Literatura şi tehnica sunt două domenii care – la
prima vedere – nu au nimic în comun. Şi totuşi, oricât ar părea de
contradictorii, uneori, ele se atrag şi sfârşesc prin a se completa reciproc.
Există oameni cărora li s-a întâmplat să trăiască, ardent, o asemenea
interferenţă. Unul dintre ei este fostul inginer, specialist în
termoenergetică, Artemiu Vanca.
Subtil
cronicar al timpului revolut, Artemiu Vanca e originar din satul Bănişor, judeţul
Sălaj. S-a născut într-o zi de 18 iunie 1936 şi a cochetat încă din tinereţe cu
literatura, deşi studiile absolvite (Facultatea de Mecanică, Secţia maşini
termice – Institutul Politehnic din Bucureşti, 1961) n-au
îndreptăţit pasiunea lui de literat. A lucrat la Întreprinderea de Construcţii
Hunedoara (1961-1963), la Energo Montaj şi în exploatare la termocentralele
Işalniţa, Rovinari şi Turceni, la CET – Târgu Jiu (1963-1991), apoi la
Direcţia Generală de Producere a Energiei Electrice şi Termice (1991-1996). Stabilindu-se
la Bucureşti, în 1995, pe lângă articolele de specialitate, publicate în
revista Energetica, A. Vanca nu a
încetat să scrie povestiri, poezii, eseuri, recenzii şi cronici dramatice,
exersându-şi harul literar şi frecventând cenaclurile Destine, AGIR, AntiM. Datorită carierei solicitante de inginer, nostalgia
meleagurilor natale şi bogata experienţă de viaţă s-au reunit, destul de târziu,
în romanele Comoara din Dealul Magiarului
(2009), Secretul comorii (2010), Comorile de sub Meseş (2011), Iubirile băieţilor din Valea Banului (2012),
Zori întunecate (2013), precum şi în
volumul de povestiri Nobilul proprietar (2012).
Noul roman (Poate
îngerii, Editura Caiete Silvane, Zalău, 2015) e, înainte de toate, o frescă
socială a obsedantului deceniu sau, mai exact, a tristului ei apogeu (1950-1954).
Protagonistul cărţii este Adrian Vaida, un adolescent cu „origine nesănătoasă”
pentru că tatăl său, preot greco-catolic, a refuzat, în 1948, să treacă la
ortodoxism, fiind gratulat cu „doi ani de puşcărie”. Prin urmare, accesul la
educaţie îi este permis lui Adrian doar în cadrul Şcolii Tehnice din Cluj, unde
conta prea puţin cine erau părinţii ori bunicii. Sub pretextul rememorării
anilor de liceu, ani străjuiţi de aura profesorului de română Ioan Moldovan
(înlăturat de la Universitate „din motive politice”), autorul reconstituie
atmosfera apăsătoare şi tensionată a epocii dominate, insidios, de „ascuţirea
luptei de clasă”, de lozincile înflăcărate ori de laudele aduse iubiţilor (şi
genialilor) conducători Stalin şi Gheorghe Gheorghiu-Dej. Inclusiv poeziile
tânărului Adrian vor fi categoric respinse, la Cenaclul „Maxim Gorki”, fiindcă
„nu sunt scrise în spiritul vremii şi nu sunt inspirate din viaţa ţăranilor sau
muncitorilor preocupaţi să construiască o viaţă mai bună sau chiar din cea a
elevilor, dornici să înveţe şi să-şi însuşească învăţătura
marxist-leninist-stalinistă”. Elevul rebel Adrian Vaida, de la Şcoala Tehnică,
îşi doreşte o „altfel” de poezie (cea a scriitorilor interzişi, pe atunci:
Blaga, Arghezi, Goga) pe care o descoperă cu ajutorul aceluiaşi profesor Ioan
Moldovan şi al frumoasei sale fiice, Lia (studentă, în anul I, la Filologie).
