miercuri, 20 ianuarie 2016

TOVARĂŞUL BARON - O călătorie în lumea pe cale de dispariţie a aristocraţiei transilvane -


Versiunea în română a cărţii a apărut la Editura Corint,  în anul 2015, în traducerea din engleză a doamnei Carmen Ion.  Autorul ei, Jaap Scholten, este un scriitor olandez, născut în anul 1963. S-a căsătorit cu o unguroaică şi s-a stabilit în Ungaria. Soţia sa are origini nobile, ungureşti şi transilvane. A  fost impresionat de poveştile de viaţă ale unor nobili transilvăneni şi de suferinţele suferite de ei după  terminarea celui de al Doilea Război Mondial. Se hotărăşte să le pună poveştile pe hârtie. În vederea acestui fapt  călătoreşte mult în Transilvania pentru a se documenta. Întâlneşte urmaşi ai nobilimii transilvane preocupaţi să-şi redobândească de la statul român averile deţinute în 1945, luate abuziv luate abuziv de acesta.
Deşi are origini burgheze  şi este doar căsătorit cu o unguroaică descendentă a unei familii cu sânge albastru, autorul se consideră, în mod inconştient poate, ca  făcând parte din nobilimea maghiară, îi place să se amestece printre membrii acesteia, vorbeşte în numele lor, se străduieşte să-i pună pe cât posibil într-o lumină favorabilă, se zbate pentru drepturile lor şi, ca majoritatea ungurilor,  îi dispreţuieşte pe români.
Cartea lui e plină de invective şi acuze nedrepte la adresa românilor. Presupun că ea a fost scrisă în engleză şi nu în olandeză sau maghiară, pentru că autorul n-a fost preocupat ca  noi românii sau maghiarii să aflăm ce li s-a întâmplat nobililor unguri din Transilvania, ci a dorit ca Europa Occidentală şi restul lumii să-i vadă, pe români în special, puşi într-o lumină nefavorabilă.
Românii n-au avut multe motive să-i simpatizeze pe nobilii unguri, ai căror supuşi au fost aproape o mie de ani. Deşi românii ei erau băştinaşii ţinutului Transilvan şi populaţia cea mai numeroasă de acolo, nobilii ungurii, care făceau şi desfăceau legile principatului şi deţineau toată puterea, nu le-au permis, secole de-a rândul, să-şi spună cuvântul în treburile principatului, nu le-au recunoscut religia şi i-au exploatat fără milă.  Am considerat necesar ca la începutul acestei recenzii să spun câteva cuvinte despre cum s-a născut nobilimea maghiară şi ce fel de oameni au fost nobilii unguri, bazate  pe informaţii din această carte şi din afara ei.
În secolele XI şi XII majoritatea pământului Ungariei şi Transilvaniei a aparţinut regelui ungur, care a răsplătit cu bucăţi mai mari sau mai mici din el, de obicei disparate, pe cei care i-au fost loiali. Astfel au luat naştere nobilii, o categorie de oameni mult mai înstărită decât restul populaţiei. În secolele următoare, prin schimburi de terenuri, căsătorii sau moşii întregi acaparare cu japca, aceştia şi-au comasat şi mărit considerabil proprietăţile. De ei se ocupă autorul în cartea la care ne referim. Habsburgii le-au acordat unora dintre ei, la sfârşitul secolului XVII, titluri nobiliare de  baron, conte, duce şi mare duce.
Atât Habsburgii cât şi principii transilvani, au înnobilat şi soldaţi care s-au distins pe câmpul de luptă, funcţionari civili conştiincioşi, agricultori performanţi, clerici, avocaţi etc. De obicei cei înnobilaţi nu primeau nici un fel de donaţie, dar erau scutiţi de unele obligaţii fiscale şi se bucurau de câteva privilegii.  Astfel a apărut categoria „nobili de o sesie” - mai numiţi şi „nobili de şapte pruni”, sau „nobili opincari”. La sfârşitul secolului al XIX-lea,  în Ungaria era o mare inflaţie de astfel de nobili. Printre ei s-a numărat şi un strămoş al meu din partea mamei, iar în satul meu natal, Bănişor,judeţul Sălaj, erau, la 1820, nu mai puţini de nouă nobili opincari.
Prin urmare, nobilii - consideraţi o categorie specială, oameni cu sânge albastru, de caracter şi cu maniere alese - au fost, la origine, nişte oameni obişnuiţi. Înnobilarea iniţială nu le-a schimbat imediat culoarea sângelui şi nici manierele sau caracterul şi nici conferirea ulterioară a unor titluri nobiliare  nu le-a făcut sângele şi mai alabastru, manierele mai rafinate şi caracterul mai frumos. Asta a putut-o face numai educaţia din afara familiei, iar ei, spre deosebire de restul cetăţenilor ţării lor, au avut posibilitatea materială să se instruiască. Cred că au trebuit să treacă câteva generaţii până a început să conteze şi educaţia din familie. La unii a prins educaţia, la alţii nu, unii au devenit manieraţi, alţii au rămas neciopliţi, unii au fost cinstiţi, alţii nu, unii au fost oameni de caracter, alţii jigodii. Se pot vedea toate acestea studiindu-le biografiile.  Am făcut asta pentru membrii familiei Bánffy, care timp de patru sute de ani au deţinut proprietăţi în Bănişor. Ei sunt, consider eu, un exemplu tipic de parvenire şi comportament pentru  nobilii transilvăneni. Ceea ce voi spune despre ei, am preluat din cartea „Trecut şi prezent despre Bonţida. Studiu monografic”, scrisă de prof. univ. dr. Aurel Loşonţi şi apărută  în Editura U.T. Press din Cluj-Napoca, în anul 2001.
În 1435, regele Sigismund al Ungariei donează familiei Bánffy (unei ramuri a ei) nişte terenuri în Nuşfalău.  Prin cumpărări, fraude, violenţe şi procese, membrii ei reuşesc să-şi sporească averea. În 1508, familia devine proprietar al domeniului Bonţida, unde îşi stabileşte reşedinţa de bază. Treizeci de ani mai târziu, averea ei ajunge la 1397 de moşii, răspândite în toată Transilvania. Membrii acesteia şi-au sporit proprietăţile şi au intrat în posesia unora noi şi prin viclenii asupra posesiunilor fraţilor, rudelor apropiate şi îndepărtate ca urmare a decesului lor sau a ruinării economice.
