luni, 31 octombrie 2016

IGOR


Cu Igor Munteanu am fost prieten şi coleg de serviciu, înainte de pensionare. Cu câteva luni în urmă, îi murise soţia.  Am auzit că devenise de nerecunoscut: slăbise, se gârbovise, nu mai avea chef de vorbă, nu mai citea, nu se mai uita la televizor, nu prea mai mânca. Cu alte cuvinte, nu mai avea chef de nimic. Se pare că nici să mai trăiască nu mai avea chef!  Arata ca un câine căruia i-a murit stăpânul, care refuza să mai mănânce şi aştepta să moară şi el. Nu mai rămăsese nimic din bărbatul mândru şi falnic de odinioară.
M-am mirat foarte mult! Nu mi-am închipuit niciodată că şi-a iubit atât de mult soţia şi că dispariţia ei îl va dezechilibra într-un asemenea hal! Era un om de viaţă, îi plăcea societatea prietenilor, mergea cu noi la restaurante şi pe stadioane şi, mai ales,….. îi plăceau femeile. Nu o singură dată mi s-a lăudat cu aventurile lui galante. Nu mai înţelegeam nimic!
I-am făcut o vizită acasă, ca să-l văd şi să stăm de vorbă. Fusesem de mai multe ori la el pe vremea când îi trăia soţia. Atunci mi-a plăcut cum le arăta casa. Acum am găsit-o în dezordine şi neaerisită. Igor m-a întrebat dacă doresc să mă trateze cu ceva. Am acceptat un pahar de bere rece, de la frigider. M-a poftit să iau loc, adus berea, după care s-a aşezat şi el pe un scaun. Am ciocnit un pahar apoi ne-am uitat un timp unul la altul, fără să ne spunem nici un cuvânt. El arăta ca un monument al deznădejdii! L-am întrebat:
- Ce se întâmplă cu tine?
- Mor pe zi ce trece. Îmi lipseşte foarte mult. Simt că nu pot trăi fără ea, mi-a răspuns el şi a început să lăcrimeze.
- Exagerezi!
- Nu exagerez deloc. Aveam cu cine discuta sau împreună cu cine mă bucura sau întrista când era cazul. Aveam cui mă plânge când  nu-mi convenea ceva. Mă asculta cu răbdare, ştia să mă îmbărbăteze când eram descurajat şi să mă consoleze când nu mai era nimic de făcut. Avea grijă de mine ca de un copil. La rândul meu am făcut tot ce-am putut pentru ea. Am iubit-o foarte mult şi  m-a iubit şi ea. Ne potriveam în toate privinţele. Numai în ea am avut încredere, numai ei i-am mărturisit tot ce mă frământa şi tot ce făceam,  cu excepţia, bineînţeles, aventurilor mele amoroase,  pe care m-am străduit din toate puterile să i le ascund, dar n-am reuşit s-o fac în totalitate, motiv pentru care ea a suferit, iar acum  sufăr şi eu din cauza asta.
- Dacă este aşa şi dacă ai ţinut atât de mult la ea, de ce ai înşelat-o? am îndrăznit eu să-l întreb.
- Pentru că am iubit şi alte femei şi pentru că  eram convins  că iubindu-le  nu săvârşeam un păcat, a venit el cu o motivaţie nouă faţă de cele pe care le avansase în trecut, când ne-am mai ciondănit pe tema asta.
- Cum adică? Nu zice una din cele zece porunci, să nu prea curveşti?
Igor şi-a şters lacrimile şi, înviorat, s-a grăbit să mă contrazică:
-  Credeam că tot ce facem noi oamenii din iubire, ne e permis. Şi apoi, aşa am fost făcut eu: să-mi placă femeile.
- Eşti convins că ştii ce este iubirea? Nu cumva o confunzi cu altceva?
- Cândva m-am uitat într-un dicţionar şi am reţinut că ar fi „un sentiment de afecţiune faţă de o persoană de sex opus”.  Mi s-a părut corect.
- Mie nu, i-am replicat eu. În loc de doar „afecţiune”, ar fi trebuit scris „afecţiune profundă”! Simpla afecţiune  e mai degrabă atracţie sexuală decât iubire. Cred că despre aşa ceva a fost vorba în cazul  celorlalte femei din viaţa ta sau, mai bine spus, din patul tău.
N-a zis nimic, dar a făcut o grimasă, care putea să însemne dezacordul lui cu mine sau, cine ştie,  dezacordul cu el!?
-  Oricum, ar fi trebuit să-ţi dai seama că puteai distruge viitorul unor fete sau căsnicia unor femei măritate, dacă nu cumva ai şi făcut-o?
 - Riscul de a distruge viitorul sau căsnicia cuiva, la care te-ai referit, este unul asumat de ambii parteneri. Atracţia este reciprocă, şi vinele, dacă există, sunt egale.
-  Fii sigur că există şi, egale sau neegale, tot vine sunt şi nu sunteţi scutiţi de responsabilitate.   Dar, de multe ori lucrurile nu se petrec nici barem aşa: unul dintre voi, de obicei bărbatul,  trişează. De unde vi se trage pasiunea asta exagerată pentru femei?
- Cred că e ceva genetic. Moştenim pe cineva.
- Tu pe cine crezi că moşteneşti?
Igor a căzut pe gânduri. Ori nu ştia, ori avea  oarecari reţineri să-mi răspundă la această întrebare. A făcut-o până la urmă, poate şi din nevoia de a se justifica.
- Se pare că îl moştenesc pe tatăl meu. Nu l-am cunoscut. Era rus. Despre el mama mi-a povestit doar când era pe patul de moarte.
- Ce ţi-a povestit?
- Că la venirea ruşilor în ţară, după 23 August 1944,  soţul ei, Nicolae Munteanu - cel despre care credeam până atunci că e şi tatăl meu  -  era concentrat, iar ea locuia la ţară, într-o cameră închiriată, în casa unei femei văduve, cu doi copii mici, al cărei bărbat murise în primul an de război. Mama avea douăzeci de ani şi era învăţătoare.
Ca să înţelegi ce s-a întâmplat după asta, trebuie să-ţi spun că  mama era basarabeancă,  familia ei stabilindu-se  în România după Primul Război Mondial. Ca aproape toţi basarabenii, ştia ruseşte şi era îndrăgostită de literatura rusă şi de cântecele ruseşti. Era şi foarte frumoasă şi, pe când era elevă, un coleg a abuzat de ea. Fapta lui a ajuns la cunoştinţa  familiilor lor, care i-au obligat să se căsătorească.  Nu numai că nu şi-a iubit soţul, dar nici nu suporta să se atingă de ea. Doar lui în armată, la puţin timp după ce s-au căsătorit, a împiedecat-o să divorţeze de el, aşa cum intenţiona.
Dar, să revin la ruşi. În drum spre  frontul de Vest, ei poposeau câte o zi sau două în localităţile româneşti. În sate,  ofiţerii se instalau în casele oamenilor, în timp ce militarii de rând dormeau în corturi, în căruţe cu coviltir, în maşini sau în acareturile  localnicilor.  Într-o dimineaţă, curtea gazdei mamei s-a umplut de soldaţi, iar în casă s-au cazat doi ofiţeri tineri, locotenenţi amândoi. Li s-a pus la dispoziţie camera   de oaspeţi, cea mai bine mobilată şi mai arătoasă din toată casa,  de altfel singura liberă. Femeilor, le era o frică teribilă de ruşi, pentru că le mersese vestea de violatori, motiv pentru care au stat în   camerele lor, străduindu-se să dea cât mai puţin ochii cu ei. Ofiţerii însă le-au deranjat mereu cerându-le una sau alta. Au descoperit repede că mama ştia ruseşte. A aflat şi ea că pe unul îl cheamă Igor, iar pe celalalt Dimitri. Încă de la început, cel mai mult i-a plăcut de Igor: era chipeş, glumeţ şi tot timpul cu zâmbetul pe faţă.
La prânz, ruşii le-au chemat în camera lor împreună cu copiii, au pus pe masă o pâine mare de secară, au deschis nişte cutii de conserve cu fasole, carne şi peşte marinat şi au insistat ca cele două femei şi copiii să mănânce împreună cu ei. Probabil că ştiau că în ultimul an de război românii cam suferiseră de foame. Femeilor le-a fost teamă să refuze. La început au mâncat cu oarecare reţinere, apoi treptat atmosfera s-a destins şi s-au simţit chiar bine în compania celor doi ofiţeri, simpatici şi civilizaţi. Prin intermediul mamei au aflat printre altele  despre ei că sunt necăsătoriţi, că Igor era student la conservator, iar Dimitri la Politehnică.  
Ca să se revanşeze, mama şi gazda ei i-au invitat seara la cină, pentru care şi-au consumat ultima făină şi ultimele ouă din casă şi au tăiat singura găină din curte, una pe care o cruţaseră ca să devină cloşcă. I-au servit  cu supă de pasăre cu tăiţei de casă şi friptură cu piure de cartofi şi murături. Ruşii au declarat că nu mai mâncaseră niciodată ceva atât de bun. O sticlă de vin, una dintre cele rămase de la pomana soacrei gazdei, moartă în anul acela, le-a dezlegat şi mai mult limbile şi au aflat unii despre alţii tot ce-i interesa. Imediat după masă, Igor şi-a scos din buzunar o muzicuţă şi a început să cânte.   Dimitri îl acompania din gură. Mama zicea că Igor cânta straşnic la acel instrument, iar Dimitri avea o voce care se asemăna cu a lui Şaliapin.  Încântată să audă muzică rusească, li s-a alăturat şi ea. Avea o voce frumoasă!
Ca să înţelegi ce însemna pentru mama muzica rusească trebuie să-ţi spun că ea cântata adesea, în casă, de una singură sau avându-mă doar pe mine ca ascultător. La câte un cântec trist de dragoste, privea  undeva departe, ca şi cum acolo s-ar fi aflat cineva pe care-l iubea şi căruia  îi ducea dorul, la altul lăcrima, la cele vesele i se lumina faţa şi uneori începea să danseze,  iar dacă mă nimeream prin prejmă, mă lua şi pe mine la dans.
Mă întorc la „masa festivă”, dată de cele două femei în „onoarea” ofiţerilor ruşi.   Între timp, copiii gazdei, aduşi de femei la cină ca să-i împiedice pe ruşi să se ia de ele, adormiseră unul în braţele mamei sale, celalalt cu capul pe masă. Mama lor i-a dus la culcare şi s-a întors cu încă o sticlă de vin. S-a încins o petrecere în toată regula care a ţinut până după miezul nopţii. Au cântat şi  chiar dansat. Cântecele ruseşti, predominant de dragoste, au dat-o gata pe mama. Petrecerea s-a terminat în dormitoarele celor două femei: mama cu Igor, gazda cu Dimitri. Mama a  mărturisit că a fost cea mai frumoasă noapte din viaţa ei, prima şi ultima de dragoste pătimaşă. După cum ai văzut, totul s-a întâmplat cu acordul deplin al ambelor părţi.
Peste încă o zi,  ruşii au plecat. Cele două femei au plâns după ei. Nu i-au mai văzut niciodată. După nouă luni, mama m-a năsut pe mine şi mi-a pus numele de Igor. Până când nu mi s-a mărturisit, nu  am aflat motivul adevărat pentru care m-a botezat aşa şi de ce de ziua mea cânta cântece de  jale ruseşti şi plângea! Soţul ei a murit pe front, iar ea nu s-a mai măritat şi n-a mai cunoscut alt bărbat, dovadă că  sunt alcătuit din cu totul alt aluat decât ea, probabil din cel din care era făcut şi tatăl meu.
- De unde ştii că rusul era şi el afemeiat?
- Nu sunt sigur, dar înclin să cred că a fost. Cu siguranţă, înainte de a se culca cu mama s-a culcat şi cu alte femei.
-  Eu cred că de cele mai multe ori este suficient instinctul. Tu cum ai ajuns să-ţi placă femeile?
-  Încă de mic au început să mă atragă fetele, cele de o vârstă cu mine şi chiar cele  mai mari. Nu cred că aveam şapte ani, când m-am îndrăgostit de o studentă. Ea avea un prieten pe care eu îl uram de moarte din pricina asta. Am suferit cumplit că eram prea mic ca ea să mă bage în seamă. Am uitat-o repede şi în anii care au trecut m-am mai îndrăgostit de câteva. Ajunsesem la pubertate, eram înalt şi frumuşel, cu nişte trăsături feminine, şi foarte timid. Îmi plăceau  la nebunie fetele, dar ele nu mă plăceau pe mine. N-aveam nici papagal şi nici altceva cu care să le impresionez.  La oameni e ca la animale: un mascul, ca să fie acceptat de o femelă, trebuie să fie mai frumos şi mai viteaz decât ceilalţi. Conştient de asta, am învăţat să cânt la chitară şi din gură, dar abia după ce a început să-mi crească barba şi trăsăturile feţei mi s-au mai înăsprit, iar limba mi s-a mai dezlegat şi am început să am şi tupeu,  s-au uitat şi ele la mine. Am fost virgin până la optsprezece ani. M-a dezvirginat o femeie mult mai în vârstă decât mine şi tot ea m-a învăţat arta de a face amor. După asta, totul a venit de la sine. Nu eram în stare să fac faţă ocaziilor care mi s-au ivit să mă culc cu câte o fată sau femeie măritată.
- Ţi-au plăcut toate femeile cu care te-ai culcat?
-  Absolut toate. Fiecare femeie are ceva deosebit, ceva în stare să-ţi placă. Femeile  au nişte atuuri de care, uneori,  nu sunt conştiente nici ele. Totul e să fii tu în stare le intuieşti sau să le descoperi. Eu    m-am priceput s-o fac.
- Un scriitor român a încercat, într-o carte a sa, să răspundă la întrebarea, de ce iubim femeile? El  n-a reuşit să o facă convingător. Care-i părerea ta?
-  Cuceritorul Everestului, întrebat de ce se urcă pe munţi,  a răspuns: „Pentru că există”. La fel răspund şi eu: pentru că există. Aşa cum de pe fiecare pisc pe care ajungi ţi se dezvăluie ochilor alte privelişti, fiecare femeie pe care o iubeşti e în stare să-ţi procure alte plăceri.
-  Plăceri, plăceri şi iarăşi plăceri! Femeile nu sunt făcute să ne ofere doar plăceri. Sau, în ori ce caz, nu doar plăceri de ordin carnal, ca cele  la care cred că te referi tu.  Dacă înaintea plăcerilor de acest fel ai fi pus pe cele de familie, acum n-ai mai suferi,  a adăugat moralistul nesuferit în care mă erijasem.
Şi de data aceasta, în loc să se supere,  Igor şi-a pus cenuşă în cap:
-  Ştiu, ştiu, ştiu. Alături de soţia mea am gustat şi altfel de plăceri. Tu ai dreptate. Când  mă gândesc la trecutul meu, îmi vine să intru în pământ de ruşine. Cu ce m-am ales? Doar cu regrete, pentru că plăcerile au fost de moment şi   le-am uitat complet şi pe ele şi pe femeile care mi le-au procurat. Constat acum că am iubit, de fapt, o singură femeie: pe soţia mea.
Începuseră să-i curgă iar lacrimile, după care a reintrat în starea aceea de om deznădăjduit. Îmi pare rău că l-am chinuit cu morala şi indiscreţia mea. Cred că nu erau necesare. El ajunsese singur la adevăr, dar, din păcate, prea târziu.
Igor s-a topit văzând cu ochii. În mai puţin de un an, şi-a urmat soţia în cimitir, şi nu l-a plâns

