marți, 23 iunie 2015

INTERVIU



SENIORII ENERGIEI
Dialog de suflet cu domnul Artemiu Iosif VANCA – termoenergetician

                         Prof. Elena Ratcu – consilier CNR-CME


Termoenergetician și scriitor. Riguros, sever și exigent. Cercetător și documentarist. Serios, înțelept și echilibrat.  Inginer si artist. Sculptor în lemn. Sensibil si talentat. Vesel și cumpătat. Pasionat de tehnică, literatură și artă. Termocentrale și oameni. Probleme și rezolvări. Nobil si princiar. Oameni, flori și animale. Totem. Cărbune și păcură. Brâncuși. Mânastiri și biserici. Etică și profesionalism. Drumeții. Curaj. Bănișor, mult Bănișor. Documente străvechi. O poveste de familie ca o adevarata saga a timpurilor vechi. Acestea ar fi doar câteva cuvinte cheie care încearcă, palid, să descrie personalitatea completă și complexă a interlocutorului meu de astăzi, domnul Artemiu Iosif Vanca, unul din termoenergeticienii de elită ai noștri. Nu mă gândeam vreodată că poate fi atât de fascinantă povestea termoenergeticii și a oamenilor ei, a cazanelor, buncărelor și morilor de cărbune, a concasoarelor, separatoarelor și reductoarelor, a lignitului, sterilului și hidrocarburilor, a modului în care se produce energia în termocentrale. Vă invit să ascultați această poveste frumoasă, istorisită cu pasiune și drag de domnul Artemiu Vanca, cu intâmplări de demult, care trebuie păstrate în memoria noastră colectivă și trebuie predate mai departe, ca o ștafetă a excelenței,  viitoarei generații de energeticeni. 

Absolvent al Facultății de Mecanică, Secţia de Maşini Termice-  Institutul Politehnic din Bucureşti, domnul Artemiu Iosif Vanca și-a început activitatea la Întreprinderea de Construcţii Hunedoara (1961-1963), la Energomontaj,  Termocentralele Işalniţa, Rovinari, Turceni şi CET – Târgu Jiu (1963-1991), unde a deţinut funcţiile de inginer, şef de lot (la montaj), şef de secţie, şef de serviciu, inginer şef, director tehnic, director (în exploatare). Între 1991-1996, a lucrat  Direcţia Generală de Producere a Energiei Electice şi Temice (DGPEET) Bucureşi, unde a a fost  director şi director adjunct retehnologizare, director cu exploatarea, director cu producţia şi consilier. În intervalul  1996-1998 a fost  consilier în Compartimentul de Reformă și Strategie al RENEL/CONEL și  a făcut, de asemenea parte  din colectivul care a elaborat proiectul primei Legi a Energiei. După pensionare, între anii 1998- 2007, a lucrat ca inginer la ICEMENERG şi ICPET Bucureşti şi ca director general  la o fabrică canadiană de capsule din gelatină pentru medicamente, aflată în construcţie. În 1990, imediat după Revoluţie, din ianuarie până în iulie, a fost vicepreşedinte al CFSN Gorj şi preşedinte al CPUN Gorj, Domnul Vanca deţine un certificat de inventator, iar în 1971, a primit  Medalia Muncii, pentru merite deosebite. A participat la mai multe  evenimente tehnice și științifice în ţară şi străinătate și a publicat o serie de articole de specialitate în revista „Energetica” şi în revista „Producerea energiei electrice şi termice”. Este pasionat de literatură, fiind autorul a cinci romane, al unui volum de povestiri și al multor scrieri, articole și eseuri  publicate în Anuarul satului   Bănișor, locul său natal, în revista Asociaţiei Promoţia Mecanică 1961, în „Caiete Silvane”, revistă de cultură a judeţului Sălaj şi în alte câteva publicaţii ale cenaclurilor literare pe care le-a frecventat. 