În secolul al XVII-lea, membrii foarte avuţi ai familiei Bánffy au primit titlul de baroni. Unii dintre ei au fost oameni merituoşi  şi au ocupat funcţii importante în stat, alţii nu s-au distins prin nimic. Unii au avut şi caracter, alţii nu. 
În 1646, Banffy Dénes, cel care prin violenţe şi samavolnicii  va acapara multe moşii, era cel mai influent nobil la curtea principelui Transilvaniei. A fost un tip foarte fudul, punând mare preţ pe fast şi pompă. A sfârşit prin a fi decapitat de către principele Transilvaniei Mihai Apaffy, fiind acuzat de trădare. În 1692, fiul său, Banffy György I, devine primul guvernator al Transilvaniei. Contemporanii l-au descris ca fiind un om lacom, avar, care nu respecta legile, dreptatea şi adevărul. Îl preocupau mai mult ospeţele şi chefurile.
Un alt Bánffy Dénes a fost consilier al Mariei Tereza. Esenţa vieţii sale era pompa, strălucirea şi dorinţa de preamărire. El a reconstruit castelul de la Bonţida şi a făcut din domeniul de acolo un Versailles  al Transilvaniei. În schimb, Bánffy Farkas, fratele său, baron şi presbiter de Cluj, avea un suflet deosebit, deprinderi alese şi era un bun cunoscător al dreptului. A fost, pe rând, preşedintele tribunalului din Cluj, consilier juridic la curtea imperială, preşedinte al tezaurului Transilvaniei. Moare în 1794 şi este înmormântat la Bratislava. Pe statuia lui de acolo scrie: „….a  fost un bărbat vestit şi statornic, cu mare respect pentru dreptate şi învăţat în toate cele.”
Un alt Bánffy de treabă a fost Bánffy György II, care avea rang de conte, era patriot, dar şi credincios familiei imperiale, era susţinător al progresului ştiinţei şi dornic să-i ajute pe cei care doreau să studieze. În 1787 este numit guvernator al Transilvaniei. El a construit palatul Bánffy din Cluj. În schimb, fiul său György, militar de carieră, un bărbat de o rară frumuseţe, şi-a petrecut viaţa numai în chefuri şi distracţii, irosindu-şi averea moştenită. Rămas falit şi-a pus capăt vieţii aruncându-se de pe podul principal peste Someş din Cluj.
Fără să aibă nici o legătură cu satul meu natal, îl amintesc şi pe Miklós Bánffy, eminent om politic şi de cultură, scriitor,  autor al unei trilogii despre nobilimea maghiară.
Ziaristul australian Wilfred G. Burchett, citat de autor, scrie: În general, aristocraţia semifeudală maghiară era cea mai coruptă şi decadentă din Europa, putând fi comparată doar cu Rusia Romanovilor în perioada de apus a Imperiului Ţarist*.
Am dorit să arăt că nobil maghiar nu înseamnă neapărat un om cinstit, plin de bune maniere şi patriot, că nu toţi cei care au purtat titluri nobiliare au făcut numai lucruri bune. Urmaşii nobililor trebuie trataţi nu prin prisma titlurilor pe care le moştenesc ci ţinând cont de calităţile individuale ale fiecăruia. Câţiva dintre ei, menţionaţi de autor, sunt de aceeaşi părere cu mine. Citez din carte:
Pál Fetetics, era de părere că nu trebuie să priveşti înapoi, ci să te afirmi prin propriile forţe. Îi dispreţuia pe aristocraţii emigranţi în Austria şi Germania care păreau să considere titlurile nobiliare pe care le deţineau drept cea mai mare virtute a lor
Miki  Széchenz, voia să fie apreciat pentru propriile realizări, nu după statutul social de care se bucurase familia lui.
În Transilvania averea familiei aristocrate o moştenea fiul cel mare iar titlurile nobiliare s-au transmis pe linie masculină. Nobilii se căsătoreau între ei, căsătoria cu o rudă de gradul al doilea sau mai mare fiind permisă. Înainte de Primul Război Mondial, în Transilvania  erau 34 de familii şi se înrudeau toate între ele din care motiv nobilii transilvăneni erau probabil cu toţii nebuni, susţine unul dintre ei, citat de scriitorul  Patrik Leigh Fermor. Edificator este ce declară la un moment dat Farkas Bánffy, descendent în viaţă al celebrei familii: ….mama nu mi-e doar mamă ci şi verişoară de gradul cinci.
În urma reformelor agrare care au avut loc imediat după 1918, nobilii unguri din Transilvania au rămas cu cel mult 200 hectare de pământ arabil, iar după cea din 1945, au mai rămas cu 50. În 1949, au fost complet expropriaţi.
La 3 martie 1949, toţi moşierii din România, printre care şi nobilii maghiari, au fost deposedaţi de averi, evacuaţi din case, întemniţaţi sau li s-au stabilit domicilii obligatorii, obligaţi să locuiască în spaţii mici şi necorespunzătoare, uneori cu mai multe familii la un loc.
În anii scurşi de la desfiinţarea nobilimii ca şi clasă socială în România şi până în prezent, victimele exproprierilor şi a deportărilor de la 3 martie 1949 au dus-o greu, au trebuit să presteze tot felul de munci pentru a se întreţine, iar majoritatea lor au dispărut. Urmaşii lor au fost persecutaţi, îngrădindu-li-se  dreptul la instruire. Ca să se întreţină s-au văzut obligaţi la ocupaţii ca cele de: brigadier, jumulitor de păsări, funcţionar la antrepozite, săpător de şanţuri, coşar, tâmplar, servitor, cioban, cizmar, sperietor de păsări, deratizator, paznic de noapte, gropar, vânzător de îngheţată, dactilografă, croitoreasă, infirmieră, vopsitor de nasturi,  vânzătoare, femeie de serviciu, cusătoreasă. S-a întâmplat ca unii dintre colegii lor de la locurile de muncă să li se adreseze cu „tovarăşe conte” sau „tovarăşe baron”. De aici, titlul cărţii.