niciuna din numeroasele sale  „iubite” din trecut.
Citeşte mai mult >>

luni, 22 august 2016

LANSARE DE CARTE LA BĂNIŞOR


Pe data de 15.08.2016, mi-am lansat şi la Bănişor, satul meu natal, romanul „Poate îngerii”. Prezentarea cărţii, din partea Editurii Caiete Silvane din Zalău unde a apărut cartea,   au făcut-o domnii Daniel Săuca şi Daniel Hoblea. Despre toate cărţile mele a vorbit doamna Emilia Cadar. Eu, am prezentat „distincţiile” obţinute de carte şi câteva dintre aprecierile la adresa ei. .
 Citez din prefaţa cărţii,  scrisă de domnul Marcel Lucaciu, scriitor.
„Poate îngerii e un roman captivant, scris cu multă vervă şi multă fineţe. Impresionează, în cele douăzeci de capitole, crearea atmosferei de epocă, atenta descriere a unor interioare (biblioteca lui Goga) sau peisaje (cascada Vălul Miresei din satul Răchiţele), excelenta construcţie a dialogurilor ce par, unele dintre ele, veritabile interviuri (memorabil, în acest sens, este dialogul pe tema credinţei dintre tatăl lui Adrian şi Cornel). Personajele cărora scriitorul a reuşit să le dea viaţă (Adrian, Cornel, Lia) sunt bine conturate, au un limbaj aparte şi o viziune existenţială ce le singularizează.”
Cenaclul Literar AntiM din Bucureşti a declarat romanul „Poate Îngerii”: Cartea Anului 2015. Citez din aprecierile  unor membrii ai cenaclului la adresa cărţii:
Camelia Obreja (preşedinta Cenaclului Literar AntiM): „Cartea este, în mare parte, un omagiu adus locurilor şi oamenilor de seamă din partea de vest a ţării, în principal din domeniul literaturii. Este prezentată o scurtă perioadă din viaţa personajului principal, cea mai tumultuoasă din viaţa oricui: trecerea de la adolescenţă la maturitate.
Coperta cărţii este atractivă, bine lucrată, aşa cum este şi interiorul ei. Nici nu e de mirare din moment ce cartea apare cu sprijinul Centrului de Cultură şi Artă a Judeţului Sălaj.
Alexandra Vişan (cronicar literar, colegă de cenaclu): Să nu ceri niciodată poeţilor să fie exacţi! Ei au dreptul să vadă lumea altfel decât ceilalţi muritori!”
   “Această profesiune de credinţă încredinţată hârtiei de către prozatorul Artemiu Vanca pare a fi cheia de boltă a descifrării înţelesurilor romanului atât de inspirat intitulat „Poate îngerii”.
   Din această perspectivă, încă de la primele pagini, cartea atrage cititorul prin măiestria îmbinării dintre realităţile istorice ale „obsedantului deceniu” , culoarea locală dată de descrierea satelor şi peisajelor ardeleneşti, viaţa adolescenţilor însetaţi de cultura autentică din epoca proletcultismului şi povestea de dragoste aproape shakesperiană trăită de cei doi protagonişti principali, Andrei şi Lia.
    Firescul dialogurilor, umorul şi verva cu care sunt povestite unele episoade, ritmul alert al acţiunii îşi găsesc contraponderea în sensibilitatea descrierilor de natură, în seriozitatea cu care sunt tratate preocupările religioase, literare sau politice ale eroilor romanului.”
Liviu Zamfirescu (scriitor, coleg de cenaclu): „Mărturisesc că am citit cartea (romanul) cu plăcere, pe alocuri cu interes, fiind vorba de CREDINŢĂ, IUBIRE, GÂNDURI, VISE, SPERANŢE, POLITICĂ, ISTORIE, LITERATURĂ, de tot ceea ce, într-un fel sau altul, include viaţa…
În altă ordine de idei, cred că ar fi trebuit acordată mai mare atenţie corecturii efectuată de editură.
Mihai Gheorghiu (scriitor, coleg de cenaclu): „Cartea este bine venită, atât pentru cei care n-au aut ocazia să fie contemporani cu cea mai neagră perioadă din istoria comunismului în  România, cât şi pentru cei ce au trăit mai mult sau mai puţin implicaţi acei ani, pe care în nici un caz nu trebuie şi nu avem voie să-i dăm uitării.
Autorul ţese cu măiestrie o frescă alcătuită din imagini şi aspecte ale anilor respectivi,  firul conducător fiind o poveste sinceră de iubire, între Adrian şi Lia, dar şi un model de reală camaraderie între Adrian şi colegul său, Cornel.”
Vintilă Anastasescu ( scriitor, coleg de cenaclu): „Toate atributele scriiturii sale (ale autorului n.n.) sunt subordonate credinţei în bine, în iubire, dreptate şi adevăr,  şi implicit , prin aceasta, Creatorului Universului. Întreaga naraţiune este strâns legată, într-un tot unitar, în cinstirea şi apărarea cu puterile  de care dispune autorul, a tradiţiilor, datinilor şi obiceiurilor  strămoşeşti.”
Asociaţia „Promoţia Mecanicii 1961”, în care ne-am constituit foştii colegi de facultate, a declarat cartea: Isprava Anului 2015. Citez din recenzia făcută cărţii de colegul Adrian Popa, apărută în revista„Mecanicii’61”, publicaţie lunară a  Asociaţiei:
„Scrisul tău a devenit unul al unui profesionist. Legi cu măiestrie diverse povești frumoase într-o structură epică unitară, purtându-ți eroii principali (în cazul de față Adrian, Lia și Cornel) pe un traseu bine încadrat în epocă, cu repere taman bune de exploatat pentru economia cărții („Întâlnire cu diavolul”, „La Castel”), folosești – cu știință sau fără știință – fenomenologia narativă (mai des întâlnită la autorii de romane istorice, punând aceasta pe seama strădaniei tale „ca în paralel cu acțiunea principală, să dau informații atât despre epocă,  cât și despre locurile pe unde îmi plimb personajele”). Cât despre descrierea peisajelor întâlnite, convingi cititorul că le-ai văzut cu ochii tăi, că potecile acelea din Apuseni au fost bătute de pașii tăi. Sunt și alte feluri de „informații” care au necesitat o documentare serioasă (cum e cazul cu cele privind viața și opera lui Lucian Blaga, despre Octavian Goga și altele). Aduci în firescul narării a ceea ce li se întâmplă eroilor matale, eseuri literare despre poezia marilor Arghezi sau Blaga, dar și despre poezia lui Maiakovski. Uite-așa se scrie un roman!
La atu-urile matale scriitoricești, aş mai adăuga prezentarea grafică a cărții. Faptul că ai simțit umărul unor editori, reprezintă pasul mare de la „samizdat”-ul primelor cărți tipărite. Mai mult, „POATE ÎNGERII” (îmi mărturiseai că titlul ţi-a fost sugerat de editori; ei bine, n-au greșit!), are o prefață scrisă la modul profesionist de domnul Marcel Lucaciu, bănuiesc, un co-sălăjean de-al matale.”
Ana Vanca, soţia mea, a descifrat corect mesajele principale pe care am vrut să le transmit prin intermediul acestui roman:
  • Se poate muri din dragoste şi atunci când iubeşti şi eşti iubit, vinovaţi fiind orgoliul exagerat şi lipsa de comunicare.
  • În Comunism, nu toţi românii au stat cu capul plecat.
  • Fiecare dintre noi crede în Dumnezeu în felul lui sau, cu alte cuvinte, fiecare avem o „Religie de uz personal”.

