cel puţin maratonist! Atenţie, că după „Tangoul destinului furat” s-ar putea să ajungeţi la DNA şi apoi la Rahova sau Jilava!  Există şi un „Tangou plictisitor”, pentru că în timp ce-l dansaţi veţi fi probabil obligaţi să re-ascultaţi unul din discursurile fluviu ale lui Ceauşescu şi unul „înlăcrimat” care se dansează numai la înmormântări. Există şi un „Tangou dansant”! Sunt de-a dreptul derutat! Adică pe celelalte n-ar fi trebuit să le dansam? Atenţie şi la cele în care poetul demască sau inferează pe cineva,  că s-ar putea să vă călcaţi partenerul sau partenera pe picioare!

Dar, să încerc să fiu şi serios. Am citit volumele de versuri ale domnului Nicu Doftoreanu, am citit şi ce a scris domnia sa sau alţii  despre ele. Am scris şi eu, iar cu unul dintre prilejuri am remarcat caracterul moralizator sau didactic al lor. Se poate spune acelaşi lucru şi despre poeziile din volumul pe care îl lansează azi. Iată, de exemplu, ce doreşte să ne înveţe poetul în primele sale zece poezii:

În prima poezie din volum ne atrage atenţia să nu ne lăsăm manevraţi de păpuşarii din spatele nostru, în a doua ne invită să avem curaj să strângem în braţe fata iubită, în a treia ne invită să lăsăm la o parte frica şi să dansăm atunci când ni se oferă prilejul, în a patra încearcă să reabiliteze valsul, în a cincia ne spune că n-are importanţă ce dansăm, important e să o facem, în a şasea ne invită să iubim,  în a şaptea ne atenţionează:  cu dansul nu-i de glumit! În a opta ne destăinuieşte  că, de fapt, valsul este tot un tangou, a la Strauss , spune domnia sa, în a noua poezie ne îndeamnă să lăsăm la o parte timiditatea, iar, în sfârşit, în a zecea, ne îndeamnă să ne iubim ţara.

Vă las pe dumneavoastră să descoperiţi morala celorlalte poezii. Vă pot asigura însă că citindu-le, decriptându-le şi însuşindu-vă mesajul lor, veţi deveni mai buni, mai îndrăzneţi, mai iubăreţi, mai patrioţi şi ……mari dansatori de tangou.

Artemiu VANCA
Citeşte mai mult >>