Începând din 1949, spune autorul, nobilii din Ungaria şi România au fost condamnaţi la o viaţă comparabilă cu cea a şerbilor de dinainte de 1848. Înseamnă că  el habar nu are cum trăiau de fapt aceşti şerbi, supuşi ai nobililor maghiari, şi de ce samavolnicii au fost în stare stăpânii lor. Enumăr câteva din pedepsele la care erau condamnaţi iobagii transilvăneni: condamnare la moarte (spânzurătoare, decapitare, tragere în ţeapă, atârnarea în furci, arderea pe rug, tragerea pe roată, înecarea, îngroparea de viu, sugrumarea), mutilare (scoatere ochi, tăiere limbă, tăiere urechi, dezmembrare), bătaie ( cu toiagul, cu buzduganul, cu lopata, cu nuiele, cu biciul, la tălpi). Foarte exemplificatoare sunt modurile în care au fost executaţi Gheorghe Doja sau Horea şi Cloşca: primul prăjit de viu într-un fotoliu metalic înroşit în foc, din carnea lui fiind obligaţi să mănânce tovarăşii săi pe când el încă mai trăia, ceilalţi doi au fost traşi pe roată de vii. La 1848, Gh. Bariţiu scrie: „Ceea ce în această epocă nu se mai vedea nicăieri în Europa, se vedea în tot cuprinsul Transilvaniei, adică furcile şi spânzurătoarele ridicate în permanenţă la toate comunele”. În Bănişor există, în centrul satului, un deal care se numeşte Căludă. Denumirea lui vine de la stâlpul din vârful lui, zis şi „al judecăţii”, de care erau legaţi iobagii din sat pentru a fi judecaţi şi pedepsiţi.
Autorul cărţii îi deplânge pe nobilii unguri şi acuză statul românesc de atunci  pentru tot ce i-a determinat să îndure după 1944. Deplângem şi noi suferinţele lor şi ale tuturor celorlalte victime ale comuniştilor.  Autorul însă, consideră că: În România nobilii maghiari au fost consideraţi de două ori inamici, în dubla lor calitate de duşmani de clasă ai unei ţări duşmane. Ajuns însă la Sighet şi văzând cât de mic este numărul ungurilor victime ale regimului comunist faţă de numărul mare al victimelor din rândul românilor, mărturiseşte: Sunt uşor dezamăgit, dar apoi îmi dau seama că raportat la numărul total al victimelor comunismului din România, contingentul de nobili maghiari este minuscul. N-am înţeles de ce este dezamăgit domnul Jaap Scholten!? Ar fi fost fericit dacă numărul lor era mai mare, pentru că atunci ar fi avut atunci motive şi mai puternice să-i acuze pe români? Aproape că nu există familie de români care să nu fi avut cel puţin un membru al ei arestat, deţinut sau executat de comunişti. În familia mea a fost tata, obligat la doi ani de detenţie din motive politice.
Spre deosebire de Ungaria, România se obligă să returneze foştilor proprietari - foşti sau actuali cetăţeni români -, toate averile confiscate de regimul comunist între 1945 şi 1989. Personal n-am nimic împotriva acestei legi. Cred că e cinstit să se procedeze aşa. Cred, de asemenea, că e o şansă ce se dă palatelor şi conacelor nobililor din Transilvania să fie readuse în stare normală şi să devină obiective turistice alături de bisericile de lemn româneşti sau bisericile fortificate săseşti, iar pădurilor să fie păzite. Am fost împreună cu un grup de excursionişti la castelul Teleki din Gorneşti, retrocedat urmaşilor foştilor proprietari. L-am cunoscut acolo pe Gábor Teleki, menţionat în carte de autor, şi împreună cu alţi colegi de excursie am făcut donaţii băneşti (modeste) pentru amenajarea ca muzeu a castelului.
 Cei care îşi revendică acum proprietăţile, ar trebui să-i fie recunoscători statului Roman că a luat această hotărâre. Din păcate lucrurile nu se întâmplă aşa. Autorul cărţii reclamă distrugerile pe care le-au suferit imobilele nobililor unguri din momentul în care ele au fost naţionalizate şi ar dori ca ele să fie aduse în bună stare de statul român. Ar fi bine dacă statul şi-ar putea permite să reabiliteze foarte repede atât imobilele nobililor unguri cât şi pe cele ale moşierilor români, aflate în aceeaşi situaţie.  Majoritatea acestora însă, sunt incluse pe lista monumentelor istorice (majoritatea castelelor şi conacelor nobililor unguri figurează pe această listă) şi sunt sub incidenţa „Legii privind protejarea monumentelor istorice” Autorul are neruşinarea să susţină că: Guvernul român pare a fi consimţit la aceste distrugeri, bucurându-se în secret că moştenirea culturală rămasă drept dovadă a prezenţei maghiare în Transilvania dispare treptat de pe faţa pământului. Escrocilor care conduc afacerile ţării de la Bucureşti nu le pasă nici negru sub unghie.**
Restituirea nu este simplă şi nici uşoară. În imobilele solicitate funcţionează diferite instituţii publice,  care trebuie evacuate, actele de proprietate se strâng uneori anevoie, birocraţia e mare şi corupţia îşi arată pe alocuri colţii. Mai trebuie să spunem, cu tristeţe, că românii ardeleni puşi să traducă în fapt această lege,  n-o fac cu plăcere. În memoria lor nobilii unguri sunt legaţi de cei aproape o mie de ani în care ei le-au fost robi îndurând toate mizeriile din lume. Ei îşi mai amintesc de masacrele săvârşite de unguri, în anul 1940, în satele sălăjene Ip şi Treznea, iar  în 1944 în satul maramureşean Moisei (în Treznea, atrocităţile au fost comandate de nobilul maghiar a cărui familie stăpânise în trecut satul). Nu pot să-i ierte nici cei din Ardealul de Nord, ocupat în 1940 de unguri -  printre care s-a numărat şi familia mea - , obligaţi  să-şi părăsească casele şi averile pentru a se feri de răzbunarea ungurilor (în refugiu, tatăl meu a primit ameninţări de la notarul ungur din satul din care am plecat).