 Imagini de la lansare:



Citeşte mai mult >>

luni, 8 august 2016

LEGENDELE BĂNIŞORULUI: OMUL LUP


Demult, înainte ca pădurea Domeasca să fie tăiată, locuia la marginea ei Mitra Păduraru, un om tânăr şi vrednic, împreună cu nevasta lui şi cei doi prunci ai lor, micuţi  încă. Trăiau în pace şi voie bună. El bătea toată zâua pădurile satului, în timp ce Măria, nevasta lui, ave grijă de casă şi de prunci.
Pă atunci, prin pădurile satului mişunau tot felul de animale sălbatice, lupi mai ales, care erau mulţi şi făceau mari pagube oamenilor, mai ales iarna, când intrau în ogrăzile lor şi făceau prăpăd printre animalele de acolo. Oamenii să apărau cum ştiau şi cum puteau de ei, dar când erau muţi nu le puteau face faţă. O sângură gospodărie din Bănişor n-o fot niciodată atacată de ei: cea a Pădurarului. Nici Măria, nici oamenii din sat nu-şi dădeau sama cum de să putea întâmpla asta! „Trăbă că este o înţălegere între Mitra şi lupi. Ei nu numa că nu-i intră în ogradă, dar nu-i fac nici un fel de rău atunci când, fie vară fie iarnă, el îşi face drum prin pădure”, o fost de părere Găvriloaia ce bătrână. Piatra asta odată aruncată în baltă n-o mai putut-o scoate nimeni de acolo. Tot satul o început să creadă că musai este vreo legătură între Mitra şi lupi şi, după cum veţi vedea, aveau dreptate să creadă asta.
Pădurea era a familiei de nemeşi unguri, Banffy,  cea care stăpânea şi cea mai mare parte din sat şi  care trimitea în fiecare primăvară câte o inspecţie să vadă dacă în iarna care o trecut s-or tăiet ceva copaci. Dacă găseau urme de tăietură, lui Mitra i să tăie din leafă, iar dacă era multă pădure tăiată îşi putea pierde slujba.  Să întâmpla însă foarte rar ca cineva să îndrăznească să margă iarna la furat lemne. Oamenilor le era frică de lupi, care s-au dovedit a fi cei mai buni paznici ai pădurii. „ Sunt tocmiţi de el să o păzască”, era convinsă Găvriloaia.
Cu toate astea, Mitra îşi făcea datoria şi bătea zilnic cu piciorul cărările pădurii, chiar dacă ploua,  ningea sau bătea vântul tare. Pleca dimineaţa şi să întorcea sara, sau pleca sara şi să întorcea dimineaţa. Într-o zî de iarnă, cu zăpadă mare, a plecat ca de obicei de cum s-o făcut zîuă, dar sara nu s-o întors acasă. Măriei îi era teamă că o păţât ceva.  Fiind o noapte cu lună plină, Măria şi-o luat inima în dinţi, şi-o încuiat pruncii în casă, şi s-o dus, pă urmele lui, să vadă ce i s-o putut întâmpla. N-o ajuns pre departe în pădure, când s-o pomenit înconjurată de o haită de lupi. S-o spăriet de moarte! Lupii se învârteau în jurul ei de ai fi zâs că sunt prinşi într-o horă. Când a dat să iasă din cercul format de ei, unul a prin-o cu dinţii de zadie şi o împiedecat-o să fugă. Ea s-o smucit, lupul a rămas în gură cu o bucată din zadie, iar ea a reuşit să scape. Până acasă nu s-o oprit. Lupii nu s-or luat după ea.
 N-a închis ochii toată noaptea. S-o rugat, plângînd,   la Maica Sfântă să-i aducă bărbatul acasă. Spre dimineaţă, numai ce aude pă cineva bătând în uşă.
-  Cine-i? o întreabat ea
-  Io, s-o auzât de afară.
Măria a recunoscut vocea bărbatului ei. O deschis uşa şi l-o luat pe după gât, plângând în hohote, de adat asta de bucurie. Or intrat amândoi în casă şi după ce ea şi-a mai revenit, l-o întrebat:
- Pă unde ai umblat? Ce ţi s-o întâmplat?
Când el o deschis gura să-i răspundă, ea o încremenit. Între dinţii lui o văzut fire din zadia ei. A ţipat şi a căzut jos, leşinată. El, ne bănuind ce a put-o speria într-atâta, s-a dus repede la oglinda din casă, atârnată pe un perete, şi-o cercetat faţa fără să vadă nimic, după care a deschis gura şi a văzut, între dinţi, firele din zadia ei, le-a smuls înciudat de acolo, după care, ne ştiind ce să mai facă, şi-a dat cu pumnii în cap şi a început să plângă.
O trecut ceva timp  până ce ea şi-o revenit în simţiri iar el a încetat să mai plângă. Când s-o întâmplat asta, a ridicat-o de jos, a pus-o pe un scaun,  iar el s-o aşezat pă altul şi o început să-i povestească.
- Ce ţi-oi spune amu, ştiu de la tatăl meu. Mama, când era grea cu mine şi mai avea puţân până trăbuia să nască, s-a dus în pădure după ciuperci.  S-a dus dimineaţa,  trecuse de prânz, iar ea nu se mai întorcea. Tata       s-a dus s-o coate. A găsât-o  moartă, într-o baltă de sânge, iar lângă ea eram eu, proaspăt născut, şi o lupoaică de la care sugeam, în timp ce ea mă lingea păstă tăt ca să mă cureţe. Aveam buricul tăiat şi legat. Când a vinit tata, lupoaica o plecat de acolo. Tata a văzut că mama nu avea nici o altă rană şi şi-o dat sama că nu o omorâse un om sau un animal, ci murise pântru că pierduse prea mult sânge. M-a luat în braţe, m-a dus acasă şi m-a dat în grija unei surori mai mari, după care o adus-o şi pă mama, iar după tri zâle au înmormântat-o aşa cum să cuvine. N-a putut afa însă niciodată cine mi-a tăiat şi legat buricul şi cum de m-o găsât şi alăptat lupoaica.
Eu am fost crescut de sora mea. În toţi ani cât am fost mic, lupoaica aceea se apropia din când în când de casă şi nu pleca înainte de a mă vedea. După ce s-or obişnuit cu ea şi or înţăles că nu are gânduri rele, tata şi sora mea o lăsau să să apropie. Venea lângă mine şi mă lingea pă mâini, pă picioare şi chiar pe obraz, după care pleca.  Ai mei aveau atâta încredere în ea, încât ne lăsau de multe ori sânguri. Mă jucam cu ea, cum m-aş fi jucat cu câinele casei. Pe la şapte ani, am mărs pântru prima dată cu ea în pădure, fără să ştie ai mei. M-o dus într-un loc unde erau mai mulţi lupi, familia ei, mi-am dat io sama mai târzâu. După ce le-o zâs oarece pă glasul lor, or vinit toţi la mine, m-or mirosit şi lins pă faţă. După asta i-am mai întâlnit de multe ori, fără să mă vadă sau să ştie cineva. Într-o sară cu lună plină, lupoaica a venit după mine şi m-a dus într-o poiană din pădure unde erau o muţâme de lupi. Cei care nu mă cunoşteau m-au mirosit după care au dat din coadă, semn de prietenie ceilalţi m-or mirosit şi ei după care şi-or văzut de treabă. Între lupii aceia, era şi unul tare bătrân. S-au adunat toţi în jurul lui după care or înălţat capul spre lună şi or început să urle. Fără să-mi dau sama am început să urlu şi eu şi, dintr-o dată, mi-am dat sama că sunt lup ca şi ei. Am revenit la înfăţişarea mea de om, numai după ce o apus luna. Începând de atunci, de câte ori era lună plină, eu mă transformam în lup. Avem însă grijă să plec  de acasă, ca să nu afle nimeni ce să întâmplă cu mine. Tot începând de atunci ei nu s-au mai atins de noi şi de animalele noastre.
Când eu aveam 12 ani, lupoaica o murit.  Eu am continuam să mă întâlnesc cu ceilalţi lupi. Deveniseră ca şi familia mea. În zâua când era lună plină  mă prefăceam şi eu în lup, participam alături de ei la adunarea din poiana aceea, mă purtam ca şi ei şi le înţelegeam graiul. A fost o şcoală bună pântru mine. La una din adunările astea, pe când aveam 18 ani, am stat lângă o lupoaică tânără, care, după ce a apus luna şi io am revenit la înfăţişarea de om, s-o transformat şi ea într-o femeie tânără şi frumoasă şi o intrat în vorbă cu mine.
 - Eu sunt Fata Pădurii, mi-o spus ea, şi îmi place ca în unele din  nopţâle cu lună plină să iau înfăţişare de lup şi să particip la adunările astea. Află de la mine că am fost de faţă la naşterea ta, ţi-am tăiat şi legat buricul, dar n-am putut-o salva de la moarte pe maică-ta. Eu am chemat lupoaica care ţi-o dat să sugi şi te-o curăţat după naştere. Oamenilor care îşi încep viaţa prin a suge lapte de lup devin şi ei lupi, mai devreme sau mai târziu, aşe cum le-o fost ursit, dar nu pântru toată viaţa. Ţie ţi-o fost ursit să ţi să întâmple asta până la 30 de ani.
După asta, Fata Pădurii o dispărut şi eu n-am mai întâlnit-o.  Or trecut anii. Sora mea s-o măritat, şi o plecat de la casa noastră. Eu m-am dus în cătănie, iar când m-am întors, tata mi-o cerut să mă însor. M-am însurat cu tine. Aveam atunci douăzeci şi cinci de ani, iar după un an o murit şi el, bucuros că ne-a văzut, pă tine şi pă mine,  cu pirostriile puse. Păstă cinci ani urma să înceteze blăstămul meu, şi eu trăgeam nădejde că tu nu vei afla de el până atunci. În noaptea asta a fost lună plină şi a fost ultima oară când m-am transformat în lup, pântru că păstă o săptămână voi împlini treizeci de ani. Te rog să mă ierţi.
Măria l-a iertat. A înţăles că el nu avea nici o vină. Au trăit fericiţi împreună până la adânci bătrâneţe, dar de povestea lor au aflat oamenii din sat, iar copiilor lui or început a le zice A Lupului, iar în acte să-i înregistreze ca Lupou,  nume care înseamnă cam acelaşi lucru. Şi astăzi mai trăiesc în sat urmaşii lor.