Aveam atât de multe să-l întreb pe domnul Vanca,  încât aproape nici nu știm cu ce să încep. Pentru că m-a impresionat teribil legătura sa sufletească atât de strânsă cu  satul în care s-a născut  și cu oamenii săi , m-am hotărât să încep cu următoarea întrebare:

 Elena Ratcu: Stimate domnule Vanca, sunteți născut în satul Bănișor, județul Sălaj. In anul 2013, de Sfânta Maria, ați lansat volumul „Zori întunecate”, în care povestiți întâmplări istorice din  secolul XIII când s-au întemeiat  mai multe sate transilvane și  pentru care ați scormonit arhive uitate de timp și i-ați localizat pe primii doi antecesori locali care, în anul 1213, au fost menţionaţi în „Registrul de la Oradea”. Ați descoperit 23 de comori bibliografice ale bisericii în depozitul de carte bisericească din Șimleu Silvaniei și ați reînviat practic istoria satului natal, cu oamenii, obiceiurile și tradițiile lor. Ați redactat și tipărit zece ediții ale Anuarului „Asociația Fiii Satului Bănișor”(2004-2013). Printre cele cinci romane ale dumneavoastră se află și „Iubirile băieților din Valea Banului”. Cum de s-au imprimat atât de puternic rădăcinile satului în care v-ați născut în subconștientul dumneavoastră, cine și cum v-a transmis „ datoria” de a-i cerceta izvoarele și a le lăsa moștenire urmașilor?

Artemiu Vanca: Eu m-am legat puternic de toate localitățile în care prin voința mea proprie sau prin forţa împrejurărilor am locuit. Bineînțeles, cel mai puternic m-am legat de satul natal, Bănișor, pentru că într-un fel toți suntem legați de localitatea în care ne-am născut și am început să cunoaștem lumea, iar amintirile din copilarie ne rămân puternic imprimate in memorie. Din sat a trebuit să plec la vârsta de patru ani, când toată familia s-a refugiat din cauza ocupaţiei maghiare în Ardeal. Ne-am reîntros în 1945, când eu aveam opt ani și am rămas acolo până în 1965, când părinții au plecat într-o alta localitate. Tot timpul în care am trăit departe de Bănișor am fost cu gândul la el. La maturitate am început să mă documentez, cu intenția de a scrie cândva o monografie a satului, am consultat foarte multe documente, am aflat care au fost primii bănișoreni atestați în  arhivele vremii şi multe alte evenimente legate de istoria lui. In anul 2003 am revenit în satul Bănișor, ca musafir și, împreună cu un profesor de istorie din sat, care avusese ca temă pentru lucrarea sa pentru gradul I „Monografia satului Bănișor”, ne-am propus să tipărim ce am scris amândoi: el monografia propriu zisă, eu completări la ea şi un capitol de amintiri din sat. Carea se intitulează „Bănișor: Monografie –Amintiri” Tot atunci am hotărât înființarea „Asociației Fiii Satului Bănișor” și editarea unui Anuar al Asociației. Am scris cu mult drag despre el. Drept răsplată, în anul 2005 mi s-a decernat Diploma de Cetăţean de Onoare  al satului, și în 2013, la  aniversarea a 100 de ani de atestare documentară a acestuia, directorul Direcției de Cultură și Artă a Judeţului Sălaj spunea: „Ce bine ar fi dacă în fiecare sat sălăjan ar exista un Artemiu Vanca, pentru al pune în valoare”, iar în 2011, când, împreună cu alţi veterani, am fost sărbătorit la aniversarea a 75 de ani de viață, directoarea Bibliotecii Județene Sălaj, organizatoarea festivităţii, a menționat: „Despre niciun sat din județul Sălaj nu s-a vorbit atât de mult ca despre Bănișor, iar asta se datorează domnului Vanca”. Acestea sunt chestiuni de suflet și reprezintă recunoaşterea muncii depuse de mine. 