Printre „polemicile cordiale”, pe marginea unor versuri blagiene, prozatorul
strecoară şi o profesiune de credinţă: „Fără imaginaţie, un poet nu face doi
bani (...)! Să nu ceri niciodată poeţilor să fie exacţi! Ei au dreptul să vadă
lumea altfel decât ceilalţi muritori”. Cultul poeţilor şi, mai ales, cultul
Poeziei sunt prezente, în numeroase pagini de o alură eseistică. Împreună cu
poeţii puşi la index de regimul comunist sunt citaţi Eminescu, Topîrceanu şi
Coşbuc, discutându-se despre particularităţile lor stilistice sau despre opiniile
critice ale lui G. Călinescu.
El însuşi absolvent al Şcolii Tehnice, Artemiu Vanca
împrumută eroilor săi o parte din propria-i biografie (de pildă, Cornel Strajă –
prietenul lui Adrian Vaida – este fiul învăţătorului din satul Valea Banului, judeţul Sălaj),
dar în acelaşi timp consemnează, cu minuţiozitatea unui istoric, principalele
evenimente social-politice din epocă la care personajele sunt martori sau
participanţi, fără voie: începerea lucrărilor la Canalul Dunăre-Marea Neagră (1949);
războiul dintre Nordul şi Sudul Coreei (1951); reforma monetară şi înlăturarea
din conducerea PCR a tovarăşei Ana Pauker (1952); Festivalul Mondial al
Tineretului, de la Bucureşti sau moartea lui Stalin şi cele zece zile de doliu
naţional (1953) etc.
Înfăţişând viaţa de licean, cu iluziile şi deziluziile ei,
dar şi cu nonconformismul specific acestei vârste, tonalitatea sobră a
scriiturii devine, pe alocuri, jovială graţie peripeţiilor năstruşnice ori
picanteriilor. De exemplu, fiindcă n-aveau bani de bilete la cinematograf,
Adrian şi Cornel întreprind o chetă printre colegi sub genericul: „Ajutaţi
poporul coreean, cu un amărât de ban!” Directorul şcolii (poreclit Măgăroiul)
îi recompensează cu „o lună de zile în internat”. Ulterior, tot el îi dă afară
din internat pentru revolta de la cantină. Nu lipsită de umor e, apoi, scena în
care, mutându-se în gazdă, la doamna
Albu (cea „plină de nuri”), Adrian, Cornel şi Ştefan se trezesc, în toiul
nopţii, invadaţi de ploşniţe.
Adolescenţa este vârsta răzvrătirilor şi totodată „vârsta
de aur a dragostei”, o dragoste năvalnică pe care o cunosc, la castelul Ciucea,
Adrian şi Lia. Aici, timp de o vară, cei doi îndrăgostiţi sunt găzduiţi de
Veturia Goga pentru a o ajuta la construcţia mausoleului şi la inventarul
bibliotecii lui Octavian Goga. Plimbările pe malul Crişului reprezintă nu doar
prilejul unui alt recital de poezie blagiană, ci şi acela al unei noi risipe de
iubire; o iubire ce se va dovedi, în final, tragică. Destinul frânt al lui
Adrian Vaida e pecetluit de aforismul poetului Lucian Blaga: „Poezia este un
veşmânt în care ne îmbrăcăm iubirea şi moartea”.
Poate îngerii e un roman captivant, scris cu multă vervă şi multă fineţe.
Impresionează, în cele douăzeci de capitole, crearea atmosferei de epocă,
atenta descriere a unor interioare (biblioteca lui Goga) sau peisaje (cascada
Vălul Miresei din satul Răchiţele), excelenta construcţie a dialogurilor ce par,
unele dintre ele, veritabile interviuri (memorabil, în acest sens, este
dialogul pe tema credinţei dintre tatăl lui Adrian şi Cornel). Personajele
cărora scriitorul a reuşit să le dea viaţă (Adrian, Cornel, Lia) sunt bine conturate,
au un limbaj aparte şi o viziune existenţială ce le singularizează.
Meritul lui Artemiu Vanca rămâne acela de a fi realizat,
prin intermediul amintirilor şi al documentării laborioase, o panoramă a
regimului totalitar din Ardeal care uniformizează oamenii, striveşte idealurile
adolescentine şi face aproape imposibilă împlinirea unei iubiri adevărate.
* Prefaţa la carte
Marcel Lucaciu