Citeşte mai mult >>

marți, 2 august 2016

LEGENDELE BĂNIŞORULUI: DIACUL FILIP


Era pe vremea când Ardealul era sub austrieci, iar împărăteasă era Maria Tereza. Bănişorul era un sat de mărime mijlocie, avea biserică şi şcoală, amândouă din lemn, iar popă era unul de îl chema Nicoară.  El era şi dascăl la şcoală şi îi învăţa pă copii să scrie şi să citească cu ajutorul Bucovanei, un fel de abecedar.
Îi era greu să facă şi una şi alta, aşe că o ales pă cel mai isteţ, silitor şi credincios prunc din cei pă care îi ave la şcoală, şi l-o trimăs la Mănăstirea Strâmba Fizeşului, de la noi din judeţ, să să fac diac, adică cântăreţ în biserică,  şi să fie şi dascăl la şcoala din sat. Pă prunc l-o chemat Filip.
În vreme ce Filip era la mănăstire, în ţară erau mari tulburări. Stăpânirea austriacă vroia cu tot dinadinsul să-i treacă pă români de la religia ortodoxă la cea greco-catolică. Ori să ştie că pântru oameni, religia în care s-or născut îi sfântă, şi cei mai vrednici dintre ei n-o părăsăsc nici cu preţul vieţii, ori câte promisiuni li să fac sau la ori câte ameninţări sunt supuşi. Aşa o fost şi în sat la noi: cei mai mulţi s-or împotrivit să să lepede de religia în care s-or născut, adică cea ortodoxă.
După Nicoară, popă în sat o fost Ursu, iar diac şi învăţător la şcoala din sat a fost Filip, care terminase şcoala aceea de cântăreţi bisericeşti de la Mănăstirea Strâmba Fizeşului. Abia atunci, ba cu voie, ba de nevoie or trecut bănişorenii de la religia ortodoxă la cea greco-catolică. Nevoia era ca românii să aibă şi ei drepturi egale cu ungurii şi saşii din ţară, că până atunci  n-or avut. 
Pă vremea aceea, bisericile din Ardeal aveau puţine cărţi care să le servească popilor la slujbe.  Cele puţîne pă care le aveau, le vineau prin „vama cucului”, din Ţara Românească,  unde abia începuseră şi ele să fie tipărite. Erau scrise în limba română, cu litere slavoneşti sau chirilice, cum li să mai zâceau. Ele erau şi tare scumpe, aşe că la puţâne sate le dădea mâna să le cumpere. Le era mai la îndemână să comande copierea lor la unii popi sau dieci care ştiau bine a scrie.
Diacul Filip era unul din aceştia. La mănăstire, pă vreme când era acolo, o învăţat şi caligrafia, adică arta de a scrie frumos. Pă atunci să scria cu cerneală, cu tocuri din pană de gâscă sau curcan, pă coli de hârtie. Cerneala şi-o făceau sânguri, din funingine, iar colile de hârtie scrise le legau împreună, cu aţă din cânepă, ca să facă din ele cărţi
În Ban, în aceeaşi vreme, era popă unul Toader. El s-o tocmit cu popa Ursu, ca diacul Filip să-i copieze o „Cazanie pântru morţi”, după una a bisericii de la noi din sat. Cazania îi o culegere de predici.
A scrie o carte sfântă e la fel cu a picta o biserică: în afară de pricepere e nevoie şi de credinţă. Nu puteai începe a scrie într-o zâ, fără să spui o rugăciune, când scriai sau pictai trăbuie să te gândeşti numai la ce faci, iar după ce-şi terminai lucru să cădea să-i mulţămeşti lui Dumnezău. Mai avei nevoie şi de linişte.
Diacul Filip o copiat cartea în biserica din sat, în zâlele de lucru, în care nu să slujea în ea. Cum am mai spus, biserica era din lemn şi era, la vremea aceea, una din cele mai mândre din judeţ. Încăperea ei din mijloc, ace unde stăteau bărbaţii, a fost şi aceea în care diacul şi-o scris cartea, la o masă adusă acolo. Era o încăpere mare, cu o boltă deasupra. Şi păreţii ca şi bolta, erau pictaţi. Lumina intra prin câteva ferestre, dar nu păre destulă ca diacul să poată scrie fără să trăbuiască să aprindă o lumânare. Cu toate astea el n-a aprins niciodată vreo una. Popa Ursu o vrut să vadă cum de  reuşeşte el să scrie pă întuneric. Într-una din zâle, o intrat în biserică, aşe ca să nu-l sâmtă diacul. În biserică nu era cine ştie ce lumnină! O ajuns în spatele lui şi i s-o uitat păstă umăr să vadă cum poate el scrie la lumina aia slabă. Mare i-o fost mirarea  când o văzut că hârtia pă care scria era luminată, nu să ştie de ce, iar faţa diacului strălucea ca cea a sfinţilor de pă păreţii bisericii! Şi-o dat sama că acolo să petrecea o mninune. O ieşit din biserică fără să-l simtă diacul.
Cartea scrisă de diacul Filip nu cuprindea în ea numai predici care să să spună la morţi. Ea mai cuprindea o poezie de îi zâce „Versul frumos la lume” şi câteva versuri religioase. Noi credem că toate versurile astea le-o făcut diacul, ceea ce dovedeşte că el o fost şi poet.
Popa Toader din Ban o fost tare mulţămit de carte. Pă lângă faptul că era frumos scrisă, spunea că nici o altă carte nu să citea atât de uşor ca şi cazania aceea.”Când citesc din ea, părcă îmi şopteşte cineva la ureche ce trăbă să spun”, mărturisea el. Îi era dragă şi ţânea la ea ca la ochii din cap. Ca să nu i-o fure oarecine, o scris pă ea un blăstăm: „Că de s-o întâmpla să o mistuiască în oarecare formă cineva, pământul trupu-i nu-l primească, peatra mucegăiască, afurisit să fie acel om. Amin!”
Cuiva nu i-o fost frică de blăstăm şi o înstrăinat cartea, luând bani buni pă ea. Din fericire ea s-o păstrat şi poate fi văzută la Academie, în Bucureşti, dar noi credem că cel care o înstrăinat-o n-o scăpat sau nu va scăpa uşor de acel blăstăm. Aşa să cade să fie.
Noi credem că diacul Filip o mai scris şi alte cărţi, pântru bisericile din alte sate dar ele fie că nu s-or păstrat, fie că n-or ieşit până amu la lumină.


Citeşte mai mult >>

miercuri, 20 iulie 2016

LEGENDELE BĂNIŞORULUI: COMOARA DIN DEALUL MAJARULUI


În dealul Majarului de la noi din sat, să zâce că-i ascunsă o comoară. Vreau să vă spun cine, când şi de ce or ascuns-o acolo şi ce-or păţât cei de or căutat-o.
Era pă vremea când principe al ţării Ardealului era Gheorghe Rakoczi II. Cu o sută de ani înainte, turcii i-or bătut pă unguri, or scos Ardealul de sub stăpânirea lor, dar l-or obligat să le plătească tribut, haraci cum îi zâceau turcii. Rakoczi n-o mai vrut să-l plătească, iar turcii or vrut să-l pedepsască pântru asta. Or vinit cu oaste păstă el, or avut loc mai multe bătălii pă care Rakoczi le-o pierdut pă tăte, iar în ultima dintre ele o el o fost rănit şi obligat să să retragă în cetatea Oradea.
Cetatea Oradea era aşezată pă o insulă pă Crişul Repede. În cetate era o catedrală catolică şi sediile Episcopiei Catolice şi a Capitlului Episcopiei. Capitlul era format din slujitori ai Episcopiei, popi şi altfel de slujbaşi, care să numeau canonici. Aceştia,  temându-se că turcii or ajunge şi la Oradea şi  or să cucerească cetatea, ceea ce s-a şi întâmplat până la urmă, or vrut să-şi pună banii şi lucrurile de preţ la adăpost. S-or sfătuit cu principele, care   le-o propus să le ducă pă o moşie a sa din satul Bănişor, comitatul Crasna. Acolo el primise, în dar de la tatăl lui, un deal care să numea Majar. În dealul acela era o pivniţă mare cu o intrare ascunsă,  numai bună pântru a pune în ea, la fereală, comoara.  Canonicii s-or învoit şi or trimăs şi ascuns acolo averea lor alcătuită din buţi pline cu bani şi podoabe  din aur şi argint.
Gheorghe Rakoczi II o murit în cetate, înainte ca ea să fie cucerită de turci. După ce or cucerit-o, turcii or înfiinţat un paşalâc, cu capitala la Oradea, din care făcea parte şi Bănişorul. Timp de 32 de ani, cât satul nostru a fost sub stăpânire turcească, nimeni n-o s-o atins de comoară. Abia după ce austriecii i-or învins pă turci, şi-or pus ei stăpânire pă Ardeal, Capitlul a o cerut urmaşilor lui Gheorghe Rakoczi II să le înapoieze comoara. Aceştia s-or opus, şi atunci,  Episcopia Catolică din Oradea, la rugămintea canonicilor,  o aruncat un blăstăm asupra celor care or îndrăzni să să atingă de ea fără voia Capitlului. Din cauza acestui blăstăm, nimeni până astăzi n-o fost în stare să pună mâna pă comoară. Urmaşii familiei Rakoczi s-or stins şi or dus cu ei pă lumea cealaltă şi secretul ascunzătorii comorii.
În urmă cu 140 de ani, nişte oameni, n-am aflat cine or fost ei, or cerut aprobare de la conducerea comitatului Sălaj, din care făcea parte Bănişorul, s-o caute. Or primit aprobarea, or scotocit tot dealul, dar n-or dat de urma comorii.
După ei, un profesor pensionar de la Oradea s-o mutat în Bănişor numai ca să caute şi să găsască comoară. El aflase multe lucruri despre ea din documente şi o luat parte şi la căutarea ei de către Capitlu.  O căutat-o  şi sângur, fără s-o găsască, până ce Dumnezău l-o luat pă lumea cealaltă.
 Mai aproape de zâlele noastre, or vrut să deie de ea nişte prunci, de aici din sat. Ei or aflat că în anume nopţi din an, în locurile unde sunt îngropate comori să arată nişte flăcări.    S-or dus pă deal în noaptea de Sfântu Ilie să le vadă. N-or văzut nimic, pântru că i-o apucat pă deal o furtună groaznică, de era să-şi lase oasele acolo. Înainte de asta, ei or descoperit pă deal buşteanul  unui copac mare, străin, de-i zâce sicomor, care, după socotelile lor, a fost sădit acolo  în anul când o fost îngropată comoara, ca să însemne locul. Unul dintre pruncii aceia, când s-o făcut mare, o scris o carte despre cum or căutat ei comoara.
A urmat apoi un om de aici din sat, de-i zâce  Alupului, proprietarul locului unde o fost sicomorul, şi unde pruncii cei de care am pomenit mai înainte credeau că s-ar afla şi comoara.  El, împreună cu feciorii lui, or scos buşteanul sicomorului din pământ, după care or continuat să sape, convinşi că vor da de comoară. Dar s-o întâmplat ca în povestea aceea cu Meşterul Manole: ce săpau zâua să surpa noaptea. Ei însă, s-or încăpăţânat s-o caute: or dat mereu pământul surpat la o parte şi or continuat să sape, până ce, în plină zî, un părete a gropii s-o surpat şi l-o prins sub el pă tatăl feciorilor. L-or scos de acolo mort. Această tragedie a întărit convingerea că acea comoră-i blăstămată şi nimeni n-o mai căutat-o. Dar ea există şi îşi continuă somnul în pântecele Dealului Majar din satuʹ nostru.


