marți, 23 iunie 2015

INTERVIU



SENIORII ENERGIEI
Dialog de suflet cu domnul Artemiu Iosif VANCA – termoenergetician

                         Prof. Elena Ratcu – consilier CNR-CME


Termoenergetician și scriitor. Riguros, sever și exigent. Cercetător și documentarist. Serios, înțelept și echilibrat.  Inginer si artist. Sculptor în lemn. Sensibil si talentat. Vesel și cumpătat. Pasionat de tehnică, literatură și artă. Termocentrale și oameni. Probleme și rezolvări. Nobil si princiar. Oameni, flori și animale. Totem. Cărbune și păcură. Brâncuși. Mânastiri și biserici. Etică și profesionalism. Drumeții. Curaj. Bănișor, mult Bănișor. Documente străvechi. O poveste de familie ca o adevarata saga a timpurilor vechi. Acestea ar fi doar câteva cuvinte cheie care încearcă, palid, să descrie personalitatea completă și complexă a interlocutorului meu de astăzi, domnul Artemiu Iosif Vanca, unul din termoenergeticienii de elită ai noștri. Nu mă gândeam vreodată că poate fi atât de fascinantă povestea termoenergeticii și a oamenilor ei, a cazanelor, buncărelor și morilor de cărbune, a concasoarelor, separatoarelor și reductoarelor, a lignitului, sterilului și hidrocarburilor, a modului în care se produce energia în termocentrale. Vă invit să ascultați această poveste frumoasă, istorisită cu pasiune și drag de domnul Artemiu Vanca, cu intâmplări de demult, care trebuie păstrate în memoria noastră colectivă și trebuie predate mai departe, ca o ștafetă a excelenței,  viitoarei generații de energeticeni. 

Absolvent al Facultății de Mecanică, Secţia de Maşini Termice-  Institutul Politehnic din Bucureşti, domnul Artemiu Iosif Vanca și-a început activitatea la Întreprinderea de Construcţii Hunedoara (1961-1963), la Energomontaj,  Termocentralele Işalniţa, Rovinari, Turceni şi CET – Târgu Jiu (1963-1991), unde a deţinut funcţiile de inginer, şef de lot (la montaj), şef de secţie, şef de serviciu, inginer şef, director tehnic, director (în exploatare). Între 1991-1996, a lucrat  Direcţia Generală de Producere a Energiei Electice şi Temice (DGPEET) Bucureşi, unde a a fost  director şi director adjunct retehnologizare, director cu exploatarea, director cu producţia şi consilier. În intervalul  1996-1998 a fost  consilier în Compartimentul de Reformă și Strategie al RENEL/CONEL și  a făcut, de asemenea parte  din colectivul care a elaborat proiectul primei Legi a Energiei. După pensionare, între anii 1998- 2007, a lucrat ca inginer la ICEMENERG şi ICPET Bucureşti şi ca director general  la o fabrică canadiană de capsule din gelatină pentru medicamente, aflată în construcţie. În 1990, imediat după Revoluţie, din ianuarie până în iulie, a fost vicepreşedinte al CFSN Gorj şi preşedinte al CPUN Gorj, Domnul Vanca deţine un certificat de inventator, iar în 1971, a primit  Medalia Muncii, pentru merite deosebite. A participat la mai multe  evenimente tehnice și științifice în ţară şi străinătate și a publicat o serie de articole de specialitate în revista „Energetica” şi în revista „Producerea energiei electrice şi termice”. Este pasionat de literatură, fiind autorul a cinci romane, al unui volum de povestiri și al multor scrieri, articole și eseuri  publicate în Anuarul satului   Bănișor, locul său natal, în revista Asociaţiei Promoţia Mecanică 1961, în „Caiete Silvane”, revistă de cultură a judeţului Sălaj şi în alte câteva publicaţii ale cenaclurilor literare pe care le-a frecventat. 

Aveam atât de multe să-l întreb pe domnul Vanca,  încât aproape nici nu știm cu ce să încep. Pentru că m-a impresionat teribil legătura sa sufletească atât de strânsă cu  satul în care s-a născut  și cu oamenii săi , m-am hotărât să încep cu următoarea întrebare:

 Elena Ratcu: Stimate domnule Vanca, sunteți născut în satul Bănișor, județul Sălaj. In anul 2013, de Sfânta Maria, ați lansat volumul „Zori întunecate”, în care povestiți întâmplări istorice din  secolul XIII când s-au întemeiat  mai multe sate transilvane și  pentru care ați scormonit arhive uitate de timp și i-ați localizat pe primii doi antecesori locali care, în anul 1213, au fost menţionaţi în „Registrul de la Oradea”. Ați descoperit 23 de comori bibliografice ale bisericii în depozitul de carte bisericească din Șimleu Silvaniei și ați reînviat practic istoria satului natal, cu oamenii, obiceiurile și tradițiile lor. Ați redactat și tipărit zece ediții ale Anuarului „Asociația Fiii Satului Bănișor”(2004-2013). Printre cele cinci romane ale dumneavoastră se află și „Iubirile băieților din Valea Banului”. Cum de s-au imprimat atât de puternic rădăcinile satului în care v-ați născut în subconștientul dumneavoastră, cine și cum v-a transmis „ datoria” de a-i cerceta izvoarele și a le lăsa moștenire urmașilor?

Artemiu Vanca: Eu m-am legat puternic de toate localitățile în care prin voința mea proprie sau prin forţa împrejurărilor am locuit. Bineînțeles, cel mai puternic m-am legat de satul natal, Bănișor, pentru că într-un fel toți suntem legați de localitatea în care ne-am născut și am început să cunoaștem lumea, iar amintirile din copilarie ne rămân puternic imprimate in memorie. Din sat a trebuit să plec la vârsta de patru ani, când toată familia s-a refugiat din cauza ocupaţiei maghiare în Ardeal. Ne-am reîntros în 1945, când eu aveam opt ani și am rămas acolo până în 1965, când părinții au plecat într-o alta localitate. Tot timpul în care am trăit departe de Bănișor am fost cu gândul la el. La maturitate am început să mă documentez, cu intenția de a scrie cândva o monografie a satului, am consultat foarte multe documente, am aflat care au fost primii bănișoreni atestați în  arhivele vremii şi multe alte evenimente legate de istoria lui. In anul 2003 am revenit în satul Bănișor, ca musafir și, împreună cu un profesor de istorie din sat, care avusese ca temă pentru lucrarea sa pentru gradul I „Monografia satului Bănișor”, ne-am propus să tipărim ce am scris amândoi: el monografia propriu zisă, eu completări la ea şi un capitol de amintiri din sat. Carea se intitulează „Bănișor: Monografie –Amintiri” Tot atunci am hotărât înființarea „Asociației Fiii Satului Bănișor” și editarea unui Anuar al Asociației. Am scris cu mult drag despre el. Drept răsplată, în anul 2005 mi s-a decernat Diploma de Cetăţean de Onoare  al satului, și în 2013, la  aniversarea a 100 de ani de atestare documentară a acestuia, directorul Direcției de Cultură și Artă a Judeţului Sălaj spunea: „Ce bine ar fi dacă în fiecare sat sălăjan ar exista un Artemiu Vanca, pentru al pune în valoare”, iar în 2011, când, împreună cu alţi veterani, am fost sărbătorit la aniversarea a 75 de ani de viață, directoarea Bibliotecii Județene Sălaj, organizatoarea festivităţii, a menționat: „Despre niciun sat din județul Sălaj nu s-a vorbit atât de mult ca despre Bănișor, iar asta se datorează domnului Vanca”. Acestea sunt chestiuni de suflet și reprezintă recunoaşterea muncii depuse de mine. 