După mărturiile lui Iános Gudenus - specialist în materie de nobilime transilvăneană cum îl numeşte autorul -, în 1989, înainte de căderea comunismului, mai trăiau în Transilvania douăzeci şi una de familii aristocratice numărând circa optzeci de persoane. Până în 2001 şi 2013, anii apariţiei principalelor legi privind restituirile, numărul lor a scăzut. Cei rămaşi, precum şi alţii, trăitori în afara României, au făcut cereri de restituire, care le-au fost total sau parţial satisfăcute. Din carte reiese că lui Béla Bánffy jr. i s-au retrocedat 10.000 hectare de pădure şi două castele; lui Gerghely Roy Chowdhury i s-au restituit câteva mii de hectare de pădure, un conac, un parc şi o casă de vânătoare; Katalinei  Roy Chowdhury  i s-a restituit toată moşia familiei ; Lui Gábor Teleki i s-a retrocedat imensul palat baroc de la Gorneşti; Kati Urgon a reintrat în posesia moşiei familiei; Zsolna Ugron a intrat în posesia casei familiei, pe care a donat-o comunităţii locale. Frumos gest!
Ungurii, la rândul lor, au profunde antipatii antiromâneşti, legate de faptul că în 1918 au pierdut toată Transilvania, iar în 1945 au pierdut pentru a doua oară  partea de nord-vest a ei. Nu se pot obişnui cu realitatea că cei pe care  i-au dispreţuit şi le-au fost  supuşi le sunt acum liberi şi, mai mult, le sunt egali în drepturi. Autorul s-a lăsat molipsit de aceste antipatii cărora le dă glas în mai multe pasaje din carte. Vechii proprietari sunt nemulţumiţi, iar autorul, dând glas nemulţumirii lor, nu se sfiieşte să jignească autorităţile române locale numindu-le: provinciali ajunşi în funcţii de răspundere pe bază de nepotism şi care domnesc asupra zonei pe care o au în păstorire precum paşalele din Imperiul Otoman. Nici o afacere nu se poate încheia, nici un aviz nu poate fi obţinut fără ca o sumă fixă sau un procent să nu ajungă în buzunarele primarului.
Autorul deformează în mod jignitor  istoria României. Citez: Carol I a fost încoronat ca rege al României în 1881. Era perioada în care, după retragerea otomanilor din Balcani, occidentalii s-au ocupat de întemeierea de case regale în statele peninsulei. De obicei, se găsea câte un prinţ german care se lăsa convins ca să devină rege al unei ţări de care nu se auzise niciodată Prinţului de Hohenzollern i-a fost oferită România la 1886. Despre regina Maria scrie: Din cei şase copii ai săi nu se ştie cine a fost tatăl ultimilor trei.
Chiar despre Ceauşescu, pe care noi românii îl urâm cu toată fiinţa noastră, exagerează unele lucruri, probabil din dorinţa de a-l asocia cu poporul român, luându-se după proverbul: „Cum îi turcul îi şi pistolul”. Citez: În 1978 când Ceauşescu a vizitat Regatul Unit la invitaţia reginei Elisabeta a II-a, şi-a luat cu el cearşafurile  şi feţele de pernă pentru a nu fi otăvit…. La sfatul preşedintelui Franţei, pe care cuplul prezidenţial român îl vizitase cu câteva luni înainte, Regina ordonase înlăturarea argintăriei şi a tuturor obiectelor de valoare din camerele destinate oaspeţilor….Ceauşescu îşi clătise cu grijă degetele cu alcool după ce regina îi strânsese mâna. Îi posibil ca autorul să fi cules aceste informaţii din cărţile sau articolele din lista sa bibliografică. Dacă-i aşa, le-a ales tendenţios, iar autorii lor au fost, la rândul lor, tendenţioşi.
În carte mai scrie : Mai mulţi transilvăneni (unguri, bineînţeles n.n.) mi-au spus: Europa se termină imediat după Transilvania…. şi… Cavalerismul şi cultul onoarei n-au răzbătut niciodată de culmile Carpaţilor. Nu pot fi de acord cu astfel de afirmaţii. M-am născut în Ardeal, am copilărit şi mi-am făcut studiile gimnaziale şi liceale acolo. Am locuit la un moment dat într-un sat ai cărui locuitori erau majoritatea unguri. N-am putut să fac deosebiri esenţiale între ei şi români. Locuiesc de cincizeci şi cinci de ani în Vechiul Regat. La fel, nu pot să fac o deosebiri importante între locuitorii de aici şi cei de dincolo de Carpaţi.
Autorul are o idee năstruşnică: Înainte de a pleca spre Sighet, le-am spus prietenilor mei din Ungaria că aveam să încerc să petrec o noapte într-o celulă din RomâniaReacţia lor, care mi-a confirmat neîncrederea ungurilor în tot ce este românesc, a constat invariabil   într-un avertisment: „Ai grijă şi asigură-te că o să-ţi dea drumul dimineaţa” .Cererea nu i-a fost, bineînţeles, aprobată, toate celulele din fosta închisoare fiind amenajate muzeal, ceea ce i-a dat prilejul lui Jaap Scholten să vină cu alte acuze la adresa statului român.
Urmează alte jigniri:
…… pe măsură ce înaintăm spre est către graniţa cu România, aproape toţi ungurii pe care i-am întâlnit în cale ne-au prevenit asupra pământului barbar pe care urma să păşim (1991)……Imediat după intrarea în România am fost frapaţi de sărăcia oamenilor. După ce am trecut graniţa în apropiere de Oradea, ne-am dat seama că ţara se afla cu douăzeci şi cinci de ani în urma Ungariei. Pe parcursul celor cincizeci de kilometri până la Aleşd, decalajul ni s-a părut a înclina mai degrabă spre o jumătate de secol, iar după ce am părăsit şoseaua principală şi ne-am aventurat în zona deluroasă, Ilona (soţia autoruli n.n.) şi cu mine ne-am trezit în Ev Mediu.