Citeşte mai mult >>

marți, 5 iulie 2016

LEGENDELE BĂNIŞORULUI: FATA PĂDURII


Nu poate fi un sat unde este sau o fost pădure, să nu să vorbească de fata asta. Cu atât mai mult s-o vorbit de ea în sat la noi, în Bănişor, care o fost oarecând  acoperit de pădure. Să zâce depre ea că îi duhuʹ  pădurii.
Duhuʹ unui loc anume, poate fi bun sau rău. Fata Pădurii îi şi bună şi rea. Unii  zâc despre ea că-i o hârcă bătrână, alţii zâc că-i tânără, unii zâc că-i hâdă, alţii, din contră,  zâc  că-i mândră. Apoi ea îi şi aşe şi aşe. Îi în toate felurile. Îi aşe cum vrea ea să fie, pântru că Dumnezău sau Diavolul i-o dat darul să să facă ce şi cum o vrut ea.
Mulţi bărbaţi s-or lăudat de-a lungul timpului c-or văzut-o.  Unii or fi văzut-o, tot ce să poate, altora li s-a părut c-au văzut-o, iar alţii minţăsc. S-o luăm pă rând:
Unii  feciori zâc că au făcut dragoste cu ea, că  Fata Pădurii o luat chipul drăguţelor lor şi nu şi-or dat sama decât târzâu  cu cine au de a face. Toţi au fost de acord că ea ştie tare bine iubi. Mai mult, unii din ei nu s-au însurat niciodată, ducându-i ei dorul.
Când Fata Pădurii rămânea gre, nu făcea nimic ca să lepede copilul. Îl năştea după care îl duce în sat şi-l lăsa la poarta unei fete fecioare. De cele mai multe ori, fetele l-au luat în casă şi au avut grijă de el. Dacă  ele nu-l luau, oameni din sat  n-ar fi crezut că nu-i a lor şi rămâneau oricum de ocară. Daʹ şi cele care l-or luat s-or ales cu un nume rău în sat. Unele din ele, mai ales dacă erau şi sărace, au rămas nemăritate.
S-a mai zâs că ea obişnuia şi să-şi schime copilul mintenaş după ce l-o născut, atunci când el era hâd sau nimuric, cu unul al unei femei tinere născut tot atunci pă care mama ei n-o apucat să-l vadă. Despre tăţi hâzii şi nimuricii, dacă trăieu şi să făceu mari, să zâce că sunt pruncii Fetei Pădurii făcuţi cu draci, care să prefăceau a fi oameni.
S-or lăudat unii că au văzut-o  sub forma unei căprioare, vulpe, pupăze sau alt animal, pă când umblau prin pădure. S-or jurat că au văzut-o cum s-o schimbat dintr-un animal în altul şi că în cele din urmă s-o făcut femeie şi i-o chemat la ea, numai  că ei, ştiind ce-ar putea păţî dacă o ascultau, n-or mărs.  Întrebaţi cum arăta, toţi au zâs că era tare mândră: înaltă, subţire,  despletită, cu părul până la călcâie. Unii ziceau că era dezbrăcată şi desculţă, alţii că era acoperită de un văl alb, purta o cunună pă cap, iar în picioare ave opinci de aur.
Feciorii din sat care mereu vara cu vacile şi cu oile pă munte şi rămâneau acolo până cădea bruma, să lăudau că au auzât-o sau or văzut-o în multe feluri şi de multe ori. Zâceau că  o auzau noaptea cum cânta sau cum plângea, că uneori slobozea câte un chiot de răsuna muntele. Mai zâceau că atunci când să pornea câte o vijelie scurtă, era pântru că ea să mânia pă oarecine sau pă oarece, sau fugea prin pădure.  Să plângeau că le fura laptele de la vaci şi mieii de la oi. Ei erau în cea mai mare primejdie ca Fata Pădurii să li se arate şi să vrea să facă dragoste cu ei. De aceea, ca să-i apere de ea,  când plecau din sat mamele lor le dădeau câte o sfoară împletită din aţe de tei, iar drăguţele lor câte o năfrămuţă descântată.
Sunt şi unii care or avut numai vorbe rele despre ea. Or zâs că îi hâdă ca Muma Pădurii, adică că îi o babă  cloanţă cotoroanţă de care să spărie pruncii. Mai zâc că ea aduce numai rele, că din cauza ei să rătăcesc oameni prin pădure sau sunt trăsniţi atunci când plouă, că ea aduce strechea la vaci, le  face sterpe sau le împiedecă ca să-şi sclintească sau rupă câte un picior, că ele otrăvesc ciupercile cel bune din pădure, că îi în stare să schimbe chipurile la oameni sau să-i nimuricească şi câte şi mai câte.
Nime nu ştie unde şede Fata Pădurii. Nimeni nu i-o văzut casa. Din pricina asta să crede ea nu-i altceva decât un duh, care se poate întrupa în om sau animal.




Citeşte mai mult >>

marți, 28 iunie 2016

LEGENDELE BĂNIŞORULUI: HĂNEŞTII


Să ştie că tătarii erau o seminţie de oameni cruzi şi nemiloşi care or vinit păstă noi cu aproape opt sute de ani în urmă, din întunecimile Asiei. Or trecut cu o armată câtă-i frunză şi iarbă păstă Rusia şi păstă celelalte ţări aflate la răsărit de noi şi or ajuns, în primăvara anului 1241, în ţara Ungariei din care făceam parte atunci.
Tătarii mergeau repede dintr-o parte în alta a lumii, pântru că aveau cai iuţi şi erau în stare să steie o zî întreagă călare, hrănindu-se din mers,  cu pastramă de oaie pă care o ţâneau sub şeile cailor şi cu băutură din lapte de iapă, de îi zâce kumâz, pă care o ţâneau în nişte burdufuri  mici, legate de şeii. Când nu mai aveau de nici  de unele de mâncat şi de băut,  sugeau sânge din vinele cailor.
Pă unde or trecut, praful şi pulberea s-o ales de tăt: or omorât oamenii, le-or dat foc la case, or dărâmat cetăţi. Să zâce despre ei că omorau din plăcere, că tăiau capetele la oameni sau îi spintecau ca pă animale, că omorau până şi cânii şi mâţele care le ieşeau în cale. Îşi băteau joc de femeile şi fetele oamenilor şi luau în robie bărbaţii buni de lucru.
Prin părţâle noastre or ajuns după ce or cucerit şi dărâmat cetăţâle Oradea şi Buda.   Regele ungur  n-o avut curaj să să bată cu ei. S-o tăt retras, până ce tătarii l-or ajuns din urmă şi i-or măcelărit armata, iar el abia o scăpat cu fuga.
După ce or cucerit Ungaria, armata tătarilor s-o împărţât în două: o parte din ea s-o îndreptat spre Viena, capitala austriecilor, iar cealată spre părţile din regatul Ungariei ne călcate de ei până atunci, ca să pună stăpânire pă ele.
 Prin tăte satele  pă unde ajungeau tătarii, lăsau câteva cătane de a lor cu un şef în frunte, căruia îi zâceau Han. Nu mai omorau decât  oamenii care li se împotriveau, pă ceilalţi îi cruţau. Aveau nevoie de bărbaţi ca să lucre pământul  şi să-i slugărească cât or sta ei acolo, iar de muierile şi fetele lor ca să culce cu ele. Cele mai tinere şi mândre dintre femei să cuveneau Hanului.
Satul nostru era mic pă atunci şi nu număra multe familii. Când oamenii or văzut, destul de târzâu, pă tătari venind păstă ei, n-or mai avut vreme să fugă în pădure şi  s-or ascuns toţi în biserică, rugându-se lui Dumnezău să-i apere şi să-i păzască. Biserica era una mică, din lemn, acoperită cu paie. Abia or încăput tăţi în ea.
Ajunşi în sat, tătarii or scotocit păstă tăt după ei, până i-or aflat. N-or dat foc la biserică şi nici nu i-or omorât pă oameni după ce i-or scos de acolo, aşe cum le era obiceiul, pântru că aşa cum am spus, aveau nevoie de ei. Nu le cunoşteau limba aşe că să foloseau de semne şi de lovituri după ceafă sau şuturi în cur ca să să înţăleagă cu ei.
După ce i-or scos afară, fiecare tătar din cei rămaşi în sat s-or grăbit să-şi aleagă câte o fată sau câte o nevastă. N-aveau de unde-şi alege mai multe, după cum le era obiceiul.
Primul care o ales o fost Hanul. Îl chema Kiyat şi era mai mândru şi mai bine făcut  decât ceilalţi. O mărs el pântre oameni şi s-o uitat bine la fiecare fată şi muiere, preţăluindu-le pă rând,  la fel cum să face  atunci când cineva  vrea să cumpere o vită dintr-un târg de animale.  Oamenii nu şi-or dat sama ce vrea tătarul, decât atunci când o luat de mână pă una din fete, cea care i-o plăcut mai mult, şi o vrut s-o scoată dintre ei. Fata a început să strâge şi să să smucească. Între ea şi tătar s-o pus tatăl fetei vrând să-l împiedice s-o ieie cu el.  Tătarul s-o dat un pas înapoi, şi-o scos sabia din teacă,  o scos un strâgăt şi, dintr-o sângură lovitură,  i-o tăiet capul bărbatului.  Femeile, fetele, copiii, au început să plângă şi să ţâpe, iar bărbaţii  s-or îndreptat spre tătar, cu botele ridicate, hotărâţi să-i facă felul. N-or apucat ei să ajungă la Han că mintenaş lângă el  s-or strâns ceilalţi tătari, cu săbiile scoase. Spărieţi,  bărbaţii s-or oprit.
Când şi-o văzut tatăl omorât, Ileana, că aşa o chema pă fata pă care pusese ochii tătarul, o căzut la pământ leşinată. Deasupra ei s-o aplecat maica ei, plângând în hohote. Hiyat s-o apropiat de ele, a dat-o pă femeie la o parte, o luat în braţe fata,  a scos-o dintre oameni şi a pus-o pă calul lui, aşe cum pui o desagă.
A fost rândul celorlalţi tătari să-şi aleagă câte o fată s-au nevastă. Toate s-or împotrivit cât or putut, dar tătari au fost mai puternici decât ele, le-or legat cu câte o sfoară de mâini şi le-or tras după ei. Or mai şi dat în cele care să împotriveau prea tare. Or rămas ne alese  numa cele prea bătrâne şi fetele prea mici. Taţii şi bărbaţii lor, traşi la o parte şi păzâţi, să uitau neputincioşi cum le erau luate fetele şi nevestele.
Tătarii s-or aşezat în casele fetelor pă care şi le-or ales, pă ceilalţi din familiile lor alungându-i şi obligându-i să-şi caute adăpost unde or şti.  Cei mai mulţi s-or adăpostit în biserică.
Niciuna dintre femeile alese n-o scăpat neîntinată de ei. Cu Ileana s-o întâmplat ceva mai aparte decât cu celelalte. Când s-o trezât din leşin, era la casa părinţilor ei, cu Hiyat lângă ea. La toate încercările tătarului de a se apropia de ea, o reuşit să i se împotrivească. La început,  el n-o vrut să să folosască de forţă ca să o aibă pă fată. Dar, după ce Ileana o vrut să-i împlânte un cuţât în pântece atunci când  s-o mai apropiat de ea, tătarul, mânios, i-o dat un pumn cât o putut el de tare, ea o căzut  jos, fără sâmţâre, iar el a avut-o acolo, pă podea, în starea în care era.  Când şi-o revenit şi şi-o dat sama ce i s-o întâmplat, fata o vrut să să spânzure. El o împiedecat-o, dar, sătul de împotrivirile ei, o aruncat-o în uliţă. Acolo or aflat-o oamenii din sat şi or dus-o la mama ei, în biserică.  După asta, Hanul  le-o luat, pă rând, femeile celorlalţi tătari şi le-o ţânut la el cât a avut nevoie. Supuşii lui n-au îndrăznit să i să opună. Legea lor îi dădea lui drept de viaţă şi de moarte asupra lor.
Tătarii au stat în sat de toamna până în primăvara anului care o urmat, când Hanul cel mare din Asia o murit. Toţi conducătorii de armate, împrăştiete  prin ţări din Asia şi Europa,  or primit ordin să să întoarcă acasă ca să fie ales, dintre ei, un nou Han. Or plecat şi tătarii din sat de la noi, luând cu ei  pă bărbaţii vrednici de muncă,   tăte animalele, tăte bucatele şi tot ce-or putut căra cu ei. Or rămas în sat, fără nimic, femeile, fetele şi bătrânii.  Dumnezău ştie cum şi cu ce or trăit ei în lunile care or urmat!
Fetele şi femeile erau tăte cu burta la gură. Ileana să număra printre ele. Când le-or venit sorocul să nască, or adus pă lume băieţi şi fete dintre care unii zâcei că-s tătari: aveau pielea gălbuie,  ochii înguşti şi umeri obrajilor scoşi în afară, iar alţii sămănau cu mamele lor.  Ileana o născut un băiat, care sămâna cu ea şi pă care l-o botezat Gheorghe. Oamenii s-or silit să nu facă deosebire între unii şi alţii. Copii s-or făcut mari şi când le-o vinit vremea s-or căsătorit între ei.
Gheorghe o fost mai voinic şi mai  răsărit decât ceilalţi.  El o moştenit firea războinică a tatălui său şi s-o făcut militar. O luptat împotriva turcilor, care, după tătari,  or atăcat de mai multe ori ţara Ungariei. Pântru faptele lui de vitejie, regele ungur l-o făcut nobil, dar nu i-o dat şi pământ sau altceva. După ce s-o liberat, s-o întors în sat s-o însurat şi o făcut opt copii, numai băieţi.  Oamenii l-or ales jude şi i-or zâs Hanu. Copiilor lui li s-o zis „ai Hanului”. Când or crescut mari şi s-or însurat, şi-or făcut case unul lângă altul pă o uliţă la care oamenii din sat i-or zâs uliţa Hăneştilor. Şi astăzi, acestei uliţe i să zâce la fel, iar celor care locuiesc pe ea li să zâce „ai Hanului”.
În sat mai pot fi văzuţi şi astăzi unii oameni, femei în deosebi, care au trăsături tătare.