Citeşte mai mult >>

sâmbătă, 13 iunie 2015

BREVIAR PENTRU PĂSTRAREA CLIPELOR


Cartea este un interviu, luat de Filip-Lucian Iorga, scriitorului Alexandru Paleologu (1919-2005)şi a aprut în Editura Humanitas, în trei ediţii, ultima în 2012.  Eu am descoperit-o abia în anul acesta, 2015, la Bookfest. Am întocmit această recenzie pentru cei care    n-au auzit de ea încă, sau au auzit, dar n-au citit-o. Merită citită, pentru că Alexandru Paleologu a fost om interesant, inteligent şi cult. O convorbire cu un astfel de om nu poate fi decât pasionantă, iar cartea pe care v-o prezint este o dovadă în acest sens.
Tânărul Filip-Lucian Iorga, doctor în istorie, îl însoţeşte pe Conu Alecu într-o călătorie  cu numeroase popasuri de-a lungul vieţii lui, în care scriitorul îşi deapănă amintirile şi impresiile. Ea începe, bineînţeles, cu copilăria, într-o familie de intelectuali cu origini moşiereşti, înconjurat de oameni „de mâna întâi”, pe care îi descrie cu mult talent, admiraţie sau ironie.
Acelaşi lucru face şi vizavi de personalităţi culturale şi politice româneşti sau străine, dispărute sau în viaţă. Despre unii are puncte de vedere absolut personale. Despre Ionel Brătianu spune că  a fost „autoritar, distins şi leneş” şi adaugă: „autoritarul, dacă e activ, e o nenorocire, dar dacă e leneş, e o fericire”,  despre Cioran spune că este un „scriitor de limba română mediocru”, despre Caragiale că „a fost un geniu care şi-a inventat o lume”, despre Tolstoi că „mai mare scriitor nu cred să existe” şi adaugă: „ Război şi pace, cartea care mi-a plăcut cel mai mult, am citit-o de 14 ori şi am scris, undeva, că nu vreau să mor până nu o citesc pentru a 15-a oară”. Despre Balzac spune că „îţi dă sentimentul de genialitate continuă, că a murit tânăr şi a lăsat o operă uriaşă”, despre Eliade că „a scris şi articole proaste, tâmpite, de o gargară patriotardă”, despre Noica că „era un filozof strălucit deşi susţinea unele lucruri aberante”, despre Ion Antonescu că „era un om onorabil chiar dacă i se pot imputa multe erori politice”, despre Titulescu că „are la noi o imagine disproporţionat de bună, faţă de rezultatele reale pe care le-au avut jocurile lui diplomatice”, despre Nae Ionescu că „n-a fost un antisemit” ( în „Strada Armenească” A.P. declară despre N.I. că „a fost unul dintre cei mai inteligenţi oameni de pe  planeta asta”), despre Bill Clinton că ”mai rău decât să fii tâmpit e să nu fii nimic, aşa ca el”, despre Ronald Regan şi Papa Ioan Paul II că „sunt cele mai importante figuri ale sfârşitului de secol XX”, despre Ana Pauker că era „o ţoapă vindicativă, violentă şi trivială”, iar despre Ceauşescu: „chiar într-un costum italienesc foarte elegant, tot o arătare dezgustătoare rămânea”.
Nu ezită să se pronunţe în legătură cu toate temele pe care i le pune în faţă interlocutorul său şi o face în cunoştinţă de cauză cu aplomb şi umor şi nu se jenează să folosească în legătură cu unii dintre cei sau cele la care se referă epitete ca prost, idiot, tâmpit, ţoape parvenite, mojic, dobitoc, imbecil, mitocan, cretin etc. El declară: „Trebuie să ai curajul de a spune vorbe tari. Eu le folosesc deseori, pentru a fixa ceva în conştiinţa interlocutorului. Problema e să nu vorbeşti tot timpul numai aşa, pentru că pe urmă cuvintele respective îşi pierd forţa.”
Alexandru Paleologu a fost în primul rând scriitor. „Evident, ca scriitor, am tendinţa să mă consider mare şi cred că o merit”, declară el. Deci, cum era de aşteptat, spune nişte lucruri interesante şi despre literatură şi scriitori. „Toată viaţa, principala mea preocupare şi plăcere a fost să citesc….Am fost, realmente, într-o perioadă, un om foarte citit. Ştiam bine toată literatura europeană…..Cred că marile adevăruri le găsim în artă şi literatură, nu în filozofie. De fapt, pe mine nu m-a interesat decât literatura……pentru că literatura e cam tot. Şi eu mai cred că bărbatul, dacă nu are talent literar, nu e nimic”. Aici sunt convins că exagerează. Mai departe: „…sunt trei mari literaturi pe planetă: franceză, anglo-saxonă şi rusă……FărăTolstoi, Dostoievski, Gogol, Turgheniev şi Cehov nu poţi fi european. Europa fără Rusia este o Europă ratată……Pentru mine, postmodernismul este zero, nu există. E numai o vorbă care umple gura znobilor.”  