„Cu cât efortul e mai mare, cu atât satisfacția este mai intensă” 

Elenaa Ratcu: Cercetarea arhivistică este o muncă grea, obositoare, care necesită multă organizare și răbdare. Cum ati reușit, cât a durat, cum ați  găsit arhivele și cum ati scris „Zori întunecate” ?

Artemiu Vanca: Ca să scriu  „Zori întunecate” și articolele publicate în Anuare m-am folosit în mare parte de  informaţiile culese pentru a scrie monografia satului. pentru care m-am documentat la arhivele județelor Salaj și Satu Mare, la Muzeul de Istorie şi Artă al Judeşului Sălaj, la Muzeul Crişurilor  din Oradea, la  Capitlul Episcopiei Romano-Catolice din Oradea, la câteva biblioteci judeţene. De un foarte mare folos mi-a fost anuarul „Acta Musei Porolissensis”, al Muzeului de Istorie şi Artă al Judeţului Sălaj, la care am fost abonat timp de zece ani. Lucram la Termocentrala Rovinari şi locuiam în Târgu Jiu, și de câte ori veneam în București în vreo delegaţie, după-amiaza  mergeam la Biblioteca Academiei la Biblioteca Universitară şi la Biblioteca Centrală de Stat pentru documentare. Cele mai multe informații le-am găsit la Biblioteca Academiei. După 1944, se tipăriseră mai multe volume intitulate „Documente din istoria României”, dintre care unele erau dedicate Transilvaniei. Într-unul din ele am găsit documentul care atesta existența satului meu, Bănișor, la 1213 și împrejurările în care a fost atestat, inclusiv  povestea emoționantă și tragică a lui  Golsa şi Sedun, cetăţeni ai satului, în jurul cărora am ţesut povestea din „Zori întunecate”. 
        Revin la documentarea pentru monografie şi anuare ca să vă spun că, printre altele, am avut ocazia să consult, la „Biblioteca Academiei”,  cartea „Cazanie pentru morţi”, scrisă de mână, cu litere cirilice, în limba română, de  diacul Filip din Bănișor, la 1758, pe care am pozat-o și am publicat-o în Anuar și cu care ne mândrim acum  la Bănișor (râde). Am fost foarte emoționat să țin în mână o carte scrisă de un bănişorean cu aproape 300 de ani in urmă!  Manuscrisul a fost descoperit de fostul director al Bibliotecii Academiei, dl. Gavril Strempel, care a scris despre  ea în „Catalogul manuscrieselor româneşti”. Ca să-o citesc am studiat scrierea cirilică. A fost un efort mare, dar cu cât efortul e mai mare, cu atât  satisfacția este mai intensă. M-am documentat timp de peste 20 de ani și am întocmit un număr mare de fişe. Bineînţeles, nu făceam asta continuu, pentru că  aveam  funcții de conducere  care m-au solicitat destul de mult într-o direcție total diferită. 

Elena Ratcu: Dorința de cercetare istorică și talentul literar sunt moștenite de la cineva din familie?

Artemiu Vanca: In familia din partea mamei au fost câțiva intelectuali. Străbunicul pe linie maternă al mamei, a fost „nobil propietar”, l-am găsit în arhive cu titulatura asta şi de aceea una din cărtile mele se cheamă „Nobilul prorietar”, eu fiind urmașul lui. Dacă el a fost nobil, sunt si eu nobil, nu-i așa? (zâmbește). Eu i-am dat titlul cărții la modul ironic, nu la modul serios. Am ținut mult  să am o bucățică de pământ  pe care să o lucrez ca un țăran, la fel cum au făcut-o strămoşii mei, iar  după ce mi-am cumpărat terenul de la Runcu și am devenit în sfârșit proprietar, am fost foarte mândru. Nu-mi mai incăpeam în piele (râde cu poftă). Un frate al străbunicului mamei, Grigorie Filip (1823-1895), avocat, a scris o broşură împotriva emancipării evreilor. Nu mă mândresc cu asta. Fratele bunicului mamei pe linie paternă, Nicolae Bran (1861-1947) a fost  profesor de caligrafie si desen  la liceul Lazăr din București şi a scris câteva „Caiete de caligrafie”. El a fost preşedinte al Ateneului Român pentru Arte. A colaborat cu Costin Petrescu la decorarea interioarelor Ateneului Român și a pictat el însuşi tabluul „Peneş Curcanul”, care a fost expus acolo, alte tablouri şi câteva biserici. Străbunicul meu matern, Ioan Bran (1846-1901) a fost memorandist.  În prezent, fratele meu, Tiberiu Vanca, avocat de profesie, scrie şi el şi chiar mai bine si mai mult decât mine:   poezie, eseuri, povestiri, comentarii politice,  în mai multe ziare şi reviste. A publicat câteva cărţi, printre care „Bănișorul mitic”, o culegere de povestiri despre satul nostru natal. 

„Am ales Politehnica pentru că  țara se industializa puternic și era nevoie de ingineri”.

Ela Ratcu: Gimnaziul l-ați făcut la Zalău  și a urmat Facultatea de Mecanică- secția mașini termice, a Institutului Politehnic București.  Presupun că erați la fel de bun la științele exacte ca și la literatură, dacă ați ales o carieră tehnică. 

Artemiu Vanca: M-au preocupat mult și literatura și tehnica. La școala generală eram pasionat de tehnică și de știinte, de chimie în mod special. Îmi făcusem un laborator acasă, citeam cu regularitate revista Stiință si Tehnică, şi reproduceam experienţe de acolo. În mod logic am ales o şcoală tehnică, concret  Şcoala Tehnică  de Mecanică din Cluj. Acolo a început să mă preocupe, pe lângă tehnică, şi literatura. Când am terminat școala, am stat în cumpănă, dacă  să  merg la Filologie ori la Politehnică. Am ales Politehnica pentru că  țara se industrializa puternic în anii aceia și era mare nevoie de ingineri, Era o modă ca cei mai buni elevi din clasă să meargă la Politehnică sau la Medicină. Bineînţeles, elevi foarte buni au mers şi la Filologie şi la alte facultăţi.

Elena Ratcu: V-ați început cariera profesională în plină economie centralizată planificată, când s-au pus bazele formării și dezvoltării sectorului energetic din țara noastră. Presiunea era imensă în acest sector, iar în zona Oltenia, unde erau mine de cărbuni, s-au construit  trei mari termocentrale: Turceni, Rovinari, Ișalnița. Ați lucrat la toate aceste trei termocentrale  și ați avut funcții de răspundere. În ce condiții se lucra atunci, cu ce dificultăţi v-ați  confruntat, ce a însemnat industrializarea forțată, ce însemna îndemnul comunist de atunci, „țării cât mai mult cărbune”, cum era legătura între mineri și oamenii din termocentrale ? Povestiți-mi puțin felia asta de istorie trăită pe viu de dumneavoastră.