Citeşte mai mult >>

luni, 20 iunie 2016

LEGENDELE BĂNIŞORULUI: GOLSA ŞI SEDUN


Nu să ştie bine când anume o luat naştere Bănişorul. Ceea ce ştim este că acum opt sute de ani, el şi cu Banul, din care să zâce că să trage,  o fost pomenit pântru prima dată într-un document.
De bună samă, amândouă satele or existat cu mulţi ani înainte de asta, iar şi mai înainte de-a fi ele, prin locurile astea or trăit oameni, că s-or descoperit urmele lor, vechi de mii de ani.
Satele  de pă atunci nu arătau nici pă departe ca cele din zâlele noastre: oamenii locuiau în bordeie, iar bisericile erau mici, din lemn acoperite cu paie.
 Din documentul despre am vorbit, odată cu numele satului aflăm şi numele primilor locuitori ai lui: Golsa şi Sedun. După cum vă puteţi da sama, numele lor nu sună româneşte. Nu sună, pântru că ei nici nu erau români, sau rumâni, cum îşi zâceau  strămoşii noştri pă atunci. Ei erau ruteni de neam, adică ucrainieni. Or fost aduşi în Ardeal de unguri, cu încă vreo două sute de ani înainte, atunci când or vinit ei aici, de prin Asia. S-or creştinat odată  cu ungurii pă vremea lui Ştefan cel Sfânt. Şi unii şi alţii erau papistaşi, adică catolici. Să ocupau cu lucru la pădure, pântru că pă atunci era pădure păstă tăt şi o tăieu ca să aibă oamenii unde îşi face casele, unde să semene câte ceva  şi unde să-şi pască vitele.
În documentul acela să mai spune că Golsa l-o învinuit pă Sedun că i-o dat foc casei şi că cei doi s-or judecat pântru asta Episcopia Catolică din Oradea, care era şi judecătorie, şi de care ţânea satul. Ca să afle cine-i vinovat, cei doi au fost supuşi la proba fierului înroşit în foc şi vinovat s-o dovedit a fi Golsa, că l-o învinuit pă nedrept pă Sedun.
Proba asta a fierului înroşit în foc, la care unii îi zâc „Judecata lui Dumnezău”, iar alţii „dreptate barbară”,  e ceva de groază! N-o să vă vine să credeţi că cineva o putut născoci aşa o barbarie şi prostie tot odată! O să vă povestesc cum făceau:
Să încălzea la foc o bucată de fier, grea ca de o jumătate de kil. Cel care era judecat trăbuie s-o apuce în mână şi să facă cu ea nouă paşi, apoi s-o lepede. După asta, i să înfăşa mâna într-o cârpă, care să sigila, aşa ca să nu să poată umbla la ea. Să desfăcea abia după opt zâle.  Atunci, dacă arsura din palmă era vindecată, omul era declarat nevinovat, iar dacă nu era vindecată, el era vinovat.
Noi credem că cei doi când s-or dus la Episcopie să fie judecaţi n-or ştiut la ce probă o să fie supuşi, că dacă ştiau, nu s-ar fi dus nici în ruptul capului şi s-ar fi împăcat ei oarecum.  Toţi ne-am ars din greşeală atingând cu mâna un lucru fierbinte. Ne-am retras-o mintenaş şi am ţâpat de durere. Da să ţâi strâns în mână fierul  acela înroşit şi să mai faci şi nouă paşi înainte de a-l lepăda!? E greu de închipuit că cineva îi în stare să facă asta! Nici chinurile iadului nu credem că sunt mai mari! Apoi cum or put crede popii aia, cu carte, că în felul acesta să putea arăta dreptatea şi să lege prostia asta  de numele lui Dumnezău? Putem spune chiar că o fost o mare prostie! Şi-or dat şi ei sama de asta, că până la urmă or renunţat la ea.
Să vedem ce s-o întâmplat, după judecată, cu cei doi împricinaţi.  Amândoi or trăbuit să plătească nişte cheltuieli pântru şederea lor la Oradea, iar Golsa, care o pierdut procesul, trăbuia să plătească şi cheltuielile de judecată. N-au avut din ce plăti şi or trebuit să lucre în contul cheltuielilor ăstora pă moşia Episcopiei. Cât de mult? Vreo două luni Sedun şi vreo doi ani Golsa!
Vai de bietul Golsa! Şi-o lăsat în sat nevasta şi copiii şi să gândea cu groază că ei nu s-or descurca în lipsa lui. „Mai bine m-ar fi spânzurat. Atunci nevasta s-ar fi putut mărita cu vreun văduvoi din sat.” şi-o zâs el.  O fost aşa de convins că aşa ar fi fost cel mai bine pântru familia lui, că nu păstă mult timp şi-o pus sângur capăt zâlelor. Înainte de-a face asta l-o rugat pă Sedun ca atunci când o să ajungă în sat să-i spună nevestei lui că o dezleagă de ori ce datorie faţă de el şi că să poate mărita cu altul, dacă o vre.
Sedun o ajuns în sat, dar nu după două luni, ci după patru, pântru că popii i-or dublat datoria pă care o avea la ei. Aşe făceau ticăloşii ăia: născoceau tot timpul alte datorii. Să zâce că el o ajuns judele satului păntru că era un om drept şi cu scaun la cap.



Citeşte mai mult >>

joi, 9 iunie 2016

LEGENDELE BĂNIŞORULUI: UN BĂNIŞOREAN LA POARTA RAIULUI


Nu de mult, s-o prezentat la porţile Raiului unul din oamenii de samă ai satului nostru, care tocmai murise. Spre mirarea lui toţi cei cu paşaport de Rai, cum ave şi el, erau lăsaţi să intre, numai românii erau ţânuţi la poartă şi formau acolo o coadă mare.
-   Ce să întâmplă aici? a întrebat el pă unul care stătea la coada aceea.
-   Ni s-o spus că satele cu români de aici din Rai sunt toate pline, că s-o făcut unul nou, dar că încă nu-i gata.
-   Ce mai trăbuie făcut la el?
-   Îi trăbuie dat un nume. Toţi care aşteptăm aici am propus câte unul, da Sfântu Petru   n-o fost de acord. Du-te de propune şi dumneata, poate îi ave mai mult noroc!
Consăteanul nostru s-o dus la poartă, l-o găsât acolo pe Sfântu' Petru, l-o salutat, o spus cum îl cheamă şi că are şi el de făcut o propunere, de cum să fie numit satul cel nou.
-   Care-i aceea? l-a întrebat Sfântu’.
-   Bănişor, satul din care vin eu, i-a răspuns omul.
-   De ce crezi tu că merită satul tău ca un sat din Rai să-i poarte numele?
-   Apoi, Sfinte Petre, el are mai multe merite. Mai întâi de tăte, îi vechi tare: sunt 800 de ani de când s-o scris despre el, dar el o fost înfiinţat cu mulţi ani înainte, nimeni nu ştie câţi. Apoi, noi credem că el o fost şi creştin din tătdeauna, pântru că la puţân timp după ce s-o înfiinţat, am aflat că în sat o fost şi biserică, apoi ea o fost pomenită în toate recensămintele care s-or făcut de-a lungul veacurilor.
-   Ştii câte biserici or fost în satul vostru?
-   Noi ştim de tri: prima o fost ce de acum 800 de ani, din lemn, acoperită cu paie, a doua  de acum 500 de ani, tot din lemn dar acoperită cu şindrilă şi ultima, cea de acum, veche de 120 de ani,  făcută din cărămidă şi acoperită cu tablă.
-   Aşa e. Ştim şi noi de bisericile astea şi mai ştim că pă ultima din lemn aţi dărâmat-o, în loc s-o ţâneţi  ca o dovadă a credinţei voastre vechi, aţi vândut-o şi din lemnele ei şi-o făcut grajd cel ce o cumpărat-o. Am dreptate?
-   Ai, Sfiinţia Ta. Am fost proşti şi nu ne-am dat sama de ce greşeală facem.
-   Mai mult, lângă biserica aceea era un ţinţirim, în care au fost îngropaţi şi popii care au slujit la biserica voastră. C-aţi făcut cu el?
-   L-am lăsat acolo, Prea Sfinte.
-   Aţi lăsat acolo numai morţii, nu şi crucile care însămnau mormintele. Acum nu să mai vede nimic, lumea nici nu mai ştie că a fost acolo şi cimitir.
-   Ne pare rău.
-   Da, vă pare rău, dar nici de cimitirul cel vechi din sat nu aveţi grijă. Cad cucile acele de lemn de la morminte  şi le daţi foc sau le lăsaţi să putrezească. Aveţi grijă numai de prunii de acolo, ca să aveţi din ce face pălincă. De ce nu vă respectaţi morţii? Ce fel de creştini sunteţi?
-   Suntem buni creştini, Sfinţia Ta. Am reparat biserica, am pictat-o pă dinăuntru şi pă din afară,  i-am făcut turn şi acoperiş nou, am făcut un altar de vară în curte, am făcut în sat mai multe răstigniri şi câteva troiţe. Avem un cimitir nou, cu cruci de fier sau de piatră.
-   Am văzut tăte astea şi ne-am bucurat. Dar de ce nu aveţi grijă şi de răstignirile cele vechi de lemn pă care le lăsaţi şi pă ele să putrezască. De ce nu respectaţi ce au făcut oamenii dinaintea voastră? Nu vă gândiţi că dacă procedaţi aşa nici cei de după voi nu vor avea griijă de tot ce-aţi făcut?
-   Nu ne-am dat sama, Sfinţia Ta.
-   Şi nu numai cu cele creştine v-aţi purtat aşa. Dărâmaţi tot ce-i vechi, ca şi cum aţi vrea să dovediţi că tot ce-i în satul vostru vi să datorează numai vouă, cei din ultimii o sută de ani.. Aţi dărâmat şcoala cea veche din lemn, primăria veche, casa lui Szabo, casele evreilor, casa şcolii, casele cele vechi ale oamenilor din sat.
-   Le-am dărâmat că nu mai erau bune la nimic, Sfinţia Ta.
-    Ar fi fost bune dacă le-aţi fi reparat. Aţi fi putut face în ele un muzeu, că nu aveţi aşa ceva în sat.
-   Am făcut două şcoli noi, de când am dărâmat-o pă cea din lemn, am făcut primărie nouă, am făcut dispensar medical, sedii pântru poliţie şi poştă şi oamenii din sat şi-or făcut o mulţâme de case noi. Am făcut pod păstă Valea Banului şi am început să asfaltăm uliţâle din sat.
-   Ştim, şi vă lăudăm pântru toate astea,dar, încă odată: trăbuie să aveţi grijă şi de ce-i vechi, de istoria satului, de memoria oamenilor dinaintea voastră. Respectându-i pă cei vechi şi ce au făcut ei, vă respectaţi pă voi. Arătaţi lumii că părinţii şi bunicii voştri n-au fost nimeni pă acest pământ şi că pă lângă faptul că v-au făcut pă voi, au făcut multe altele. Ei sunt aici în cer şi îi doare să vadă că nu-i respectaţi destul.
-   Ai dreptate Sfinţia Ta. Oi face în aşa fel ca să ajungă la cei din sat ce mi-a spus Preasfinţia Ta acum. Dar, cu numele satului acesta din Rai, cum rămâne?
-   Apoi i-om da numele de Bănişor pântru că, ori cum, cu toate greşelile voastre, aţi făcut mai mult decât alte sate din care sunt cei care aşteaptă acum la poartă. Ţân samă şi că mai mulţi oameni de la voi din sat s-or jertfit în cele două războaie mondiale şi că le-aţi făcut monumente, că oamenii sunt credincioşi şi că la sărbători, mai ales la Sfântă Mărie,  biserica din sat îi plină, că oamenii sunt harnici şi satul arată tăt mai bine pă măsură ce trece timpul.
Citeşte mai mult >>

