miercuri, 2 decembrie 2015

POATE ÎNGERII




OBSEDANTUL DECENIU*

Literatura şi tehnica sunt două domenii care la prima vedere nu au nimic în comun. Şi totuşi, oricât ar părea de contradictorii, uneori, ele se atrag şi sfârşesc prin a se completa reciproc. Există oameni cărora li s-a întâmplat să trăiască, ardent, o asemenea interferenţă. Unul dintre ei este fostul inginer, specialist în termoenergetică, Artemiu Vanca.
            Subtil cronicar al timpului revolut, Artemiu Vanca e originar din satul Bănişor, judeţul Sălaj. S-a născut într-o zi de 18 iunie 1936 şi a cochetat încă din tinereţe cu literatura, deşi studiile absolvite (Facultatea de Mecanică, Secţia maşini termice Institutul Politehnic din Bucureşti, 1961) n-au îndreptăţit pasiunea lui de literat. A lucrat la Întreprinderea de Construcţii Hunedoara (1961-1963), la Energo Montaj şi în exploatare la termocentralele Işalniţa, Rovinari şi Turceni, la CET Târgu Jiu (1963-1991), apoi la Direcţia Generală de Producere a Energiei Electrice şi Termice (1991-1996). Stabilindu-se la Bucureşti, în 1995, pe lângă articolele de specialitate, publicate în revista Energetica, A. Vanca nu a încetat să scrie povestiri, poezii, eseuri, recenzii şi cronici dramatice, exersându-şi harul literar şi frecventând cenaclurile Destine, AGIR, AntiM. Datorită carierei solicitante de inginer, nostalgia meleagurilor natale şi bogata experienţă de viaţă s-au reunit, destul de târziu, în romanele Comoara din Dealul Magiarului (2009), Secretul comorii (2010), Comorile de sub Meseş (2011), Iubirile băieţilor din Valea Banului (2012), Zori întunecate (2013), precum şi în volumul de povestiri Nobilul proprietar (2012).
Noul roman (Poate îngerii, Editura Caiete Silvane, Zalău, 2015) e, înainte de toate, o frescă socială a obsedantului deceniu sau, mai exact, a tristului ei apogeu (1950-1954). Protagonistul cărţii este Adrian Vaida, un adolescent cu „origine nesănătoasă” pentru că tatăl său, preot greco-catolic, a refuzat, în 1948, să treacă la ortodoxism, fiind gratulat cu „doi ani de puşcărie”. Prin urmare, accesul la educaţie îi este permis lui Adrian doar în cadrul Şcolii Tehnice din Cluj, unde conta prea puţin cine erau părinţii ori bunicii. Sub pretextul rememorării anilor de liceu, ani străjuiţi de aura profesorului de română Ioan Moldovan (înlăturat de la Universitate „din motive politice”), autorul reconstituie atmosfera apăsătoare şi tensionată a epocii dominate, insidios, de „ascuţirea luptei de clasă”, de lozincile înflăcărate ori de laudele aduse iubiţilor (şi genialilor) conducători Stalin şi Gheorghe Gheorghiu-Dej. Inclusiv poeziile tânărului Adrian vor fi categoric respinse, la Cenaclul „Maxim Gorki”, fiindcă „nu sunt scrise în spiritul vremii şi nu sunt inspirate din viaţa ţăranilor sau muncitorilor preocupaţi să construiască o viaţă mai bună sau chiar din cea a elevilor, dornici să înveţe şi să-şi însuşească învăţătura marxist-leninist-stalinistă”. Elevul rebel Adrian Vaida, de la Şcoala Tehnică, îşi doreşte o „altfel” de poezie (cea a scriitorilor interzişi, pe atunci: Blaga, Arghezi, Goga) pe care o descoperă cu ajutorul aceluiaşi profesor Ioan Moldovan şi al frumoasei sale fiice, Lia (studentă, în anul I, la Filologie). Printre „polemicile cordiale”, pe marginea unor versuri blagiene, prozatorul strecoară şi o profesiune de credinţă: „Fără imaginaţie, un poet nu face doi bani (...)! Să nu ceri niciodată poeţilor să fie exacţi! Ei au dreptul să vadă lumea altfel decât ceilalţi muritori”. Cultul poeţilor şi, mai ales, cultul Poeziei sunt prezente, în numeroase pagini de o alură eseistică. Împreună cu poeţii puşi la index de regimul comunist sunt citaţi Eminescu, Topîrceanu şi Coşbuc, discutându-se despre particularităţile lor stilistice sau despre opiniile critice ale lui G. Călinescu.
