vineri, 24 iulie 2015

MICUL PRINŢ

MICUL PRINŢ
de Antoine de Saint Exupéry
Editura Arthur, 2015
Traducere şi postfaţă de Ioana Pârvulescu
  
N-am citit ”Micul Prinţ” atunci când eram copil pentru că nu mi-a pus nimeni în mână cartea. Mai târziu, am auzit vorbindu-se despre ea, am aflat că s-a tipărit într-o mulţime de limbi şi că este cea mai citită după Biblie şi Capitalul lui Marx. Am devenit extrem de curios s-o citesc şi să aflu, ce a făcut-o atât de celebră? Mi-am satisfăcut curiozitatea recent, citind această ultimă ediţie a ei în limba română, într-o traducere pe care o consider reuşită. Mi-a plăcut enorm!
La ultima şedinţă a Cenaclului Literar „Antim”, pe care-l frecventez, un poet în vârstă, veteran al mai multor cenacluri literare bucureştene, i-a dat următorul sfat unei debutante: „Bagă cât mai multe metafore şi simboluri! Parfumează-ţi cuvintele cu frumos!”
Desigur, limbajul frumos poate asigura succesul unei opere literare, fie ea poezie sau proză. „Micul Prinţ” este scris în limbajul nostru de toate zilele fără prea multe metafore şi simboluri şi, cu toate acestea s-a bucurat şi se bucură de un mare succes la cititorii de toate vârstele. De ce? Undeva în carte, o vulpe îi dezvăluie  Micului Prinţ un mare secret: „bine nu se vede decât cu inima” . Noi suntem convinşi că Antoine de  Saint Exupéry  şi-a scris cartea cu inima. Cu inima de copil a unui om mare, inteligent, sensibil şi plin de dragoste pentru semenii săi.



Citeşte mai mult >>

vineri, 17 iulie 2015

RESPINS DE AMANTĂ

S-a întâmplat la Costineşti. Aveam doar 13 ani. Atunci am cunoscut-o şi m-am îndrăgostit de ea. Era din partea locului şi era frumoasă foc: avea ochii albaştri, plete până la călcâie şi o piele netedă, catifelată. Nu m-a băgat în seamă.
 Am revăzut-o după 11 ani. Era neschimbată. O mulţime de tineri se învârteau în jurul ei. Îi accepta pe unii şi-i respingea pe alţii. M-a respins şi pe mine, dar am continuat s-o iubesc.
La deplină maturitate, în anul 1985, am întâlnit-o din nou. Era la fel de frumoasă, m-am apropiat de ea cu mai mult curaj şi am reuşit s-o cuceresc. Am petrecut alături de ea câteva zile în care am fost fericit. Am cunoscut-o mai bine. Mi-a plăcut şi când era liniştită şi adormeam în braţele ei, şi când era agitată şi nu mă lăsa să mă apropii de ea. Eram, atunci, într-o stare de inspiraţie poetică deosebită. I-am dedicat câteva poezii. Printre ele o odă, în care, cu multă neruşinare, am descris o scenă de amor în care am avut-o parteneră.
Apoi nu ne-am mai văzut o mulţime de ani. Am revenit pe meleagurile ei, în anul acesta, la vârsta senectuţii. Am reîntâlnit-o. Nu se schimbase prea mult. Era la fel de atrăgătoare. O mulţime de bărbaţi îi făceau curte. M-am apropiat cu ea cu timiditate şi am încercat să reînnod idila din trecut. A fost imposibil. M-a primit rece, distantă, ca şi cum nu m-ar fi întâlnit niciodată. M-am convins că iubirile trecute nu se mai întorc şi că e cuminte ca la o vârstă înaintată să-ţi pui poftele în cui.
În oda pe care i-am dedicat-o i-am dezvăluit şi identitatea. E vorba despre o „persoană” foarte cunoscută. Bănuind că sunteţi curioşi să ştiţi despre cine-i vorba, redau oda pe care i-am dedicat-o, puţin modificată, ca să prelungesc suspansul:


Suntem în larg.
Mă ţii în poala ta,
mă legeni,
îmi săruţi pleoapele,
îmi săruţi gura.
Îmi afund capul
în moliciunea pântecului tău,
îţi mângâi coapsele fierbinţi,
îţi sărut sânul rotund,
jucăuş,
de fecioară.
Mă îmbăt cu parfumul tău
de alge,
de soare,
de vânt.
Îţi despletesc părul,
îl resfir cu degetele tremurânde,
te strâng puternic în braţe.
Te strâng cu patimă,
cu disperare,
cu nebunie.
Trupurile noastre se contopesc.
Simţurile ne ard
cu o flacără vie,
din ce în ce mai înaltă,
din ce în ce mai fierbinte.
O explozie puternică
ne zguduie trupurile!
Suspinele noastre,
duse de valuri,
se sparg nervoase
de ţărm.
Ecourile exploziei
mai cutreieră zarea
şi se sting încet,
pe rând,
odată cu flacăra.
Respiraţiile noastre şuierate,
grăbite,
sunt luate de vânt.
Încet, încet
o linişte adâncă
se aşterne.
O toropeală plăcută
ne cuprinde trupurile.
Adorm în braţele tale.
În adierea vântului,
sâni-ţi de fecioară
tresar, abia perceptibil
sub ia albastră,
transparentă,
de borangic.
Valuri mici
se sparg uşor de ţărm,
în ritmul respiraţiei  tale
liniştite.
Soarele,
aproape de asfinţit,
îi încălzeşte trupul
lichid,
leneş,
de amantă.
Pescăruşii,
în zborul lor elegant,
se oglindesc  în apele
 tale limpezi,
albastre,
şi-ţi sărută,
din când  în când,
trupul  moleşit,
întins la soare.
Mare Neagră,
Mare Neagră,
femeie dezmierdată,
femeie adorată,
femeie iubită.

                                                                                                                              






Citeşte mai mult >>