vineri, 3 iunie 2016

LEGENDELE BĂNIŞORULUI: ŞTEFĂNEASA


Era pe vremea năvălirilor turceşti. Ele erau la fel de rele ca cele ale tătarilor, dinaintea lor. Hoarde de turci călări intrau în sate şi prădau tot ce le cădea în mână, îşi băteau joc de fete şi de muieri, iar pă bărbaţi dacă nu-i omorau îi luau în robie. Când să dădea de veste că vin, oamenii se ascundeau pă unde puteau sau fugeau în păduri.
În vreme aceea, pădurile erau mari şi păstă tăt. În Bănişor ele acopereau tot hotarul şi lăsau doar un loc mic pentru casele din sat şi ogrăzâle oamenilor. Dar, nu numai că erau mari, erau aproape de nepătruns, aşe că turcii, deşi ştiau că mulţi oameni s-or ascuns în ele, nu îndrăzneau  să-i caute. Or mai făcut-o  şi mulţi din ei nu s-au mai întors de acolo. Ţăranii se înarmaseră cu furci coase, topoare , suliţe şi arcuri şi-i loveau, când nu să aşteptau, din locuri ascunse. Turcii nu să puteau strânge laolaltă ca să să apere, că nu era loc pântru asta, din cauza desimii pădurii.
Printre cei care s-au ascuns în pădurea din jurul satului - cam între Majarul şi Roncea de astăzi - şi şi-au făcut un bordei pă un loc mai drept, pă unde curgea şi un fir de apă, de-i zâce şi astăzi Vâlceaua,  erau şi un bărbat tânăr de-l chema Ştefan cu nevasta sa, pă care o chema Ana, sau Anuţa, cum i să zâce în sat.
Ştefan,  o fost cătană la cetatea Vălcău - că pă vremea aceea satul ţânea de cetatea asta - şi era priceput în ale milităriei, motiv pântru care  cei ce s-au ascuns în pădurea aceea, ca şi el, l-au ales de şef. El a strâns în jurul lui o ceată de bărbaţi tineri şi în putere ca să să apere de turci şi de oricine i-ar ataca. Dar pântru că pădurea aceea nu le putea da tot ce aveau ei nevoie pântru trai, s-or haiducit, şi când n-aveau de lucru cu turcii, prădau pă unde apucau, dar niciodată de la oamenii săraci. Îşi făcuseră rost de cai şi mergeau cu ei până departe, acolo unde erau conace nemeşeşti, mănăstiri şi turme de oi sau porci.
Femeile stăteau acasă şi grijeau de copii, culegeau ciuperci şi tot felul de poame, rădăcini şi ierburi din pădure din care  făceau mâncare şi căutau dacă s-a prins oarece vânat în cursele puse de bărbaţii lor. Dacă găseau prinse acolo un iepure, o căprioară sau altă vietăţi bune de mâncat, se pricepeau să le jupoaie, să le mărunţească şi să le gătească. Anuţa era pricepută şi la ierburile de leac. Învăţase asta de la mama ei, înainte de-a trăbui să să ascundă în pădure, şi devenise un fel de doftoroaie pântru oamenii de acolo. Nu reuşise să facă copii cu Ştefan, dar să pricepea să moşească celelalte femei atunci când le venea sorocul să nască.
Ştefan nu s-a mai întors din una din ieşirile lor din pădure după mâncare şi lucruri trebuitoare lor. Atacaseră o stână a cetăţii şi s-a nimerit ca acolo să fie cătane. În încăierarea cu ele, a murit el şi alţi câţiva ortaci de-ai lui. Anuţa a rămas văduvă. Ea era încă tânără şi frumoasă şi deşi or cerut-o de nevastă mai mulţi bărbaţi, holtei sau văduvoi, n-o vrut să să mai mărite. Trăia din ce putea ea să adune din pădure  şi din ce-i dădeau oamenii pântru că-i doftorea. A început să i să zică Ştefăneasa, după numele bărbatului ei, aşa cum să obişnuia atunci să li să zâcă văduvelor.
Când năvălirile turcilor în Ardeal au încetat pântru un timp – nu să ştia niciodată cât va fi el de lung - toţi cei care se ascunseseră în pădure s-au întors în sat, numai Ştefăneasa a rămas pă loc. Ea nu mai avea la cine să să întoarcă acolo şi unde să steie dacă s-ar fi întors. Părinţii ei arseseră de vii odată cu casa din lemn, acoperită cu paie, la care i-au dat foc turcii. Cei întorşi în sat au dus vestea priceperii ei în vindecarea de boli şi răni şi în ale moşitului, iar oamenii din sat au început să să ducă la ea de câte ori aveau nevoie. Au aflat de ea şi oamenii din satele vecine şi au început s-o caute şi ei, ca şi haiducii din pădurile Sălajului, când erau răniţi în încăierările cu oamenii stăpânirii. Din ce agonisea ea în pădure şi din ce-i dădeau oamenii, avea din ce trăi.
Ştefăneasa mai avea lângă ea două suflete, care-i ţâneau de urât: un motan, căruia îi zâcea Găvrilă, şi un câine pă care îl botezase Niculae. Le-o dat nume de oameni şi vorbea cu ei ca şi cum fi vorbit cu copiii pă care şi i-a dorit, dar n-a avut norocul să-i aibă. Mărgând prin pădure după unele şi altele, s-o întâmplat să deie şi păstă animale rănite sau bolnave. Le-o doftorit şi vindecat pe care o putut. Pă cele mici le-o adus acasă, pă cele mari le-o îngrijit în pădure, acolo unde o dat de ele. Animalele pădurii au început s-o cunoască şi să să apropie de ea fără teamă, iar ea găsea câte o vorbă bună şi  câte o mângăiere pentru fiecare, aşe că şi-o făcut din ele prieteni. Găvrilă şi Nicolae or înţăles că trăbuie să să poarte bine cu sălbătăciunile pădurii, aşa că  trăiau cu ele în pace, aşa cum, bag samă, trăiesc oamenii în Rai, împreună cu toate felurile de animale de pă suprafaţa pământului.
Într-o noapte, pă Ştefăneasa au trezit-o lătrăturile îndârjite a lui Găvrilă. Trecuse mult timp de când n-o mai căutase cineva şi nu s-a mai întâmplat niciodată ca lucrul acesta să să întâmple în miez de noapte. S-a îmbrăcat repede şi a ieşit afară:
- Cine-i? o întrebat ea.
- Oameni buni, o auzât ea răspunsul. Avem un rănit cu noi şi te-am ruga să-ţi potoleşti câinele şi să ne primeşti în casă.
Femeia i-o poruncit lui Găvrilă să tacă şi i-o poftit pă oameni în bordeiul ei. Erau doi, care aduceau, pe un fel de targă, rănitul. Abia au încăput toţi înăuntru, atât era mică încăperea în care-şi ducea viaţa Ştefăneasa. Nu i-o cunoscut pă oameni. Nu-i mai văzuse altădată.
- Nu suntem din partea locului, i-a spus unul dintre ei. Am auzât că eşti foarte pricepută să vindeci tot felul de răni. Ţi-am adus pă omul asta, rănit la un picior, pe care n-au reuşit să-l vindece alţi doftori, cu rugăminte mare la tine să faci tot ce ştii ca să-l faci sănătos.
Ştefăneasa nu i-a întrebat nici cine sunt, nici de unde vin. Ea ştia că un om rănit trăbuie ajutat ori cine ar fi el. Le-a cerut oamenilor să pună rănitul pă patul ei, după care o dat la o parte cârpele cu care învelit piciorul rănit şi s-a spăriet de ce a putut să vadă: piciorul era vânăt, mirosea urât, iar din rana lui se scurgea puroi. Omul avea şi fierbinţeală mare şi aiura.
- L-aţi adus târziu. Nu ştiu dacă oi putea face ceva, dar oi încerca. Lăsaţi-l aici, şi veniţi din nou poimâine dimineaţă. Dacă omul vostru va trăi până atunci, însamnă că putem trage nădejde că o să să vindece.
Străinii au plecat, dar nu înainte de a-i lăsa o pâine,  o bucată mare de clisă şi un putinei cu brânză. Ştefăneasa  a aţâţat focul şi a pus repede nişte apă la încălzât, apoi a scos, de pă unde erau puse, o ladă cu tot felul de ierburi, prafuri şi alifii făcute de ea şi una cu tot felul de instrumente. Cu ierburile o făcut nişte ceaiuri, iar instrumentele le-a ars la flacără ca să le curăţe de murdărie. O pregătit şi mai multe cârpe curate.
În timp ce făcea toate astea, i-a aruncat câteva căutături şi bărbatului întins pă patul ei. Părea un om tânăr şi zdravăn. Faţa nu i-o putut vedea pre bine din cauza bărbii crescută mare şi a pletelor care îi astupau parte din ea. Când a terminat pregătirile, s-o apucat de treabă. I-o deschis cu forţa gura rănitului şi i-o turnat în ea o ceaşcă de ceai, forţându-l să-l înghită. Era un ceai în stare să-l adoarmă pă om şi să-l facă să nu sâmtă pre tare  durerea. După ce o adormit, l-o legat bine de pat, apoi i-o tăiet rana  pă viu,  o dat la o parte carnea nesănătoasă, o spălat bine rana şi o pus pă  ea nişte frunze ca să sugă răul care a mai rămas, apoi a înfăşurat-o în cârpele pregătite şi le-a legat strâns. Din când în când, bărbatul scânce  şi să smuce în legături,  fără să se trezească. I-a pus nişte cârpe ude  pă frunte, l-o învălit cu un ţol gros, după care o stâns nişte cărbuni, i-o descântat şi s-o rugat lui Dumnezău să-l facă sănătos. Acum  o putut să-l vadă mai bine. I s-o părut că samănă cu Ştefan! Îi era şi ei somn, dar nu mai ave unde să să culce, sângurul pat era ocupat de rănit. Ar fi avut şi ea loc lângă el, dacă-l împingea mai la părete, dar era legat şi apoi nu s-ar fi îndurat  să-l tulbure. S-o aşezat pă un scaun, lângă pat, şi o moţăit acolo până la zâuă când or trezit-o  geamătele bărbatului,  care să şi zbatea în legătura făcută de ea, dovadă că a început să sâmtă mai tare durerea. L-o mai forţat să mai  bea nişte ceai de ăla special şi omul o adormit iară  şi s-o liniştit din nou.