Artemiu Vanca: La terminarea facultății, în 1961, am fost repartizat la Hunedoara, unde am lucrat ca inginer stagiar timp de doi ani. Puteam să-mi aleg un loc de muncă în București şi să fiu repartizat acolo, dar n-a fost să fie aşa. Tata fusese  deținut politic și trimis timp de doi ani la Canal, iar eu, pentru a nu avea probleme cu admiterea la facultate, ascunsesem acest detaliu al biografiei mele. A fost descoperit însă acest delict în ajunul repartiției mele în producție, iar prodecanul, care era și  șeful comisiei de repartiție a zis: „Dumneata te duci la Hundeoara!”. „Nu mă duc la Hunedoara!”, am răspuns eu. „Cum  nu te duci ? Dumneata  care ai ocupat în facultate un loc care nu ți se cuvenea și care ar fi trebuit sa fii acum acolo unde a fost tatăl dumitale?”. Am simțit cum cădea cerul pe mine și mi-am zis: „Gata, au aflat. N-am încotro”.  Am plecat, prin urmare la Hundedoara, unde am lucrat la Întreprinderea  de Construcții Siderurgice (ICSH) până în 1963, când m-am căsătorit. Eu cu soția mea fusesem prieteni din studenție,  eu la Politehnică, ea la Universitate, Facultatea de Biologie. Absolvind facultatea ca  șefă de promoție, soția a fost repartizată în învăţământul superior, la  Institutul Agronomic de la Craiova. Asta m-a determinat să plec de la Hunedoara la Craiova. Norocul meu a fost că atunci se afla în construcție termocentrala de la Ișalnița. Lucrasem în  montaj și am zis să  merg tot în montaj, ca  să beneficiez de cei doi ani de experiență. În plus, acolo aveam șansa să primesc repede locuință, ceea ce s-a și întâmplat. M-am angajat la Intreprinderea de Construcții și Montaj Centrale Electrice, devenită ulterior Energomontaj. Acolo era o foame extraordinară de personal, iar eu am fost ca o mană cereasca pentru ei. Aveau mare nevoie ingineri. Aşa se face că am fost  angajat ca șef de lot turbine. Cât  timp am lucrat acolo, am montat patru turbine, două de 50 MW, două de de 100 MW, împreună cu instalaţiile lor auxiliare. Echipamentele erau de provenienţă cehoslovacă, ultimul răcnet al tehnicii din Lagărul Socialist. Am avut o colaborare bună cu cehii. În timpul montajului, şi mai târziu în exploatare, m-am străduit să mă documentez cât mai complet cu privire la utilajele pe care le montam sau exploatam. Eram convins şi atunci ca şi acum, că, în producţie, cel mai bun este cel mai bine documentat. Mi-a prins enorm de bine perioada aceea de montaj! Când am pus în funcțiune ultima turbină montată de mine, m-am transferat la beneficiar,  Intreprindere Electrocentrale Craiova. Acolo, am devenit șef de secție termomecanică la cele două blocuri de 100 MW (turbine,  cazane, şi utilajele lor auxiliare). Cunoşteam turbina şi mi-a fost ușor să învăț  cazanul, pentru că  proiectul meu de diplomă, la absolvirea facultăţii, a fost un cazan de 50 tone/ora. Cazanele de la Ișalnița erau de 300 t/h abur, și  mi-a făcut o deosebită plăcere să conduc procesul de exploatare al lor şi chiar să le pornesc, să le opresc şi să le supraveghez în exploatare, personal. Încă din facultate îmi doream să ajung în situția să pornesc un motor, o turbină, un cazan, adică să fiu stăpânul lor. 
        În perioada aceea era un avânt extraordinar al economiei românești, se dezvolta mult industria, cu precădere industria constructoare de mașini, ori ca să susții  dezvoltarea într-un ritm accelerat a ei, era nevoie de o industrie energetică puternică, în stare să o alimenteze cu energie electrică.  Deci, planul de electificare al țării a fost necesar nu numai ca să luminăm satele şi oraşele ţării, ci și ca să putem susține această industrie. S-au construit mai multe hidrocentrale și termocentrale. Erau construite deja termocentralele Doicești, Paroșeni, şi erau în construcție cele de la Brazi, Iernut, Craiova, Ișalnița. Era o efervescență extraordinară în  domeniul  energetic, lipsa de personal era mare, iar inginerii buni și capabili avansau foarte repede. Așa  se explică faptul că şi eu am devenit foarte repede  șef de lot la montaj, apoi șef de secție exploatare.  Când a început montarea celor două blocuri de 315 MW de la Işalniţa, am fost numit şeful secţiei termomecanice care urma să se ocupe de exploatarea lor. Sarcina mea şi a inginerilor, maiştrilor şi muncitorilor pe care-i aveam în subordine a fost şi să supraveghem montarea acestor blocuri.  Un bloc se compunea dintr-o turbină de 315 MW,  livrată de Rateau- Franța şi din două  cazane MAN de 510 t/h (Germania). Din nou am avut ocazia să iau contact cu tehnica avansată a epocii. 
       În 1969 am devenit șeful serviciului tehnologic la termocentrala de la Craiova, iar în 1971 am fost solicitat de directorul termocentralei Rovinari, care era în construcție, să merg acolo. Dornic să să lucrez  din nou în producție, am accepat imediat propunerea lui, deși asta a însemnat să ne mutăm, toată familia, de la Craiova la Târgu Jiu, unde locuiau cei ce lucrau la Rovinari. Aveam deja doi copii, soția era în învățământul  superior şi, de dragul meu, a acceptat o funcție de profesor la un liceu din Târgu Jiu. Eu am devenit directorul tehnic al Termocentralei Rovinari,  deşi eram relativ tânar (35 de ani), dar aveam  deja o oarecare experiență în exploatare, iar ei aveau mare nevoie de profesioniști. Termocentrala Rovinari a avut în final două blocuri de 200 MW ceheşti şi patru blocuri de 330 MW româneşti. Era extrem de greu și de stresant! Deși eram director tehnic, eram de dimineața până seara îmbracat în salopetă, și mă aflam permanent, în picioare, în sala de mașini,  în sala cazanelor sau în camera de comandă de unde se făceau manevrele pentru pornnirea şi oprirea blocurilor  şi supravegherea lor în exploatare. De multe ori ajungeam acasă seara pe la ora 21, sau chiar mai târziu, iar în cursul nopţii primeam telefon că a declanșat  un bloc și fugeam înapoi la centrală. Cele mai groaznice situații erau când temocentrala cădea pe zero, adică  declanșa și ultimul bloc din centrală.

Elena Ratcu: Din ce cauza  se ajungea pe zero?

Artemiu Vanca: La Rovinari, declanșările cele mai numeroase se datorau spargerilor țevilor la cazane. Se spărgea o țeavă, trebuia să oprești cazanul. Dacă opreai cazanul, trebuia să oprești și turbina pentru că nu mai avea cine să o alimenteze cu abur. Foarte multe declanşări se datorau funcţionării defectuoase a instalaţiilor electrice de protecţie şi automatizare, din cauza fiabilităţii reduse a componentelor electronice cu care erau echipate. Ele provocau fie stingerea focului la cazan, fie declanşarea  turbinei, fie oprirea unor agregate auxiliare fără de care nu se putea funcţiona (pompe şi ventilatoare). De multe ori am oprit cazanele din lipsă de cărbune- lignit din bazinul Oleniei. Extracţia cărbunelui făcându-se în exploatări miniere de suprafață, când ploua abundent, cărbunele, amestecat cu steril, devenea mocirlă. Din cariere el intra  în stațiile de concasare, unde se mărunţea, iar de acolo era trimis în centrală sau în depozitul de cărbune concasat. Din  buncării de cărbune ai centralei, era preluat de morile de cărbune care îl măcinau și, devenit praf foarte fin, îl refulau în arzătoarele cazanului. Cărbunele umed dacă se întâmpla să nu înfunde concasoarele, care sunt  prima treaptă de prelucrare a lui,  forma bolți în buncări şi nu mai curgea. În astfel de situaţii morile rămâneau fără cărbune şi trebuiau oprite. Oprirea lor ne obliga să trecem cazanul pe combustibil auxiliar (păcură sau gaz) sau să-l oprim. Concasoarele se desfundau manual, cu ranga şi lopata, iar buncării cu instalaţii speciale de dărâmare a bolţilor, care uneori erau eficiente, alteori nu. Au fost şi cazuri când a trebuit ca muncitorii să intre în buncări pentru a-i desfunda manual. S-au întâmplat  și accidente în astfel de situaţii. 