Diferenţa enunţată între cele două ţări este exagerată şi răuvoitoare. Desigur, exista o diferenţă. E un fapt recunoscut că în Europa pe măsură ce avansezi de la est la vest, ţările sunt mai civilizate iar nivelul de trai al locuitorilor lor este mai ridicat. Când vii dinspre vest spre est, situaţia este inversă.  Sunt sigur că şi străinul care, în 1991, intra în Ungaria venind din Austria sau Olanda, constata un decalaj la fel de mare între ţara sa şi cea în care tocmai intra.  Impresia de Ev Mediu i-au lăsat-o autorului aspectele satelor săseşti. Ele arătau ca în Evul Mediu, pentru că locuinţele şi bisericile lor datează de atunci, dar nivelul de trai şi cel civilizaţie ale saşilor a fost tot timpul mai mare decât cel al românilor şi ungurilor.
În 2009, pe autor îl impresionează neplăcut noile construcţii din satele şi oraşele româneşti. Nu-i plac nici formele şi nici culorile în care sunt zugrăvite:  În calitate de vizitator inocent, ai câteodată impresia că te afli într-o călătorie psihedelică, indusă de consumul de LSD.
Autorul întâlneşte o româncă, despre care spune că e amabilă, şi atentă, un om cu standarde etice înalte. Nu ezită însă, ca imediat după asta, să-i jignească ţara: M-am mirat de multe ori că în Estul sălbatic ai deseori ocazia să întâlneşti persoane de acest gen, rafinate şi foarte civilizate (deşi nu sunt nici baronese nici contese, aş adăuga eu), ca nişte orhidee ce înfloresc într-o groapă de gunoi .
A colindat toată Transilvania şi o bună parte din ţară. N-a văzut nimic de laudă sau cel puţin demn de remarcat din cele făcute de români. În Maramureş s-a făcut că nu vede bisericile şi porţile din lemn. N-a vrut să vadă nici pitorescul satelor româneşti din Apuseni, nici ce au frumos oraşele noastre. A fost în schimb atent la toate aspectele negative, lucrurile urâte, despre care s-a grăbit să scrie. În Dobrogea, în 2010,  merge de-a lungul Canalului pe urmele fostelor lagăre de deţinuţi, recapitulează cifre cu deţinuţii şi morţii de la Canal şi descrie tratamentul neomenos la care erau supuşi. Despre podul Saligny spune că e frumos. În sfârşit! mi-am spus, a găsit ceva frumos şi în România. Podul  peste Canal este însă  urât; întreaga regiune pute a comunism de modă veche; casele sunt puţin mai mari decât nişte colibe; pare că nimeni nu s-a obosit să construiască aici ceva de când otomanii au pârjolit şi abandonat locurile în 1878, cu excepţia unei centrale nucleare.
Iată ce scrie despre Revoluţia de la 1989 şi despre perioada de imediat după Revoluţie: Primele două luni după revoluţie s-au scurs într-o stare de euforie generalizată. Românii au mulţumit deschis minorităţii maghiare pentru că îi scăpase de dictator  (ce inepţie!!!)             – revoluţia română a început la Timişoara în biserica şi casa pastorului maghiar Lázsló Tökés –, însă după trei luni naţionalismul românesc şi-a făcut simţită prezenţa şi Tibor (Tibor Kálonky, maghiar din  Germania, venit în România cu ajutoare n.n.) tatăl lui şi doi jurnalişti unguri abia au evitat să fie linşaţi la un miting al Partidului România Mare desfăşurat la Alba Iulia, la care au participat patru mii de oameni. Au fost târâţi spre un felinar  de către mulţimea care striga „Bem sânge de maghiar”. Cineva a adus o frânghie. Tibor a reuşit să le arate paşaportul american, iar tatăl lui, documentele de identitate franceze, la timp pentru a nu fi spânzuraţi. După trei săptămâni, în martie 1990, la un miting similar ţinut la Târgu Mureş, opt maghiari au fost linşaţi. Numărul victimelor ar fi fost şi mai mare dacă ţiganii din Târgu Mureş nu ar fi sărit să-i salveze pe maghiari, strigând „Ne ajutăm vecinii unguri!”
În acest paragraf sunt mai multe deformări ale adevărului, menite să ne pună pe români într-o situaţie proastă. Mă îndoiesc că românii au strigat „Bem sânge de maghiar”.  Expresia este luată mai degrabă dintr-o scandare a ultraşilor unguri la un meci de fotbal Ungaria-România, desfăşurat la Budapesta, înlocuind cuvântul „român” cu „maghiar”.  În 1990, când au avut loc evenimentele descrise, Partidul România Mare nu se înfiinţase. Despre un miting la Alba Iulia în aprilie sau martie 1990, n-am reuşit să aflu nimic.  Incidentele etnice de la Târgu Mureş din martie 1990 s-au soldat, conform mărturiilor oficiale şi ale lui Kiraly Karoli, pe atunci vicepreşedinte CFSN, cu şase morţi: trei români şi trei unguri.
Apariţia în limba română a cărţii a fost coordonată de istoricul Filip-Lucian Iorga. În prefaţa la carte, el scrie: Transilvania aparţine astăzi României, iar majoritatea populaţiei a fost şi este românească, dar în trecut provincia a fost condusă de elitele nobiliare maghiare. Cunoaşterea acestor fapte ne poate ajuta să înţelegem şi să depăşim atât dorinţa de revanşă a românilor, după 1000 de ani de „stăpânire străină” aspra unui teritoriu cu majoritate românească, cât şi nostalgia ungurilor după un teritoriu care „le-a aparţinut” timp de 1000 de ani şi care a avut un rol de primă importanţă în construirea identităţii lor naţionale. Din păcate, cartea lui Jaap Scholten, interesantă şi scrisă bine, în loc să contribuie la instaurarea unui climat de înţelegere şi de acceptare reciprocă între români şi unguri, reuşeşte să-i irite şi pe unii şi pe alţii, prin o serie de exagerări şi neadevăruri de care a uzat la scrierea ei.
Artemiu VANCA
* Părţile din text scrise cu italice sunt citate din carte.