El însuşi absolvent al Şcolii Tehnice, Artemiu Vanca împrumută eroilor săi o parte din propria-i biografie (de pildă, Cornel Strajă prietenul lui Adrian Vaida este fiul învăţătorului din satul Valea Banului, judeţul Sălaj), dar în acelaşi timp consemnează, cu minuţiozitatea unui istoric, principalele evenimente social-politice din epocă la care personajele sunt martori sau participanţi, fără voie: începerea lucrărilor la Canalul Dunăre-Marea Neagră (1949); războiul dintre Nordul şi Sudul Coreei (1951); reforma monetară şi înlăturarea din conducerea PCR a tovarăşei Ana Pauker (1952); Festivalul Mondial al Tineretului, de la Bucureşti sau moartea lui Stalin şi cele zece zile de doliu naţional (1953) etc.
Înfăţişând viaţa de licean, cu iluziile şi deziluziile ei, dar şi cu nonconformismul specific acestei vârste, tonalitatea sobră a scriiturii devine, pe alocuri, jovială graţie peripeţiilor năstruşnice ori picanteriilor. De exemplu, fiindcă n-aveau bani de bilete la cinematograf, Adrian şi Cornel întreprind o chetă printre colegi sub genericul: „Ajutaţi poporul coreean, cu un amărât de ban!” Directorul şcolii (poreclit Măgăroiul) îi recompensează cu „o lună de zile în internat”. Ulterior, tot el îi dă afară din internat pentru revolta de la cantină. Nu lipsită de umor e, apoi, scena în care,   mutându-se în gazdă, la doamna Albu (cea „plină de nuri”), Adrian, Cornel şi Ştefan se trezesc, în toiul nopţii, invadaţi de ploşniţe.
Adolescenţa este vârsta răzvrătirilor şi totodată „vârsta de aur a dragostei”, o dragoste năvalnică pe care o cunosc, la castelul Ciucea, Adrian şi Lia. Aici, timp de o vară, cei doi îndrăgostiţi sunt găzduiţi de Veturia Goga pentru a o ajuta la construcţia mausoleului şi la inventarul bibliotecii lui Octavian Goga. Plimbările pe malul Crişului reprezintă nu doar prilejul unui alt recital de poezie blagiană, ci şi acela al unei noi risipe de iubire; o iubire ce se va dovedi, în final, tragică. Destinul frânt al lui Adrian Vaida e pecetluit de aforismul poetului Lucian Blaga: „Poezia este un veşmânt în care ne îmbrăcăm iubirea şi moartea”.
Poate îngerii e un roman captivant, scris cu multă vervă şi multă fineţe. Impresionează, în cele douăzeci de capitole, crearea atmosferei de epocă, atenta descriere a unor interioare (biblioteca lui Goga) sau peisaje (cascada Vălul Miresei din satul Răchiţele), excelenta construcţie a dialogurilor ce par, unele dintre ele, veritabile interviuri (memorabil, în acest sens, este dialogul pe tema credinţei dintre tatăl lui Adrian şi Cornel). Personajele cărora scriitorul a reuşit să le dea viaţă (Adrian, Cornel, Lia) sunt bine conturate, au un limbaj aparte şi o viziune existenţială ce le singularizează.
Meritul lui Artemiu Vanca rămâne acela de a fi realizat, prin intermediul amintirilor şi al documentării laborioase, o panoramă a regimului totalitar din Ardeal care uniformizează oamenii, striveşte idealurile adolescentine şi face aproape imposibilă împlinirea unei iubiri adevărate.

* Prefaţa la carte
Marcel Lucaciu








Citeşte mai mult >>