Elena Ratcu: Cât putea sta pe zero și ce  se întâmpla mai departe cu instalația?

Artemiu Vanca: Instalația trebuia repornită cât mai repede cu putinţă, atâta timp cât păcura, combustibilul de pornire, singurul de care am beneficiat în primii ani de exploatare a centralei, mai era suficient de caldă, adică mai era la temperatura care să-i permită să fie pulverizată în arzătoare. Iarna, timpul acesta era foarte scurt. Am fost puşi şi în situaţia să riscăm pornirea cazanului cu păcura la o temperatură sub cea minimă necesară. Ulterior a apărut şi al doilea combustibil auxiliar, gazul metan, şi situaţia s-a simplificat. 

„Dacă reușeai manevra,  deveneai erou, dar dacă se întampla ceva, înfundai pușcăria” 

Elena Ratcu: Riscurile de ce natură erau?

Artemiu Vanca:  Riscul era ca păcura să nu se aprindă, să cadă în focarul cazanului, şi să producă neplăceri.  N-aveam însă de ales pentru că riscam să îngheţe apa în ţevile cazanului, pe conducte, în pompe, etc. şi să nu mai putem porni centrala decât la primăvară. Cazanele de  1035 t/h, care alimentează cu abur turbinele de 330 MW, sunt de tipul turn, având  o înălțime de  92 de menri.    În focarul acestui cazan, înalt de 45 metri,  te simţi ca în naosul unei catedrale gotice, Köln de exemplu.  De la cota 45 la 92 metri, cazanul este  în aer liber și, fiind plin cu apă,  risca să ajungă rapid la temperatura de afară și să înghețe.  Nenorocire mai mare nu se poate întâmpla! Să-ți înghețe un cazan sau să se producă un incident soldat cu distrugere de utilaje, putea pune în pericol libertatea celor vinovaţi. 
   Fac o paranteză ca să menţionez că salariaţi ai termocentralelor Rovinari şi Turceni au fost implicaţi în două procese răsunătoare, primul în 1986, pentru avarierea unui generator, iar al doilea în 1987 pentru depozitarea necorespunzătoare a echipamentelor în depozite. În primul au fost inculpaţi şapte specialişti, printre care Vaida Victor, fost director IE Turceni şi achitaţi după doi ani de proces. În al doilea au fost inculpaţi cinci specialişti, printre care Ion Popescu, fost director la I.E.Rovinari, condamnaţi toţi între 4 şi 8 ani închisoare, într-un proces public. Pedepsele au fost,  din fericire, amnistiate înainte de executarea lor.
      Deci,dacă nu se întâmpla nimic, deveneai erou, dar dacă se întâmpla ceva, înfundai pușcăria. Era în responsabilitatea directorului tehnic să dea dispoziţii de pornire sau oprire, în toate situațiile limită care apăreau în centrală.  De multe ori, în diverse situații critice, dispuneam oprirea utilajelor și imediat mă suna un şef de la Bucureşti, uneori chiar ministrul, care mă făcea pe mine şi pe subalternii mei de două parale,  zicea că suntem nepricepuți sau sabotori. De cele mai multe ori ni se cerea să funcţionăm cu cazanele sparte, „cel puţin pe durata vârfului de sarcină”, ni se spunea. Instrucţiunile ne interzceau asta. Fncţionarea în două sau trei ore cu cazanul spart, ne obliga, după oprire, să-l reparăm timp de o săptămână sau mai mult. Nu acceptam să  fiu jignit și într-una din situațiile în care am oprit un bloc în ciuda insistenţelor din afară ca să-l menţinem în funcţie,  ministrul a țipat la mine: „Să nu mai faci niciodată chestia asta!”. „Ba, o s-o fac ori de câte ori va fi necersar”, i-am răspuns eu. M-a înjurat, iar eu mi-am dat demisia. Am renunţat la ea după ce ministrul, prin intermediul unui adjunct al său, şi-a cerut scuze. Asta s-a întâmplat în preziua expirării preavizului după ce s-au încercat cu mine şi alte metode de lămurire rămase fără rezultat. Inginerii din centrală nu  eram de neînlocuit, dar nu se găseau alţii care să aibă experienţa noastră, dispuşi să lucreze în condiţiile în care lucram noi. Noi o făceam de nevoie.

Elena Ratcu: Trebuia să ai nervi de oțel să reziști în acele condiții de muncă și stres continuu. Vorbeați de cadrele calificate care erau în centrală. Termocentralele Rovinari, Turceni, Ișalnița s-au construit însă într-o zonă unde nu exista o tradiţie industrială, iar  muncitorii proveneau din  țăranii din zona Olteniei. Cum se calificau aceștia? 

Artemiu Vanca: În localitățile unde s-au construit termocentralele s-au înființat școli de maiștri  cu durata studiilor de  doi ani, iar muncitorii cei mai  buni erau trimişi la aceste școli. Au apărut şi școli profesionale și licee energetice, dar, din păcate, abia după punerea în funcțiune a primelor blocuri sau grupuri energetice, deci la pornirea termocentralelor noi nu am avut cadrele necesare. Pentru a se compensa lipsa de personal tehnic, uneori ne era detașat personal de la alte termocentrale, ori din București din aparatul CIPEET, sau de la institutele de cercetări şi proiectări de profil. Unii erau  specialiști și ne erau de folos, alții însă nu aveau priceperea necesară sau  nu-i preocupa buna funcţionare a centralei, trăgeau chiulul, considerând detașarea lor ca pe o pedeapsă, ca pe o  concentrare în timp de război. Era greu şi pentru ei, nu ajungeau acasă cu săptămânile. Pornirile și opririle blocurilor erau extrem de dese, efortul nostru de a le reporni era imens, doremeam câte 2-3 ore pe noapte, iar o zi dura cât un an. Am scris despre asta, în amănunt, în jurnalul pe care     l-am ţinut atunci şi din care am publicat câteva episoade.

Elena Ratcu: Ce fel de cărbune se folosea, cum era adus pânîă la gura termocentralei și ce se întâmpla după aceea?