** Sublinierile din text îmi aparţin.


Citeşte mai mult >>

joi, 14 ianuarie 2016

MIHAI EMINESCU, ROMÂNUL ABSOLUT. FACEREA ŞI DESFACEREA UNUI MIT


În această carte, Lucian Boia trece în revistă  cariera scriitoricească a poetului, subliniind modul cum a fost el perceput atât de contemporani cât şi de cei care i-au urmat în viaţă. Ne desluşeşte modul în care a apărut mitul Mihai Eminescu, ne arată culmile pe care a ajuns el, urmat de  declinul lui,  precizând ce a mai rămas din el şi ce ar trebui să rămână, indiferent de ce cred sau vor crede despre poet unii sau alţii.
Încerc să redau, din carte, părerile cele mai interesante despre poet ale adulatorilor şi detractorilor lui, de-a lungul timpului. Dar, fiindcă e vorba de un mit, multe sunt exagerate. Autorul cărţii nu le-a aprobat, dezaprobat sau comentat,  ne-a lăsat pe noi să o facem. Toate pasajele scrise cu italice sunt citate din carte.
La debutul lui şi în perioada imediat următoare, poetul a avut parte mai mult de contestări şi ironii decât de păreri favorabile. Este vorba de perioada 1870-1880, în care a publicat în „Convorbiri Literare” poezii ca „Venere şi Madonă”, „Mortua est!” „Epigonii”, „Floare albastră”, „Lacul” etc.. Mi mi-au plăcut foarte mult toate şi am fost consternat să aflu părerea care au avut-o despre ele contemporanii poetului:
Titu Maiorescu:  Cu totul deosebit în felul său, om al timpului modern, deocamdată blazat în cuget, iubitor de antiteze cam exagerate, reflexiv mai peste marginile iertate, până acum aşa de puţin format, încât ne e greu să-l cităm îndată după Alecsandri, dar în fine poet, poet în toată puterea cuvântului. Referitor la poeziile lui de început, face următoarele obiecţii: Venere şi Madonă cuprinde o comparare confuză; sunt greşeli ce trebuie neapărat îndreptate; uneori gândiri şi expresii prea obişnuite, multe rime rele; nu înţelegem, nu putem primi această neglijenţă a formei.
Iacob Negruzzi: Cu tot talentul său, românul nu va primi niciodată idei obscure în formă obscură. Dar apoi gramatica?! El va avea câţiva amatori răzleţi, dar publicul cel mare nu-l va ţinea în seamă, de nu se va îndrepta”. Aici m-am gândit că dacă şi Eminescu a făcut greşeli de gramatică, nouă, muritorilor de rând, ele ne vor fi iertate.
Chiar Eminescu, referindu-se într-o scrisoare adresată Veronicăi Micle în 1882, scrie:  Titus îmi propune să-mi editez versurile şi am luat de la el volumul 1870-71 din „Convorbiri” unde stau „Venere şi Madonă” şi „Epigonii”. Vai, Muţi, ce greşeli de ritm şi rimă, câte nonsensuri, ce cuvinte stranii! E oare cu putinţă a le mai corija, a face ceva din ele? Mai nu cred, dar în sfârşit să cercăm. Mă întreb: oare câţi dintre poeţii actuali mai ştiu ce-i aia rimă, ritm sau cunosc sensul cuvintelor de care se folosesc?
Eminescu depăşeşte „greşelile” din perioada de debut.  Boia declară că el a reuşit performanţa de a face poezie înaltă în termeni accesibili, abordând temele fundamentale,  în triplu registru: filozofic, patriotic şi erotic, într-un limbaj seducător şi pe înţelesul oricui. După 1880,  el publică, tot în „Convorbiri Literare”, „Scrisorile….”, „Luceafărul”, „Doină”, „Mai am un singur dor”, „La steaua” etc..
În 1883, Titu Maiorescu publică, pentru prima oară în volum,  61 de poezii ale lui Eminescu. Poetul începe să fie cunoscut de publicul larg. În prefaţa volumului, Maiorescu scrie despre poet şi poeziile sale: a fost înzestrat cu darul de a întrupa adânca sa simţire şi cele mai înalte gânduri într-o frumuseţe de forme, sub a cărui farmec limba română pare a primi o nouă viaţă” Până la moartea poetului, în 1989,  mai apar patru ediţii ale cărţii. După moartea poetului, până în 1901 mai apar patru ediţii ale ei, în paralel cu alte cărţi cu poeziile şi proza lui, sub îngrijirea lui V.G. Morţun sau A.D. Xenopol. Poeziile lui Eminescu sunt tot mai cunoscute şi tot mai apreciate de către români. Sunt introduse în manualele şcolare atât în cele din România cât şi în cele româneşti din Transilvania. Lucian Boia menţionează: Se vede bine că sub raportul circulaţiei literare, românii transilvăneni erau deja uniţi cu România. Mitul Eminescu, a fost declanşat.
Alexanru Vlahuţă declară despre poezia lui Eminescu: Da, acesta este marele curent, care porneşte într-adevăr de la Eminescu: farmecul particular al limbii, meşteşugul de a-şi sculpta versul într-o tărie de vorbe vii, sonore şi sugestive, şi într-o bogăţie de forme necunoscute până la el. Cât de patriotism, nici nu poate fi vorba la un poet căruia puţin i-a păsat de eroismul ostaşilor români de la 1877 şi nici de luptele pentru libertate ale românilor din Austro-Ungaria.  Mă mir că n-a făcut-o!!!
Urmează contestările. Cei mai înverşunaţi contestatari au fost ardelenii, pentru că, sunt de părere eu, nu au fost capabili să vibreze, încă de la început, la frumoasa limbă pusă în circulaţie de poet. Au făcut-o însă mai târziu.
Aron Densuşianu: Eminescu nu numai că nu este un mare poet, dar nici măcar n-are ce căuta în literatură, decât, eventual, ca specimen de poet bolnav sau dezechilibrat. Călinescu cataloghează astfel de afirmaţii ca fiind veninoase dobitocii. Subscriu la această catalogare.
