MIHAI EMINESCU, ROMÂNUL ABSOLUT. FACEREA ŞI DESFACEREA UNUI MIT

În această carte, Lucian Boia trece în revistă  cariera scriitoricească a poetului, subliniind modul cum a fost el perceput atât de contemporani cât şi de cei care i-au urmat în viaţă. Ne desluşeşte modul în care a apărut mitul Mihai Eminescu, ne arată culmile pe care a ajuns el, urmat de  declinul lui,  precizând ce a mai rămas din el şi ce ar trebui să rămână, indiferent de ce cred sau vor crede despre poet unii sau alţii.

Încerc să redau, din carte, părerile cele mai interesante despre poet ale adulatorilor şi detractorilor lui, de-a lungul timpului. Dar, fiindcă e vorba de un mit, multe sunt exagerate. Autorul cărţii nu le-a aprobat, dezaprobat sau comentat,  ne-a lăsat pe noi să o facem. Toate pasajele scrise cu italice sunt citate din carte.

La debutul lui şi în perioada imediat următoare, poetul a avut parte mai mult de contestări şi ironii decât de păreri favorabile. Este vorba de perioada 1870-1880, în care a publicat în „Convorbiri Literare” poezii ca „Venere şi Madonă”, „Mortua est!” „Epigonii”, „Floare albastră”, „Lacul” etc.. Mi mi-au plăcut foarte mult toate şi am fost consternat să aflu părerea care au avut-o despre ele contemporanii poetului:

Titu Maiorescu:  Cu totul deosebit în felul său, om al timpului modern, deocamdată blazat în cuget, iubitor de antiteze cam exagerate, reflexiv mai peste marginile iertate, până acum aşa de puţin format, încât ne e greu să-l cităm îndată după Alecsandri, dar în fine poet, poet în toată puterea cuvântului. Referitor la poeziile lui de început, face următoarele obiecţii: Venere şi Madonă cuprinde o comparare confuză; sunt greşeli ce trebuie neapărat îndreptate; uneori gândiri şi expresii prea obişnuite, multe rime rele; nu înţelegem, nu putem primi această neglijenţă a formei.

Iacob Negruzzi: Cu tot talentul său, românul nu va primi niciodată idei obscure în formă obscură. Dar apoi gramatica?! El va avea câţiva amatori răzleţi, dar publicul cel mare nu-l va ţinea în seamă, de nu se va îndrepta”. Aici m-am gândit că dacă şi Eminescu a făcut greşeli de gramatică, nouă, muritorilor de rând, ele ne vor fi iertate.

Chiar Eminescu, referindu-se într-o scrisoare adresată Veronicăi Micle în 1882, scrie:  Titus îmi propune să-mi editez versurile şi am luat de la el volumul 1870-71 din „Convorbiri” unde stau „Venere şi Madonă” şi „Epigonii”. Vai, Muţi, ce greşeli de ritm şi rimă, câte nonsensuri, ce cuvinte stranii! E oare cu putinţă a le mai corija, a face ceva din ele? Mai nu cred, dar în sfârşit să cercăm. Mă întreb: oare câţi dintre poeţii actuali mai ştiu ce-i aia rimă, ritm sau cunosc sensul cuvintelor de care se folosesc?

Eminescu depăşeşte „greşelile” din perioada de debut.  Boia declară că el a reuşit performanţa de a face poezie înaltă în termeni accesibili, abordând temele fundamentale,  în triplu registru: filozofic, patriotic şi erotic, într-un limbaj seducător şi pe înţelesul oricui. După 1880,  el publică, tot în „Convorbiri Literare”, „Scrisorile….”, „Luceafărul”, „Doină”, „Mai am un singur dor”, „La steaua” etc..

În 1883, Titu Maiorescu publică, pentru prima oară în volum,  61 de poezii ale lui Eminescu. Poetul începe să fie cunoscut de publicul larg. În prefaţa volumului, Maiorescu scrie despre poet şi poeziile sale: a fost înzestrat cu darul de a întrupa adânca sa simţire şi cele mai înalte gânduri într-o frumuseţe de forme, sub a cărui farmec limba română pare a primi o nouă viaţă” Până la moartea poetului, în 1989,  mai apar patru ediţii ale cărţii. După moartea poetului, până în 1901 mai apar patru ediţii ale ei, în paralel cu alte cărţi cu poeziile şi proza lui, sub îngrijirea lui V.G. Morţun sau A.D. Xenopol. Poeziile lui Eminescu sunt tot mai cunoscute şi tot mai apreciate de către români. Sunt introduse în manualele şcolare atât în cele din România cât şi în cele româneşti din Transilvania. Lucian Boia menţionează: Se vede bine că sub raportul circulaţiei literare, românii transilvăneni erau deja uniţi cu România. Mitul Eminescu, a fost declanşat.

Alexanru Vlahuţă declară despre poezia lui Eminescu: Da, acesta este marele curent, care porneşte într-adevăr de la Eminescu: farmecul particular al limbii, meşteşugul de a-şi sculpta versul într-o tărie de vorbe vii, sonore şi sugestive, şi într-o bogăţie de forme necunoscute până la el. Cât de patriotism, nici nu poate fi vorba la un poet căruia puţin i-a păsat de eroismul ostaşilor români de la 1877 şi nici de luptele pentru libertate ale românilor din Austro-Ungaria.  Mă mir că n-a făcut-o!!!