Artemiu Vanca: Centralele din Oltenia fuseseră proiectate să funcţioneze pe lignit cu o putere calorifică între 1400-1800 Kcal/kg, deci media era de 1600 Kcal/kg. Noi am fost de multe ori puşi în situația să funcționăm cu cărbune mult sub 1400 Kcal/kg. Ori, este extrem de dezavantajos să alimentezi un cazan proiectat pentru o anumită putere calorifică cu un cărbune cu putere calorifica mai mică, sau chiar mai mare. Puterea calorifica a unui cărbune este dată de conţinuturile  de materie combustibilă, de umiditate și de cenuşă. Cărbunele din bazinul Olteniei se află, în zăcământ, în staturi subțiri, care alternează cu straturi  de steril. El trebuie extras selectiv: separat cărbunele, separat sterilul. Faptul acesta nu se întâmpla, uneori  din cauza diametrelor mari ale rotoarelor excavatoarelor de mare productivitate în raport cu grosimea straturilor, alteori din cauza grabei şi a planului mare de extracţie.  Cărbunele se extrăgea, de cele mai multe ori, împreună cu sterilul ceea ce făcea să-i scadă putere calorifică, iar dacă şi ploua, ea scădea cu atât mai mult.  Sterilul putea fi nisip sau argilă. Argila era aceea care transforma cărbunele în mocirlă atunci când ploua, iar nisipul cel care accentua uzura morilor şi concasoarelor.  Din cauza puterii calorifice mici a cărbunelui nu puteam funcționa la plină sarcină cu blocul, pentru ca nu puteam aduce cazanul la debitul nominal decât dacă măream debitul de combustibil auxiliar, care, pentru că era scump, trebuia folosit doar pentru porniri sau pentru stabilizarea flăcării de cărbune la sarcini mici.  Mai era un lucru care ne provoca o neplăcere extraordinară: prezenţa metalului în cărbune. Excavatoarele erau nemţeşti, adică bune, dar li se mai rupeau şi lor câte un dinte de la rotor şi, apoi, oricât de bun ar fi un utilaj, dacă nu-l exploatezi și nu-l întreții ca lumea, se defectează. Utilajele se defectau des, reparațiile se făceau pe loc, piesele metalice înlocuite se aruncau pe jos şi de multe ori, ajungeau în centrală împreună cu cărbunele, intrau în mori și le făceau praf. Era o nenorocire!

Elena Ratcu: Dar cu minerii aveați legătură directă ?

Artemiu Vanca: Cu minerii aveam o legatură contractulală. Noi reclamam constant calitatea necorespunzătoare a cărbunelui, adică puterea calorifica mai mică, și am avut multe discuții dure cu ei, la care au participat uneori şi miniștrii energiei şi ai cărbunelui de atunci, sau chiar prim-miniştrii (Constantin Dăscalescu, Manea Mănescu). Despre cele discutate era informat şi Ceaușescu.  Ei  realizau că minerii nu puteau livra cărbunele pentru care fuseseră proiectate cazanele și insistau ca noi să-l ardem pe cel care ni-l livrau. Îi deranajau însă consumul mare de hidrocarburi din centrale noastre cu care compensam puterea calorifică scăzută a cărbunelui, pentru a obţine sarcinile dorite. Hidrocarburile trebuiau dirijate spre combinatele chimice şi petrochimice şi nu spre termocentralele pentru a fi arse în locul cărbunelui.  Consumul de hidrocarburi era atât de mare, încât, uneori nu se făcea faţă cu livrările, şi opream blocurile din lipsă de păcură. Am prins şi anii de criză mondială a petrolului, când el devenise foarte scump şi se căutau soluții alternative de înlocuire a lui. In Grecia existau atunci   termocentrale care ardeau un cărbune  mai prost decât al nostru, cel mai prost din lume, cu un consum minim de hidrocarburi.

Elena Ratcu:  Da, dar probabil ca erau altfel proiectate cazanele din Grecia , de aceea reușeau

Artemiu Vanca: Exact. (râdem amândoi). Ceaușescu a aprobat deplasarea la centrala Megalopolis din Grecia a unei delegații de specialiști din care am făcut și eu parte și am remarcat, ceea ce spuneți și dumneavoastră: cazanele lor fuseseră special proiectate să ardă un cărbune cu conţinut mare de umiditate, de numai 900 kcal/kg,  fără adaos de hidrocarburi.  Ce făceau? Din praful de cărbune măcinat în mori, extrăgeau circa 30%, împreună cu gazele arse - aspirate de mori din cazan pentru uscarea lui - şi cu aburul provenit din  evaporarea apei cu care era iniţial îmbibat, pe care le trimiteau într-o instalaţie de electrofiltre situată pe acoperişul cazanelor. Acolo, aburul şi gazele arse se evacuau în atmosferă,  iar din cărbune se separau particolele foarte fine (pudră), cu putere calorifică crescută ca urmare a eliminării apei. Acesta se sufla cu ajutorul aerului cald la baza arzătoarelor, unde se aprindea, asigurând flacăra de susţinere pentru arderea restului de 70%  din cărbune, suplinind păcura sau gazul natural. La întoarcerea din Grecia, ne-a primit Ceaușescu și așa am avut si eu „onoarea” sa ajung la  Comitetul Central, în sala unde aveau loc ședintele biroului politic executiv și să-i văd personal pe toți greii partidului comunist de atunci. Reprezentanţii ICPET şi ICEMENERG din delegaţie au propus nişte modificări ale morilor şi arzătoarelor cu scopul eliminării combustibilului auxiliar la arderea cărbunelui. Propunerile făcute s-au aprobat şi s-au transpus ulterior în practică, fără să aibă efectul scontat. Eu am fost singurul care am avut curajul să spun: „Nu la noi trebuie luate măsurile, ci la mineri. Ei sunt cei care trebuie ajutați pentru a ne livra  cărbunele pentru care a fost proiectat cazanul. Dacă ni se va da acest cărbune, nu-i nevoie de nicio altă modificare.”  Nu s-a luat în considerare propunerea mea pentru că minerii reuşiseră să convingă pe toată lumea că puterea calorifică de fapt a cărbunelui din Gorj, este cea la care îl livrau ei atunci. Azi, cu utilaje modernizate şi o exploatare mai îngrijită, puterea calorifică medie a  cărbunelui extras e superioară celei din proiect, iar cazanele funcţioneză la sarcina nominală. Prin urmare am avut dreptate.

Elena Ratcu: Cum reacţionți când se produceau incidentele acelea  dese  în centrală,  când  o zi dura cât un an sau când primeați vreo dispoziţie de ordin politic ce nu se putea realiza din punct de vedere tehnic? Mai precis cum vă manifestați la nervi și cum vă reveneați?

Artemiu Vanca: Ca orice om obişnuit. Mă supăram, înjuram, îmi certam subalternii, îi sancţionam dacă meritau asta, dar imediat puneam umărul alături de ei pentru remedierea situaţiei. Niciodată     n-am sancţionat cu plăcere, şi, îmi place să cred că niciodată n-am făcut-o pe nedrept. Aveam reputaţia de şef dur şi intransigent, dar cu toate acestea eram apropiat de oameni, îi ajutam, îi încurajam şi-i stimulam atunci când era cazul. N-am respectat niciodată sfaturile sau dispoziţiile care contraziceau regulile tehnice şi instrucţiunile de funcţionare. În situaţii limită, aşa cum am mai arătat, m-am abătut de la unele reguli, am făcut-o din iniţiativă proprie pe propria răspundere.  Mă consumam mult de câte ori se întâmplau evenimente neplăcute în centrală și îmi reveneam greu. Preţuiam foarte mult momentele rare de relaxare, iar când aveam câte o zi liberă evadam împreună cu familia  în împrejurimile pitoreşti ale Târgu Jiului.

Elena Ratcu: Am înțeles că aveți și câteva demisii la activ...