Alexandru Grama: Găseşte dezgustător erotismul lui Eminescu: „vulgar”, „carnal” şi „sălbatic”, „trivial şi obscen” Grama ăsta a fost, cred eu,  cu siguranţă un pudibund jalnic şi un încuiat. Dacă mai trăia şi  apuca să citească poeziile unor poeţi contemporani cu noi, ar fi făcut, cu siguranţă, apoplexie.
La puţin timp după moartea poetului au început să i se publice postumele. Ele pun în evidenţă un nou Eminescu, afirmă Nicolae Iorga. Mitul Eminescu, ia amploare şi ca urmare a sfârşitul său tragic. Unicul volum de poezii publicat până atunci, în câteva ediţii, cu câteva adăugiri unele dintre ele, s-a arătat a fi o părticică infimă din tot ce scrisese poetul. La apariţia scrierilor în proză ale lui Mihai Eminescu, tot Iorga afirmă: E o uimire câtă bogăţie, noutate, logică, prevedere, căldură se cuprinde în aceste buletine politice, dări de seamă teatrale, notiţe despre cărţi…
În 1907, Lovinescu referindu-se la evoluţia gustului cititorilor, scrie:  în două sute de ani, nici Caragiale şi nici Eminescu nu vor mai corespunde sensibilităţii epocii. Lovinescu reia această teză în „Istoria literaturii române contemporane”, apărută în 1929,  în care există un capitol intitulat „Mutaţia valorilor estetice”. Lovinescu a avut dreptate, afirm eu.  După un secol, gustul oamenilor a devenit destul de ciudat, dar, din fericire,   Caragiale şi Eminescu se menţin „la putere”. Vom vedea ce va mai fi după încă un secol.
În 1909, la aniversarea a 20 de ani de moartea poetului, A.D Xenopol afirmă că Eminescu  va stăpâni toate veacurile, cât se va mai vorbi pe pământ limba românească. Aşa să fie!
Deceniul 1930-1940 este numit „Deceniul Eminescu”. Mitul Eminescu este pe culmi. Eminescu intră în absolut, ca expresie nu numai a unei epoci sau a unei ideologii, ci a spiritului românesc din totdeauna, scrie Lucian Boia. Este şi o epocă a naţionalismului excesiv şi a unei puternice recrudescenţe a dacismului. Simion Mehedinţi, reputatul geograf, afirmă despre Eminescu: e cea mai cuprinzătoare minte şi cea mai clară conştiinţă a poporului carpatic de la Zamolxe până azi. Legionarii îl adoptă pe Eminescu şi susţin că esenţa istoriei naţionale şi a spiritualităţii româneşti se exprimă prin succesiunea  Zamolxis - Ştefan cel Mare – Eminescu - Căpitanul. Mircea Eliade publică un articol intitulat „Eminescu-poetul rasei române”. Lucian Boz, tânăr autor evreu,  face prima tentativă sistematică de identificare a creaţiei eminesciene cu fondul spiritual românesc.
În aceeaşi epocă, există şi aprecieri mai puţin exaltate. Geo Bogza spune despre Eminescu că este victima profesorilor universitari care îl comentează. Poezia lui va trebui cândva descătuşată de pietrele monumentelor şi de sacâzul discursurilor oficiale care i s-au închinat într-o batjocură totală a vieţii lui de zbucium şi de mizerie.
Apare o nouă ştiinţă numită „eminescologie” căreia i se consacră intelectuali români de marcă. Sunt citaţi Perpesicius şi  George Călinescu. Cel de al doilea publică, în 1932, „Viaţa lui Mihai Eminescu”. Deşi e bazată strict pe documente, se citeşte ca un roman, afirmă Lucian Boia. Referitor la originile lui, o problemă destul de controversată în epocă, Călinescu afirmă cu convingere că Eminescu era un român verde de tip carpatin, dintre aceia care, trăind în preajma munţilor, mai cu seamă în Ardeal şi Bucovina, sub năvala străinilor, cresc mai vârtoşi şi mai aprigi. Biografia se încheie după cum urmează: Astfel se stinse în al optulea lustru de viaţă cel mai mare poet pe care l-a ivit şi-l va ivi vreodată poate pământul românesc. Ape vor seca în albie şi peste locul îngropării sale va răsări pădure sau cetate, şi câte o stea se va veşteji pe cer  în depărtări, până când acest pământ să-şi strângă toate sevele şi să le ridice în ţeava subţire a altui crin de tăria parfumurilor sale.
Scriitorul Cezar Petrescu scrie trilogia: „Luceafărul sau Romanul lui Eminescu”
Între 1934-1936, Călinescu publică „Opera lui Mihai Eminescu”. Ca poet, Eminescu este un om foarte cult, fără a avea totuşi, într-un domeniu sau altul, o formaţie completă de specialist. Cunoştinţele lui cele mai temeinice se arată a fi în filozofie şi în literatura germană (parţial şi în literatura franceză), de asemenea în economia politică.
În 1941, apare „Istoria literaturii române de la origini până în prezent” a lui G. Călinescu. Capitolul despre Eminescu îl intitulează „Poetul naţional”. Cartea a devenit una fetiş, în ciuda unor contestări, a faptului că regimul Antonescu a scos-o din librării şi comuniştii au ţinut-o mult timp pe tuşă.
Comuniştii l-au adoptat treptat şi cu prudenţă pe Mihail Eminescu, punând accent pe poezia lui socială. Se reeditează volumele lui de poezii, iar, în 1950, e sărbătorit cu fast centenarul naşterii poetului. Cu acest prilej, Mircea Eliade, aflat în exil, scrie: Petrolul şi aurul nostru pot, într-o zi, seca. Grâul nostru poate fi făcut să crească şi aiurea. Şi s-ar putea ca într-o zi, nu prea îndepărtată, strategia mondială să sufere asemenea modificări, încât poziţia noastră ca popor de graniţă să-şi piardă însemnătatea pe care o are de un secol încoace; cu alte cuvinte, România să-şi piardă pentru totdeauna orice şansă de a mai juca un rol activ în istoria universală. Toate acestea s-ar putea întâmpla. Un singur lucru nu se mai poate întâmpla: dispariţia poemelor lui Eminescu. Şi cât timp va exista, undeva prin lume, un singur exemplar din poeziile lui Eminescu, identitatea neamului nostru este salvată.