Despre scriitori:  „Multă vreme am dejunat la Casa Scriitorilor. Erau acolo câţiva oameni frecventabili, dar majoritatea nu. ….E evident că dintre membrii Uniunii Scriitorilor, zdrobitoarea majoritate nu sunt scriitori. În general mi-e destul de dezagreabil mediul scriitoricesc. Mi se pare, pur şi simplu, plicticos, plin de figuri deformate care au nevoie de un mediu nefiresc pentru a rezista……Sunt şi unii care sunt talentaţi şi au ceva de spus, au o anumită forţă, dar care sunt megalomani şi infatuaţi……Nu am putut niciodată să înţeleg cum pot exista prietenii literare.”
„Nu am făcut, slavă Domnului, nimic în viaţă, nu am ajuns nimic şi sunt mândru de asta.” spune el şi nu-l credem deloc. Cum n-a făcut nimic când, dacă ar fi să ne referim numai la  bibliografia sa, ea numără cincisprezece titluri, dintre care opt au apărut în două sau trei ediţii? Despre cartea sa „Bunul simţ ca paradox”, apărută în 1972, Alex. Ştefănescu scrie: „a produs o ne mai întâlnită fervoare intelectuală în mediile literare şi artistice, situându-l pe autor, pentru multă vreme, în centrul atenţiei.”. Ne mai şochează cu următoarele declaraţii: „Dacă e ceva ce-mi place într-adevăr e să stau degeaba, să nu fac absolut nimic, să casc gura……Cei care acţionează, muncesc, se fac utili încontinuu îşi pierd vremea. A face totul înseamnă aţi fura permanent căciula. Leneşul e singurul care obţine ceva din viaţă. Omul de acţiune şi de merit e o abjectă specie care, pentru a nu se destrăma, trebuie să se menţină tot timpul în agitaţie, ceea ce e iluzoriu. Cu munca, eu nu am o relaţie bună; de fapt, etimologic, munca înseamnă tortură…… Sigur, îmi face uneori o imensă plăcere să lucrez ceva care mă pasionează; asta nu e muncă, e distracţie. Valoarea unui om se poate evalua prin aptitudinea lui de sta degeaba. Adevăratele daruri ale vieţii sunt acelea pe care le obţii fără efort.” Trebuie să fii  foarte cinic ca să declari aşa ceva, dar, trebuie să recunoaştem, există şi un sâmbure de adevăr în cele spuse de scriitor.
Despre femei şi sexualitate, spune: „Eu am fost întotdeauna pasionat de femeie; grozavă invenţie este!…..O femeie, când face dragoste, nu mai este prim-ministru, nici dacă este Margaret Thatcher sau oricare alta vrei tu. Femeia nu va ajunge niciodată să fie altceva decât victima acestui fundamental şi superb act, care este sexualitatea……..Am scris de multe ori că, în materie erotică, numai fidelitatea e serioasă, numai ea e efectiv excitantă, şi nu dezgustătoarea performanţă statistică…..Un om foarte viril este un om foarte fidel, pentru că stăpâneşte repertoriul complet, împreună cu persoana cu care s-a obişnuit……Proştii nu vor să înţeleagă că nu e important să fie multe , ci să ţină mult.”
Despre religie şi credinţa în Dumnezeu: „….creştinismul este singura religie serioasă de pe planetă…..Celelalte religii trebuie să fie şi ele stimate, dar nu creditate…….Liber-cugetător înseamnă, fără supărare, să fii prost…..Dar cu adevărat credincios nu poate fi decât un om foarte deştept.  Ceilalţi sunt credincioşi din prudenţă, iar unii, nu puţini, din lichelism; vor să se pună bine cu puterea presupusă.”
Aproape de final, scriitorul mărturiseşte: „Sufăr de boala incurabilă a vârstei. La vârsta mea se moare! Pot să dispar şi diseară….Oricum, la peste 80 de ani este clar că destinaţia ta cea mai evidentă şi promptă este sfârşitul.”
 La final declară: „Totuşi, cele mai importante lucruri în viaţa asta sunt, cred eu, cele pe care le-am decelat din trei spectacole regizate de Lucian Pintilie: iubirea, memoria (nu cea mecanică şi plictisitoare, ci aceea care îţi salvează conştiinţa, aşa cum mi s-a întâmplat mie în puşcărie) şi umorul…….Iar dacă iubeşti pe cineva şi iubirea este împărtăşită, nu poţi să nu fii fericit.”
 