Artemiu Vanca: Mi-am dat de trei ori demisia din funcția  de director tehnic, atunci când nu am mai rezistat fizic şi psihic funcţiei. De fiecare dată  mi-a fost greu aprobată.  Mi se spunea că nu se poate fără mine, dar când vedeau că nu au nici o şansă să mă convingă începeau să mă critice. (râde amar).  Din director tehnic am ajuns, de fiecare dată, șef de serviciu, sau dispecer şef de tură pe centrală. De câte ori am demisionat, tot de atâtea ori am revenit, după un an sau doi, în funcţia de director tehnic, la insistenţele celor din centrala industrială sau din minister. Interesant este că eram un număr restrâns  de ingineri care ne perindam la conducerea centralelor Rovinari şi Turceni. La ultima mea schimbare din funcţia de director tehnic, la Turceni, în 1986,  cu un alt fost director, am făcut următoarea remarcă: „Suntem în situaţia  cailor de poştă, ne schimbaţi cu alţii, mereu aceiaşi, atunci când obosim. Ar fi bine să vă împrospătaţi caii din grajduri cu unii mai tineri şi mai breji.”

Elena Ratcu: Da, dar în răstimpul acesta 1-2 ani vă refăceați puțin, și puteați relua bătălia cu centrala și cărbunele .

Artemiu Vanca: Exact asta mi s-a întâmplat. Faptul că mă retrăgeam un timp din funcția de director când mă simțeam epuizat fizic și pshihic, cred că m-a ajutat sa ajung la anii aceștia. Unii, care s-au cramponat de funcţii, au sfârşit prematur.  
       În 1985, am fost convins-cu rugăminţi dar şi cu ameninţări - să preiau funcția de director tehnic la Turceni,  o centrală mai tânără decât cea de la  Rovinari, care funcționa însă mai prost. Acolo am fost detașat și am stat un an și  jumătate și tot acolo m-a prins decretarea stării de necesitate în Sistemul Energetic Naţional şi aplicarea regimului de lucru militarizat, ca urmare a unor „grave deficienţe în funcţionarea centralelor electrice pe cărbune”. Decretul prevedea ca în conducerea marilor centrale pe cărbune să fie numit şi un comandant militar, în subordinea căruia se constituie un grup de cadre militare, care împreună cu conducerea civilă să asigure buna lor funcţionare. S-a dispus să fie permanetizaţi toţi cei care lucrau în regim de delegare sau detaşare şi s-a interzis transferul personalului lor la alte unităţi fără aprobarea ministrului energiei electrice.  S-au completat parte din locurile de muncă vacante prin aducerea  unor militari care au lucrat înainte de armată în centrale electrice. Ingineri care au plecat din prin demisie, la terminarea stagiaturii, au fost concentraţi şi readuşi la primul lor loc de muncă. A fost o perioadă  extraordinar de grea. Din detaşat am devenit şi eu salariat permanent al I.E. Turceni. Familia îmi era la la Târgu Jiu, eu  făceam naveta, saptămânal, uneori chiar la două trei săptămâni, la Turceni. În perioada aceea m-am îmbolnăvit și m-am internat la Spitalul Militar Central din Bucuresti. Mi s-a recomandat schimbarea locului de muncă. Norocul meu a fost că am găsit înțelegere la ministrul de atunci al energiei, care mi-a aproba plecarea din Turceni, şi la primul secretar al județului, fără avizul căruia n-aş fi putut pleca. Am ajuns la CET Târgu Jiu, care era în construcție. Inițial am fost coordonatorul investiției, apoi directorul centralei, chiar înainte de punerea sa în funcțiune. Revoluția din 1989 a prins-o în stadiul de construcții-montaj și așa a rămas, până ce s-a renunțat definitv la ea, așa cum s-a renunțat la toate centralele de termoficare în construcție: Târgu Jiu,  Slatina, Pitești. Unele erau surse de poluare pentru orașele respective, altele, cum erau Piteștiul și Slatina erau departe de furnizorii de cărbune, iar costul de transport al cărbunelui pe calea ferată ar fi crescut costul energiei electrice livrate, deci nici nu erau prea rentabile. 

Elena Ratcu: In 1991 ati ajuns director la DGPEET, București.  Simțeați diferența dintre o funcție de conducere din birou față de aceeași functie, dar în producție?

Artemiu Vanca: Eram boier!(râdem amândoi). La București se înființase o direcție de retehnologizare a centralelor Rovinari-Turceni și am fost numit director acolo, pentru că  cunoșteam centralele foarte bine. Funcția asta era mai puțin solicitatntă fizic, dar răspunderea era mare. Pentru  retehnologizarea centralelor trebuiau identificate și înlăturate punctele slabe, care au fost cauzele siguranţei reduse în funcţionarea centralelor. Dau două exemple. Unul din punctele slabe îl reprezentau reductoarele și cuplele hidraulice ale morilor de cărbune care se defectau des. S-au înlocuit cu cuple hidraulice integrate (cuplă hidraulică şi reductor într-un singur utilaj) importate  din Germania, de la firma Voight, ceea ce a făcut să crească spectaculos disponibilitatea morilor. Eliminarea metalelor din cărbune, o cauză frecventă a distrugerii morilor, a fost rezolvată, încă înainte de retehnologizare, prin montarea de extractoare magnetice a metalelor de pe benzile transportoare, completate cu sesizoare de metal, montate la capătul ultimei benzi, din spre buncări. Dacă metalul trecea de extractoare, fie pentru că era  prea greu şi nu putea  fi scos din cărbune, fie că era dintr-un material amagnetic, un detector de metal situat aproape de capătul benzii oprea  banda şi lăsa acolo unde detectase metalul un săculeţ cu nisip; operatorul se urca pe bandă, căuta săculețul şi scormonea în dreptul lui pentru a găsi şi elimina metalul. Rezolvându-se și această problemă, în afara reparaţiilor planificate centralele nu mai au treabă cu morile. O altă măsură importantă a fost înlocuirea instalaţiilor electrice româneşi de protecţie, automatizare şi reglaj cu altele provenite din import. S-au eliminat declanşările false şi spargerile de ţevi la cazane. În mod similar s-au înlăturat multe alte puncte slabe.  Aceasta era responsabilitatea acestei direcții a cărei prim director am fost. Operaţia începută de mine au continuat-o cei ce mi-au sucedat în funcţie şi am avut satisfacţia să văd, la sfârşitul ei, cum performanţele blocurile retehnologizate s-au apropiat foarte mult de cele prevăzute în proiect.  Am plecat de la retehnologizare pentru că am fost promovat director cu exploatarea și producția în GPEET, având în răspundere toate centralele termo si hidro din sistem. A fost o activitate interesantă dar şi solicitantă. Eu şi colectivul pe care l-am condus ne-am străduit ca prin măsuri corespunzătoare de modernizare a instalaţiilor şi de îmbunătăţire a procesului de exploatare, să creştem siguranţa şi economicitatea în funcţionare a centralelor. Din 1991 pana în 1995 am fost singur în București și am făcut  navetă lunară la Targu Jiu. În 1995, a venit și soția mea aici. 

Elena Ratcu: Cred ca doamna  Vanca merită un premiu de răbdare,  fidelitate și rezistență. Multă răbdare a avut ...

Artemiu Vanca:  Intr-adevar( râdem amândoi) 

Elena Ratcu: Nu ați ocolit însă nici activitatea politică. Când ați mai avut vreme și de aceasta?