În zâua care o urmat, i-o schimbat de câteva ori frunzăle de pă rană şi cârpele ude de pă frunte, şi  l-o obligat, de câte ori să trezea, să mai înghită din ceaiul ăla. Toată zâua a dormit şi a gemut prin somn.  Sara, obosâtă cum nu să mai poate,  Ştefăneasa l-o dezlegat pă bărbat şi  l-o împins, cu grijă, la părete, hotărâtă să să culce lângă el. Cum s-o pus în pat, a adormit şi nu s-a mai trezit până în cealaltă zî. Bărbatul a dormit şi el, toată noaptea.
Dimineaţa, când s-o trezit Ştefăneasa, bărbatul încă mai dormea. I-o pus mâna pă frunte şi s-o bucurat că nu mai ave fierbinţeală. „Dumnezău o vrut ca el să trăiască!” a gândit ea. Când, mai târzâu, s-or înfăţişat cei doi oameni care îl adusesără pă rănit la casa Ştefănesei, rănitul nu să trezise.
- Amu mi-ţi pute spune cine sânteţi, de unde veniţi şi ce o păţât omu ăsta?  i-o întrebat ea.
- Apoi, suntem ce o fost şi bărbatul tău înainte de a-l omorî cătanele, venim din pădurile de pă Meseş, iar omul pă care ţi l-am lăsat aici o fost rănit într-o ciocnire cu oamenii stăpânirii.
- Da de unde ştiţi voi ce-a fost bărbatul meu şi ce-o păţât el?
- De la omul care ne-o îndrumat la tine şi care-i din partea locului.
Ştefăneasa a înţăles că ei sunt haiduci, cum o fost şi Ştefan al ei, şi nu le-o mai pus nici o întrebare.
- Pe omul vostru l-am doftorit cum m-am priceput şi, pântru prima dată în dimineaţa asta nu mai are fierbinţeală, ceea ce-i un sămn bun, adică un sămn că s-ar putea face bine. Mai lăsaţi-l aici o săptămână.
Cei doi au fost foarte bucuroşi la aflarea veştii. I-or mulţămit Ştefănesei, i-o mai lăsat o desagă cu tot felul de alimente, şi-or plecat.
După încă o zâ, rănitul o putut să vorbească. A aflat cu mirare unde să află, iar Ştefăneasa a aflat că-l cheamă Ion. Or mai vorbit multe cele împreună. El a aflat despre ea  că-i văduvă, ea despre el că n-a fost niciodată însurat. Când o venit sara, ea şi-o tot făcut de lucru aşteptând ca Ion să adoarmă, ca să poată culca lângă el că altundeva nu avea unde.  Patuʹ era îngust aşe că nu puteau sta unul lângă altul fără să să atingă. S-o lipit de el şi în celelalte nopţi, că n-o avut ce face. În prima noapte o adormit repede, dar în a doua noapte atingerea lui o început s-o tulbure. El însă, pântru că o băut din ceaiul ăla,  o dormit fără să o simtă. Acum era altceva: Ion să putea trezi şi Ştefănesei îi era frică de asta. S-o pus totuşi lângă el după ce o crezut că o adormit. Ion însă nu dormea, aşe că atunci când o simţit-o, s-o întors spre ea şi o luat-o în braţe. Ştefăneasa nu s-a împotrivit şi s-o lăsat iubită.
În zâua următoare, Ion s-o sculat pântru prima oară din pat şi s-o putut sprijini pă piciorul rănit. Ba a ieşit puţin şi afară.
- Ai grijă să nu te vadă oarecine, că ne-am putea trezi cu cătanele aici, i-o atras sama ea.
- Cine ar putea să mă vadă?
- Cineva care ar veni la mine pântru  vreun leac, sau pădurarul care trece el pă aici din când în când.
Piciorul lui Ion se vindeca repede, iar legătura dintre el şi Ştefăneasa devenea tot mai strânsă pă zî ce trecea. Ea ar fi vrut să nu mai vină niciodată zâua când el o va părăsi, iar el i-a propus, nici mai mult nici mai puţin,  decât să plece de aici împreună. Ea s-a învoit şi a început să se pregătească pentru asta şi amândoi să-şi facă planuri de viitor.
Când mai era o zâ până când ortacii lui Ion urau să vină şi să-l ia de acolo, s-au trezit înconjuraţi de cătane. Cineva îl văzuse acolo pă Ion, pântru că el nu s-o putut răbda să nu iasă afară din casă, şi-o dat de veste oamenilor legii. Acel cineva nu putea fi decât păduraru, pântru că oamenii din sat nu s-ar fi îndurat s-o facă. L-or omorât pă Găvrilă care nu-i lăsa să să apropie de casă, or intrat în bordei şi or pus mâna pă Ion, care n-o avut cum să să apere, l-or legat şi l-or luat cu ei. Înainte de a pleca, şeful cătanelor i-o spus Ştefănesei:
- Dacă mai primeşti la tine tâlhari, te spânzurăm pă Căluda din sat, că acolo o să sfârşască în ştreang şi omul ăsta.
Tătă zâua după asta Ştefăneasa o plâns şi nu ştie ce să facă. Spre sară însă, s-o trezât cu ortacii lui Ion,  care or venit să-l ia de acolo. Or venit mai repede pântru că, i-au spus ei, cineva le-o dat de veste că Ion o fost văzut în pădure şi să temeau de cătane, care ar putea afla că el îi acolo. Din păcate, lucrurile s-au întâmplat tocmai aşe şi amu cei doi ortaci ai lui Ion nu ştiau ce să facă.
-          Musai să încercaţi să-l slobozâţi, i-o îndemnat Ştefăneasa.
Ea le-o povestit că Ion ar putea fi acum pă Căluda din sat, un deal de lângă biserică,  legat de un stâlp de acolo, la care i să zâce „a judecăţii”, urmând ca păstă o zî sau două  să fie judecat. Ea nu credea că paza  îi pre mare la număr şi trăgea nădeje că dacă ei i-ar lua pă neaştepate, ar putea să-i dovedească pă paznici şi să-l elibereze pă Ion. Le-o mai spus că ea îi poate duce în sat şi acolo le poate da o mână de ajutor.
Ortacii lui Ion s-or învoit. Or discutat împreună, dar  şi cu ea, ce şi cum or face şi, după ce s-o făcut sară, or încălecat toţi trei – ea pă calul adus pântru Ion – şi or plecat spre sat. Ajunşi la marginea pădurii, care se termina nu departe de biserica din sat, în dreptul căreia era Căluda, şi-or lăsat caii acolo, bărbaţii  şi-au luat cu ei arcurile şi săbiile  şi toţi trei s-or îndreptat, pă ocolite, aşe ca să nu poată fi văzuţi, spre locul unde le-o spus Ştefăneasa că ar pute fi legat Ion. Să întunecase, luna era acoperită de nori şi nu să vede pre bine.  Au ajuns în spatele bisericii şi acolo au aşteptat până o ieşit luna din nori. Când s-o întâmplat asta, or putut vedea pă Ion legat de stâlpul acela, iar nu departe de el o cătană care îl păzea. Mai departe de acolo, lângă un foc care era gata să să stângă, mai erau patru cătane, întinse pă iarbă. Să părea că dorm. Ortacii şi cu Ştefăneasa or mai discutat ă ţâră între ei, apoi toţi trei s-a târât pă iarbă până s-au apropiat cam la zece paşi de cătana care-l păze pă Ion. De acolo, unuʹ din ortaci  l-o luat pă paznic cu arcuʹ la ochi, apoi o slobozât o săgeată care l-o nimerit în spate.  Cătana o scos un strâgăt , după care o căzut la pământ. Strâgătul lui le-or trezit pă cătanele de lângă foc. Ele,  când şi-or văzut camaradul căzând,  s-or sculat repede în picioare, cu săbiile în mâini, uitându-se în stânga şi în dreapta să vadă de unde o venit săgeata. Ortacii lui Ion i-au luat la ochi şi au slobozât doă săgeţi în direcţia lor. Dor una din ele şi-o atins ţânta, celaltă s-o pierdut. Cătana lovită de săgeată o căzut în genunchi, ceilalţi trei văzând de unde vine atacul s-or îndreptat întra-colo, cu săbiile în mâini.
 Între timp, Ştefăneasa o alergat spre Ion cu un cuţât în mână, ca să taie ştreangul cu care era legat de stâlp şi sforile cu care îi erau legate mâinile. A ajuns la el, dar abia a apucat să-i elibereze mâinile, că, de lângă foc, cătana care fusese rănită, o săgetat-o  în spate. Înainte de a cădea, o apucat să-i deie cuţâtul lui Ion, care şi-o tăiet sângur ştreangul cu care era legat, după care o alergat spre cătana de lângă foc, care tocmai trimise o săgeată şi înspre el, dar care nu şi-a atins însă ţânta. Cu o lovitură de picior i-o aruncat arcul din mâini şi l-o trântit la pământ. Şi-o pus genunchiul pă el şi i-o înfipt cuţâtul în inimă, lăsându-l fără suflare.
Cei doi ortaci or reuşit să-o omoare pe una dintre cele tri cătane care i-au atacat, iar pă celelalte două le-au pus pă fugă. După asta, văzându-l pe Ion  deasupra cătanei de lângă foc şi pe Ştefăneasa căzută lângă stâlp, or alergat spre ea. Odată cu ei o ajuns acolo şi Ion. Femeia trăia, avea o săgeată înfiptă în spate, iar din gură îi curgea sânge. I-au scos săgeata, Ion a  luat-o în braţe, după care s-au îndreptat repede toţi spre locul unde îşi lăsaseră caii. Au încălecat, Ion a luat-o pe Ştefăneasa în şa, lângă el, au dat pinteni cailor şi s-au afundat în pădure. Pă drum, ea şi-a dat duhul, în braţele lui Ion. N-o puteau lua cu ei, n-aveau timp nici să o îngroape, bănuind că cele două cătane rămase în viaţă, cu întăriri din sat, au plecat deja pe urmele lor, aşa că s-au abătut pe la bordeiul ei, Ion a pus-o pe patul unde s-au iubit, şi-a făcut cruce, a ieşit afară, l-a luat cu el şi pe Niculae, a închis uşa, după care a dat foc borediului. Cei trei bărbaţi au rămas acolo, cu capetele descoperite, până când n-a mai rămas nimic din el şi nici din Ştefăneasa, după care au plecat. Niculae mieuna a jale.
Pădurii aceleia oamenii din sat au început să-i zică Ştefăneasa. I-au zâs aşe şi locului care o rămas acolo, după tăiere pădurii. Aşe-i zâc oamenii şi astăzi.


Citeşte mai mult >>