P.S. După ce am citit cartea, am ţinut, dacă nu l-am văzut în carne şi oase pe Alexandru Paleologu când mai era încî în viaţă, să văd casa în care a locuit. Am văzut-o, am fotografiat-o şi am reuşit să vorbesc cu fiica lui, care locuieşte acolo împreună cu mama sa şi cu familia fratelui ei, Theodor Paleologu.
Casa în care a locuit Alexandru Paleologu

Citeşte mai mult >>

joi, 4 iunie 2015

ÎNTÂMPLĂRI CU ANCA


Anca este o doamnă în vârstă, distinsă, fostă cadru didactic universitar în ţară şi străinătate, care locuieşte singură, în oraşul Voluntari, într-un conac impunător, fost al părinţilor săi, naţionalizat de comunişti, în posesia căruia a intrat după lungi şi anevoioase demersuri, după Revoluţie. Până atunci a locuit în Bucureşti, într-un apartament pe care-l mai păstrează încă. Obişnuieşte să-şi convoace la conac, în fiecare an, pe rând, foştii colegi de şcoală primară, de liceu şi de facultate, împreună cu care petrece câte o după amiază, cu bere,  cu mici şi fripturi la grătar, pe cheltuiala ei. Aţi mai pomenit aşa ceva?! Ne întâlnim şi noi cu colegii de liceu sau facultate, dar la zece sau cinci ani, la câte un restaurant, pe cheltuiala noastră. Mă văd obligat, încă de la început să spun despre Anca că este o fiinţă sentimentală şi generoasă.
 La o astfel de întâlnire cu fostele colege de liceu am cunoscut-o şi eu, soţia mea, Ana, fiind fostă colegă cu ea la Şcoala Centrală de Fete din Bucureşti. De atunci, o mai vedem din când în când. Nu de mult, i-am făcut, împreună cu Ana, o vizită. Ne-a întâmpinat mişcându-se cu dificultate şi având o vânătaie mare pe pometele  obrazului stâng.
- Ce-ai păţit Anca? o întreb eu.
- Am avut un accident de avion.
Ştiam despre ea că e o pasionată a excursiilor în străinătate şi călătoreşte des cu avionul.
-  N-am auzit să fi avut loc, zilele acestea, vreun accident aviatic.
- A fost un avion militar, de vânătoare, de aceea n-a vuit presa.
- Avion de vânătoare?! Ce căutai tu în el?
- Nu eram în el.
- Dar unde erai? Pe aerodrom?
- Nu. Eram în grădină.
 Ne uităm nedumeriţi la ea, apoi eu alerg la fereastră, dau perdeaua la o parte şi mă uit în grădină. Nici urmă de avion sau de vre-o groapă făcută de el. Ea începe să râdă şi ne explică:
        - Ieri pe când eram în grădină a zburat pe deasupra mea un avion de vânătoare, din acela cu reacţie de lasă pe cer o dâră lungă, albă. Uitându-mă după el, m-am împiedicat şi am căzut într-un strat de păstârnac.
        - Şi asta numeşti tu accident aviatic? o întreb tot eu, înciudat de plasa luată.
        - Dar cum ai vrea să-l numesc, de păstârnac?
Am râs toţi trei. Ar fi trebuit să ne închipuim că este una din situaţiile în care ea face haz de necaz. A avut multe necazuri -  legate mai ales de sănătate - pe care le-a tratat cu umor, a avut însă şi nişte întâmplări cu adevărat hazlii. Iată două dintre ele, povestite de ea. Prima:
- Într-o zi, m-am întors din oraş, adusă cu maşina de Ionuţ vecinul meu pe care-l ştiu de când era puşti. Acum este însurat iar soţia lui e pe cate să aducă pe lume un alt Ionuţ. M-a lăsat la poartă, şi a plecat. Abia am deschis uşa de la intrare în curte, că  şi am văzut două siluete retrăgându-se urgent, în spatele duzilor deşi, ce mărginesc aleea ce duce la conac. Curagioasă cum sunt, m-am dus repede la locul unde se retrăseseră, am dat nişte crengi la o parte şi, ce credeţi că am văzut? Vă dau conacul dacă ghiciţi.
- Două ţigănci, m-am grăbit eu să răspund.
- Nu, mi-a zis ea.
- Doi bărbaţi, şi-a dat cu presupusul Ana, încercându-şi norocul.