Artemiu Vanca: In 1989, am participat la Revoluția de catifea  de la Târgu Jiu și am făcut  parte din primul consiliu al FSN, fiind numit responsabil cu probleme economice pe  județ, apoi am  fost numit președinte CPUN al județului Gorj, în calitate de independent, fără să fiu afiliat la vreun partid politic. Ocupam biroul fostului prim secretar al județului, iar în fișetul lui am descoperit o listă cu cadrele tehnice din județ care avuseseră oarece  probleme cu dosarele de cadre. Figuram și eu în lista aceea, pentru că tata fusese suspectat că făcuse politica legionară. Părinții mei fuseseră învățători, iar tata ajunsese directorul școlii din sat, unde ori de câte ori veneau  politicienii, indiferent din ce partid făceau parte, apelau la intelectualii satului ca să-i susțină. Politica legionară începuse frumos și, la început, l-a sedus și pe tata. Deși nu i s-a putut imputa  că ar fi făcut ceva reprobabil, a fost suficientă apartenenţa sa la această mişcare, pentru a fi deţinut la Canal, timp de doi ani. La puţin timp după ce s-a întors din detenție, cu sănătatea zdruncinată, a murit, la vârsta de numai 55 de ani. De aceea avusesem eu dosarul prost, pentru că  figuram în evidențele autorităților comuniste ca un cadru tehnic de conducere cu origine nesănatoasă și de aceea fusesem trimis la începutul carierei la Hunedoara. Dar, cu tot dosarul meu prost, nevoia de cadre era asa de mare încât am putut, ţinut sub supraveghere, ocupa funcţiile de răspundere enumerate.

Elena Ratcu: După pensionare, în 1998, ați continuat activitatea la două institute de cercetare-proiectare, apoi ați  fost director general la o fabrică canadiană, cu filiala în România. Fiind tot timpul „în priză” , era greu să vă desprindeți total de muncă, nu-i asa?

Artemiu Vanca: Aşa este. Credeam că eram pregătit pentru această perioadă, că voi reuşi să-mi umplu timpul cu ocupaţii plăcute şi utile la care mă gândisem înainte de pensionare. N-a fost aşa şi atunci când mi s-a făcut prima propunere să revin în activitate, am răspuns imediat, da. În 1999, m-am angajat la ICMENERG, unde am lucrat până în 2001. Alături de de cei rămaşi acolo, am încercat să oprim degringolada în care intrase Institutul. N-am reuşit şi nici n-am avut ocupaţii care să-mi facă plăcere şi care să-mi dea sentimentul utilităţii mele. Între 2001-2005, am lucrat la ICPET-CAZANE unde m-am simţit foarte bine.  Mi-ar fi plăcut să fi lucrat în proiectare. Acolo se face mai multă inginerie decât în producţie. În 2005, m-am reîntâlnit cu un prieten din tinereţe, devenit cetăţean şi om de afaceri canadian, care începuse, în Bucureşti, construcţia unei fabrici pentru capsule din gelatină pentru medicamente. Mi-a propus să preiau conducerea acestei fabrici şi am acceptat. În 2007 prietenul meu şi-a vândut fabrica, iar eu mi-am încetat activitatea acolo. A fost o experienţă deosebit de interesantă. M-am reîntors definitiv la statutul meu de pensionar şi am început să scriu, umplându-mi timpul cu o ocupaţie plăcută.

Nu trebuie să se renunțe la cărbune, care este un combustibil strategic”

Elena Ratcu: Ca specialist cu  multă experiență, în ce stadiu se află termoenergetica astăzi? Câte termocentrale mai funcționeaza acum,  cu  câte grupuri și în ce condiții? La cele care şi-au redus activitatea ce s-a întamplat cu oamenii?

Artemiu Vanca: O să vă răspund la această întrebare în termeni generali,  de pe poziţia unuia care şi-a petrecut ultimii 15 anii în afara domeniului la care vă referiţi. Termoenergetica românească traversează o criză începută în 1990 şi care, în loc să se amelioreze, se adânceşte. Multe termocentrale şi-au închis porţile, altele şi-au redus puterea instalată. S-au oprit mari centrale de termoficare industrială, deoarece combinatele chimice sau petrochimice pe care le alimentau fie au dat faliment, fie şi-au construit surse proprii de alimentare cu energie termică, cum ar fi   termocentralele de la Borzeşti şi Brazi. Din aceleaşi motive, din termocentrala  de la Ișalnița  au dispărut grupurile de termoficare. Centralele electrice de termoficare urbană (CET-uri) au avut o soartă la fel de tristă.  Unele s-au oprit pentru că administraţiile locale, în subordinea cărora au trecut, n-au ştiut sau n-au putut să le facă rentabile şi atractive şi atunci consumatorii s-au debranşat de la reţea. S-a renunţat definitiv la CET-urile pe cărbune pe care evenimentele din 1989 le-au surprins  în construcţie. Din această categorie face parte şi CET Târgu Jiu, al cărui director am fost. S-au casat sau sunt propuse pentru casare centrale întregi sau grupuri de condensaţie  din diferite centrale, uzate fizic sau moral, ale căror retehnologizare nu se justifică, cum ar fi termocentrala Doiceşti, grupurile de 200 MW de la Rovinari şi cele de 100 MW de la Işalniţa. Într-o situaţie deosebit de delicată se află marile termocentrale pe cărbune de la Turceni, Rovinari, Craiova şi Mintia. Pentru a obţine autorizaţii de mediu, sunt obligate să facă investiţii foarte mari pentru reducerea pulberilor, a oxizilor de azot şi sulf din gazele arse, iar pentru a-şi micșora costurile de producţie sunt obligate la ample şi costisitoare operaţiuni de retehnologizare. Reducerea acestor costuri au însă nişte limite şi, orice s-ar face, ele rămân mai mari decât cele ale centralelor pe hidrocarburi, ale CNE Cernavodă, nemaivorbind de cele ale centraleleor hidro, eoliene sau solare. Din această cauză, ele vor reuşi cu greu să-şi desfacă pe piaţă energia electrică produsă, preţurile la care o pot oferi fiind mai mari decât ale celorlalte. Cărbunele este  pentru România un combustibil strategic la care nu trebuie renunţat! Pentru a face competitive centralele la care m-am referit, este nevoie ca statul să se lupte cu autorităţile UE pentru obţinerea aprobării de subvenţionare parţială a costurilor inevitabile ale acestora. În ce priveşte soarta oamenilor din centralele termoelectrice  care s-au închis sau şi-au redus activitatea, ei au îngroşat numărul şomerilor sau, în cel mai fericit caz, s-au reprofilat sau pensionat.

Elena Ratcu: S-a întâmplat vreodată să regretați meseria aleasă,  meserie care nu este din cele  mai ușoare și mai comode?

Artemiu Vanca: În decursul carierei mele de energetician am parcurs multe etape foarte dificile, am traversat multe situaţii grele și am fost de multe ori descurajat. În astfel de momente mi-ar fi plăcut să fi făcut orice altceva. Meseria mea mi-a adus însă şi multe satisfacţii de care îmi face place să-mi amintesc. 