În anii care urmează cultul lui Eminescu creşte şi mai mult. Ion Negoiţescu îl consideră „plutonic”: vulcanic, efervescent, vizionar, făuritor îndrăzneţ de mituri ale începuturilor. Noica îl numeşte omul deplin al culturii româneşti. Călinescu spune despre el că nu era totuşi un „monstru al erudiţiei”, dar era foarte studios, voia să ştie. Negoiţescu spune: Eminescu e exemplar nu fiindcă ar fi ştiut tot ci fiindcă a trăit cu suferinţa de a nu fi ştiut tot.  G. Munteanu defineşte „eminescianismul” ca o trăsătură fundamentală a poporului român. Geo Bogza declară: Atâta timp cât pământul va fi luminat de soare, atâta timp cât soarelui i se va spune soare, pe el nimeni nu-l va tăgădui, după care adaugă: ce-ar fi ca noi să ne deprindem a socoti anul, anul nostru, de la 15 ianuarie. O exagerare, bineînţeles, dar una frumoasă!
În 1989, se comemorează o sută de ani de la moartea poetului. Dat fiind conjunctura politică internaţională de atunci,  râca noastră cu URSS, comuniştii repun în circulaţie „Doina”, interzisă până atunci: Cine-a îndrăgi străinii,/ Mânca-i-ar inima câinii,/ Mânca-i-ar casa pustia/ Şi neamul nemernicia. Cu acest prilej Cioran scrie într-o scrisoare adresată fratelui său: Din nefericire, Eminescu e intraductibil, de aceea este necunoscut în afară. Dacă ar fi fost englez, neamţ sau măcar spaniol, ar fi fost una din marile figuri ale poeziei. Asta nu înseamnă că Eminescu nu a fost tradus în multe limbi. A fost, dar poezia lui n-a avut asupra cititorilor impactul pe care l-a avut în ţara sa. Într-o altă scrisoare, către Constantin Noica, de data aceasta, scrie: e de la sine înţeles că împărtăşesc admiraţia pentru acest geniu care nu încetez să mă mir că a putut să apară printre noi. m-aş exprima chiar mai dur decât tine: fără Eminescu, neamul nostru ar fi neînsemnat şi aproape dispreţuit. Cum a fost oare posibilă o apariţie ca a lui într-o ţară aşa nevertebrată ca a noastră….
După 1989, lumea se exprimă absolut liber despre Eminescu: Petre Ţuţea îl numeşte: „sumă lirică de voivozi” şi „român absolut”.
Dar, l-a ajuns şi pe Eminescu „mutaţia valorilor”. Începe demitizarea lui. Ion Negoiţescu îl taxează pe Eminescu drept „un om politic execrabil”şi, mai precis, „un protolegionar”.
Cezar Paul-Bădescu în revista „Dilema” din 27 februarie 1998, în cadrul unei dezbateri pe tema Eminescu: Poezia lui Eminescu nu mă încânta, de fapt ea nici nu exista pentru mine, decât cel mult ca obligativitate şcolară – era, deci, lipsită de substanţă. La rândul lui, poetul însuşi era ceva inert şi ridicol, ca o statuie de metal goală pe dinăuntru şi cu un dangăt spart.”
 Alte puncte de vedere din aceeaşi revistă:
Răzvan Rădulescu:Nu am nici o afinitate cu poezia lui Eminescu. Îi pot recunoaşte meritul de a fi fost un mai mult decât onorabil poet al secolului XIX, născut în mod nenorocos într-o perioadă când limba română literară nu se aşezase, silit să-şi irosească talentul şi energia  în găsirea rosturilor unei limbi rebele şi, din punct de vedere al artei scrisului, cam primitive.
Cristian Preda: Eminescu trebuie contestat şi demitizat, dar nu pentru sedimentele sale de gândire politică. Din acest punct de vedere, el e realmente nul. Nu ai obiect .
Marius Chivu: Elevii fug când aud de Eminescu. El este nu ignorat, ci urât de elevi.”
Dan Alexe spune despre Mickiewicz ,Petöfi şi Eminescu că au fost: „bieţi versificatori romantici”, „persoane jalnice”, cu versuri în bună parte azi „de necitit”. Mai terminaţi cu Eminescu. Creşteţi mari. Dacă trăia azi, ar fi lucrat probabil la ICR, ar fi fot  frustrat şi arogant.
Nicolae Manolescu, referitor la scrisorile dintre Eminescu şi Veronica Micle: Literar, nici un rând din acestea nu prezintă vreun interes. El pledează pentru despărţirea de Eminescu, în sensul unei abordări critice şi selective, singura în măsură de al readuce pe poet cu adevărat în contemporaneitate, spune autorul cărţii.  Manolescu adaugă: „Pe lângă plopii fără soţ”nu se mai poate citi fără oarecare jenă.  Referitor la „Luceafărul”: versul iambic de 7-8 silabe nu-l slujeşte decât în parte pe poet…Cadenţa este prea bruscă, suflul prea scurt. Manolescu încearcă, după părerea mea, să  facă în continuare pe deşteptul, dar nu mai e. El nu mai este criticul dinainte de Revoluţie. Nu ştiu ce s-a întâmplat cu el!?
Academia Română nu-şi prea pune multe întrebări. Merge înainte cu Eminescu, la cota cea mai înaltă, menţionează Lucian Boia. Pe bună dreptate, adaug eu.
Autorul cărţii face, în final, următoarele remarci: „Eminescu a fost, a fost cu adevărat, un remarcabil poet. E un poet romantic, cu siguranţă cel mai de seamă, şi încă de departe, pe care l-a dat literatura română în epoca ei clasică. Şi în prezent, cum este? îl întreb eu pe Lucian Boia. De ce n-o fi având curajul să se pronunţe? Sunt sigur că a şi gusturile lui au suferit o mutaţie, pe care îi e teamă să o recunoască.
Concluzia mea la, sfârşitul lecturii, a fost că detractorii poetului n-au reuşit să-i micşoreze aura de care este el înconjurat. Sunt prea mici şi prea puţini, ca să reuşească asta!
.



.


Citeşte mai mult >>