 - Nici, i-a retezat-o Anca.
Am mai făcut amândoi mai multe presupuneri, de fiecare dată însă ne-a răspuns cu  acelaşi „Nu” sau „Nici”, încadrat de un zâmbet, care voia să spună, „N-o să ghiciţi niciodată!”. N-am ghicit şi am pierdut ocazia să devenim proprietarii conacului ei. Ne-a spus ea.
- Erau două chinezoaice. Când le-am văzut, am rămas tablou!” Ce căutaţi voi aici?” le-am luat eu la rost. Se uitau la mine şi ori nu pricepeau ce le întreb, ori n-aveau curajul să-mi răspundă. Am început să le ţin un discurs, cum că au încălcat o proprietate privată, că nu-i frumos ce-au făcut şi că dacă anunţ poliţia o încurcă. Cuvântul poliţie cu siguranţă l-au înţeles că au intrat puţin în panică şi una dintre ele a ridicat o sacoşă mare şi a deschis-o. Vă mai dau o şansă  să intraţi în posesia conacului meu, dacă ghiciţi ce era în ea.
- Chinezării, răspund repede eu, convins că nu putea fi altceva.
- Nu, s-a grăbit ea să mă contrazică..
- Lucruri sustrase din casă, îşi dă cu părerea Ana.
- Nici vorbă! Era plină de frunze de dud. Am fost atât de mirată, încât n-am mai ştiut ce să zic. Cu un gest politicos, le-am arătat uşa de la stradă şi le-am poftit să-mi părăsească domeniul.
- Ce-or fi făcând cu ele?! s-a întrebat Ana, mirată.
- Pot face o mulţime de chestii, i-a răspuns Anca, cum ar fi: să hrănească cu ele viermi de mătase, să prepare vre-un medicament sau să le mănânce. Ăştia dacă mănâncă câini, ar putea mânca şi frunze de dud. După această vizită, am grijă, din când în când, să mă conving că nu mi-au intrat în curte şi alţi străini, sau chiar vecini de-ai mei, crezând că nu sunt acolo ci la apartamentul din Bucureşti. Deschid fereastra şi întreb cu voce tare: „ Care v-aţi mai rătăcit pe aici, mă?”
A doua întâmplare, tot în relatarea ei:
- Era într-o după amiază de vară. Îmi făcusem siesta - obicei pe care îl am de când am predat la Universitatea din Casablanca - şi mă îndreptam spre verandă, unde obişnuiesc să-mi petrec restul zilei citind, afundată într-un fotoliu. Abia am intrat şi ce credeţi că văd? Un ţigănuş, de vreo patru sau cinci ani, în puţa goală, se plimba prin verandă ca la el acasă. M-am îndreptat spre el, l-am apucat de mână şi l-am întrebat: „Ce cauţi aici? Pe unde ai intrat?”. Uşa de la intrare era închisă, lăsasem însă o fereastră deschisă, ca pătrundă în casă mirosul de crini înfloriţi, din grădină. „Pe acolo a intrat”, mi-am zis. M-am dus la fereastră şi  m-am uitat afară să văd cum a reuşit el să se intre. N-am văzut nici scară şi nici pe cineva care ar fi putut să-l aburce pe ea. L-am luat în braţe şi am ieşit cu el afară. La intrare m-a  întâmpinat o ţigancă, mama băiatului, am presupus. Mi-am dat imediat seama că ea şi-a introdus odrasla pe fereastră ca să testeze dacă e sau nu cineva în casă. Dacă nu era nimeni, ar fi intrat şi ea ca să ciordească ceva. „ Ce căuta băiatul tău în casă la mine?” o întreb, pe un ton răstit, pe ţigancă. „Apoi, sărut mâna cucoană, l-am băgat acolo ca să vadă şi el cum arată o casă de boieri”. Era să cad jos când am auzit explicaţia ei!  După întâmplarea aceasta am mai rămas cu un obicei: când mă întorc de undeva, sau când mă trezesc din somn ziua sau noaptea şi ies din dormitor, întreb cu voce tare: „E cineva pe aici?”, asta ca să nu dau ochii de vre-un intrus şi să mă sperii.
- Trebuie să ai curaj să locuieşti de una singură într-o căsoaie ca asta, îi spun eu.
- Recunosc că sunt o femeie curagioasă şi puţin inconştientă, mi-a răspuns ea.

 

 

 
Citeşte mai mult >>