Sunt convins de efectul curativ al scrisului”

─  Elena Ratcu: Aveti acum activități frumoase, activități de suflet și pentru suflet. Sunteti un fin observator a tot ceea ce este legat de viață,  natură,  istorie, societate,  cultură. Ați publicat cinci romane, scrieți povestioare, poezii pentru copii. Ați scris, vreme de 10 ani, în  Anuarul Bănișor și în Caiete Silvane, sculptați în  lemn, scrieți regulat și consistent pe blog, unde aveți etichete din cele mai variate: Anuare, București, Bănișor, Campanie, Comoara din dealul Magiarului, Comorile de sub Meseş, Ecologie, Evenimente, Excursii, Film, Gândurile mele, Istorie, Jurnal, Mecanicii, Monografie, Muzee, Muzica, Poezie, Părinti şi copii, Religie, România, Runcu, Sculptură, Spectacol, Sport, Sărbători, Teatru, Ucenicie literară. De asemenea, postați frecvent pe Facebook articole, fotografii si impresii din călătorii, despre cultură, artă, sport  și societate. Mergeți regulat la spectacole, faceți plimbări în parcul din vecinătatea blocului dumneavoastră și acumulați impresii pe care ni le împărtășiți cu generozitate, vă întâlniți des cu colegii de facultate, faceţi excursii prin țară în cele mai pitorești locuri. Ați construit cu mâna dumneavoastră o căsuță la Runcu (a cărei istorie o povestiți cu atâta farmec în cartea dumneavoastră ”Nobilul proprietar”). Toate acestea denotă un lucru cert: iubiți viața, oamenii, natura cu tot ceea ce înseamna  aceste noțiuni. Nu știu când găsiți vreme de toate aceste activități care, cu siguranță, vă umplu sufletul, dar oferă și mari  bucurii celor care le află. Printr-o fericita conjunctură, pe care numai viața cu tainele ei ți le poate oferi, am avut privilegiul neașteptat să descopar o parte din toate aceste mici bijuterii care desenează ca un caleidoscop viața dumneavoastra și vă marturisesc, cu mâna pe inimă, că sunt copleșită. Cum și când găsiți timp să realizați  toate aceste lucruri și ce vă determina să le faceți?

Artemiu Vanca: Sunt impresionat şi eu de numărul mare de preocupări  şi realizări pe care mi le-aţi descoperit. Nu credeam că sunt atât de multe! Mă mir şi eu de câte am reuşit să fac! Singura explicaţie este că nu-mi place să stau degeaba, că am tot timpul nevoie de sentimentul că fac ceva util. Util pentru mine şi, dacă se poate, şi pentru ceilalţi. Nu mi-am făcut niciodată iluzia că voi deveni un scriitor foarte cunoscut. Scriu din plăcere şi convins de efectul curativ al scrisului. Cu siguranţă nu voi însemna nimic pentru literatura română, dar sper că voi însemna ceva pentru satul meu natal, de unde mi-am luat majoritatea subiectelor şi unde mi-am lansat toate cărţile. Mă consolez cu asta. Sunt foarte legat de acest sat, aşa cum am mai spus. Am înfiinţat acolo Asociaţia Fiii Satului, am redactat, timp de zece ani, un anuar al acestei asociaţii, sunt coautor al monografiei lui. Mi-am dorit din totdeauna să devin proprietarul unui teren la ţară, pe care să-l lucrez aşa cum făceau strămoşii mei ţărani şi unde să-mi construiesc o căsuţă. Acest vis s-a transformat în realitate, după mutarea mea la Bucureşi. La căsuța de la Runcu, am început să sculptez ca să-mi împodobesc domeniul (1000 metri pătraţi), şi ca să-mi dovedesc mie că pot face şi asta. Mă plimb, aproximativ o oră, prin parcul din apropiere dând astfel curs invitaţiei care ni se face, la radio, să facem mişcare cel puţin o jumătate de oră, în fiecare zi. O fac cu ochii larg deschişi şi totdeauna „pe recepţie”, observ şi memorez imagini şi evenimente, pe care uneori le pun pe hârtie. Văd multe spectacole pentru că soţia mea este foarte pasionată de operă, operetă şi teatru. Îmi plac şi mie, în special teatrul. Facem în fiecare an mai multe excursii în Bucureşti, în împrejurimile lui şi în ţară, cu „Clubul Alpin Floarea de Colţ”. Sunt atât de multe locuri frumoase şi interesante de văzut în ţara noastră!

Elena Ratcu: Aveti o familie frumoasă, o soție pe care  o îndrăgiți din tinerețe și care a avut multă înțelegere pentru lungile perioade în care  a fost privată de prezența dumneavoastră și în care probabil  avea multe momente de îngrijorare. Aveti  doi fii  și trei nepoți. Aveți o viata „rotundă”, cum se spune.  Cu atâta bogație și varietate de evenimente în viața dumneavoastră, se întâmplă totuși ca vreodată să aveti vreun regret?

Artemiu Vanca: Am mai multe regrete. Cel mai mare regret al nostru, al celor care am lucrat în centralele termoelectrice Rovinari şi Turceni în perioada de industrializare forţată a României, este că rezultatele muncii noastre n-au fost pe măsura eforturilor depuse. Am fi suportat mai uşor viaţa dură pe care am dus-o acolo, dacă n-am fi efectuat în majoritate timpului o muncă de Sisif: am pornit şi oprit aprope în fiecare zi, cel puţin odată, un cazan şi o turbină. Regret şi că n-am putut să stau suficient de mult timp lângă soţia şi copiii mei, atunci când ei aveau cea mai mare nevoie de mine. Regret că nu mi-am putut permite, timp de aproape 20 de ani, decât puţine lucruri în afară de mersul la uzină. 

Elena Ratcu: Cu un atât de fin și acut simț de observație si analiză, către ce credeți că se îndreaptă societatea noastră de astăzi ?

Artemiu Vanca: Dacă ne referim la societatea românească, mă încăpăţânez să cred că în ciuda încetinelii cu care o facem, în ciuda unor greşeli, în ciuda contextului internaţional nefavorabil din unele perioade, direcţia în care înaintăm este cea bună. Am încredere că România şi poporul român vor avea destinul pe care-l merită: o viaţă prosperă şi civilizată. Dacă ne referim, pe termen lung, la societatea omenească în general, am mari îngrijorări legate de terorism, migraţia umană şi deteriorarea mediului.

Elena Ratcu: Care este dorința dumneavoastră cea mai fierbinte acum?

Artemiu Vanca: Pe plan personal şi familial este să fim toţi sănătoşi, iar cei tineri să aibă puterea şi priceperea să lupte cu greutăţile vieţii.

Elena Ratcu: Stiti, domnule Vanca, una dintre emisiunile mele preferate se numește „Cum se fabrică” și se transmite pe Discovery Channel. Ascultându-vă povestind atât de frumos, cu atâta pasiune și dragoste despre procesul de  producere a energiei electrice în termocentralele care funcționează pe cărbune, parcă urmăream unul din episoadele acestei emisiuni. De aceea am și lăsat aproape în întregime unele detalii privitoare la echipamentele termoenergetice și funcționarea acestora.  Oamenii trebuie să știe și să înțeleagă procesele tehnologice de atunci, dificultățile acelor ani, eforturile supraomenești uneori pe care le făceau specialiștii noștri energeticieni, pentru a putea prețui tehnologiile noi de acum. Vă mulțumesc foarte mult că mi-ați permis, cu atâta generozitate, să intru în lumea dumneavoastră și vă urez să vi se îndeplinească aeastă dorință fierbinte. Închei, nu înainte de a cita un fragment din Monografia „Complexul Energetic Rovinari – Cetatea luminii româneşti - 35 de ani de la producerea primului megawat”, publicată  în anul 2007 : „Domnul Artemiu Vanca a fost unul dintre specialiştii de mare valoare din sectorul energetic al perioadei 1970-2000. La termocentrala Rovinari, a îndeplinit funcţia de director tehnic o bună perioadă de timp, reuşind să construiască un colectiv trainic şi capabil să rezolve orice….necunoscută apărută în funcţionarea complexelor instalaţii energetice. Era un bărbat chipeş, el însuşi energic, un om demn, cinstit, exigent, dar drept şi plin de omenie”.

25 februarie 2015

Un comentariu:

Unknown spunea...

Frumos a fost frumos rămâne în amintiri bunul renume!

Trimiteți un comentariu