Urmează contestările. Cei mai înverşunaţi contestatari au fost ardelenii, pentru că, sunt de părere eu, nu au fost capabili să vibreze, încă de la început, la frumoasa limbă pusă în circulaţie de poet. Au făcut-o însă mai târziu.

Aron Densuşianu: Eminescu nu numai că nu este un mare poet, dar nici măcar n-are ce căuta în literatură, decât, eventual, ca specimen de poet bolnav sau dezechilibrat. Călinescu cataloghează astfel de afirmaţii ca fiind veninoase dobitocii. Subscriu la această catalogare.

Alexandru Grama: Găseşte dezgustător erotismul lui Eminescu: „vulgar”, „carnal” şi „sălbatic”, „trivial şi obscen” Grama ăsta a fost, cred eu,  cu siguranţă un pudibund jalnic şi un încuiat. Dacă mai trăia şi  apuca să citească poeziile unor poeţi contemporani cu noi, ar fi făcut, cu siguranţă, apoplexie.

La puţin timp după moartea poetului au început să i se publice postumele. Ele pun în evidenţă un nou Eminescu, afirmă Nicolae Iorga. Mitul Eminescu, ia amploare şi ca urmare a sfârşitul său tragic. Unicul volum de poezii publicat până atunci, în câteva ediţii, cu câteva adăugiri unele dintre ele, s-a arătat a fi o părticică infimă din tot ce scrisese poetul. La apariţia scrierilor în proză ale lui Mihai Eminescu, tot Iorga afirmă: E o uimire câtă bogăţie, noutate, logică, prevedere, căldură se cuprinde în aceste buletine politice, dări de seamă teatrale, notiţe despre cărţi…

În 1907, Lovinescu referindu-se la evoluţia gustului cititorilor, scrie:  în două sute de ani, nici Caragiale şi nici Eminescu nu vor mai corespunde sensibilităţii epocii. Lovinescu reia această teză în „Istoria literaturii române contemporane”, apărută în 1929,  în care există un capitol intitulat „Mutaţia valorilor estetice”. Lovinescu a avut dreptate, afirm eu.  După un secol, gustul oamenilor a devenit destul de ciudat, dar, din fericire,   Caragiale şi Eminescu se menţin „la putere”. Vom vedea ce va mai fi după încă un secol.

În 1909, la aniversarea a 20 de ani de moartea poetului, A.D Xenopol afirmă că Eminescu  va stăpâni toate veacurile, cât se va mai vorbi pe pământ limba românească. Aşa să fie!

Deceniul 1930-1940 este numit „Deceniul Eminescu”. Mitul Eminescu este pe culmi. Eminescu intră în absolut, ca expresie nu numai a unei epoci sau a unei ideologii, ci a spiritului românesc din totdeauna, scrie Lucian Boia. Este şi o epocă a naţionalismului excesiv şi a unei puternice recrudescenţe a dacismului. Simion Mehedinţi, reputatul geograf, afirmă despre Eminescu: e cea mai cuprinzătoare minte şi cea mai clară conştiinţă a poporului carpatic de la Zamolxe până azi. Legionarii îl adoptă pe Eminescu şi susţin că esenţa istoriei naţionale şi a spiritualităţii româneşti se exprimă prin succesiunea  Zamolxis - Ştefan cel Mare – Eminescu - Căpitanul. Mircea Eliade publică un articol intitulat „Eminescu-poetul rasei române”. Lucian Boz, tânăr autor evreu,  face prima tentativă sistematică de identificare a creaţiei eminesciene cu fondul spiritual românesc.

În aceeaşi epocă, există şi aprecieri mai puţin exaltate. Geo Bogza spune despre Eminescu că este victima profesorilor universitari care îl comentează. Poezia lui va trebui cândva descătuşată de pietrele monumentelor şi de sacâzul discursurilor oficiale care i s-au închinat într-o batjocură totală a vieţii lui de zbucium şi de mizerie.

Apare o nouă ştiinţă numită „eminescologie” căreia i se consacră intelectuali români de marcă. Sunt citaţi Perpesicius şi  George Călinescu. Cel de al doilea publică, în 1932, „Viaţa lui Mihai Eminescu”. Deşi e bazată strict pe documente, se citeşte ca un roman, afirmă Lucian Boia. Referitor la originile lui, o problemă destul de controversată în epocă, Călinescu afirmă cu convingere că Eminescu era un român verde de tip carpatin, dintre aceia care, trăind în preajma munţilor, mai cu seamă în Ardeal şi Bucovina, sub năvala străinilor, cresc mai vârtoşi şi mai aprigi. Biografia se încheie după cum urmează: Astfel se stinse în al optulea lustru de viaţă cel mai mare poet pe care l-a ivit şi-l va ivi vreodată poate pământul românesc. Ape vor seca în albie şi peste locul îngropării sale va răsări pădure sau cetate, şi câte o stea se va veşteji pe cer  în depărtări, până când acest pământ să-şi strângă toate sevele şi să le ridice în ţeava subţire a altui crin de tăria parfumurilor sale.

Scriitorul Cezar Petrescu scrie trilogia: „Luceafărul sau Romanul lui Eminescu”

Între 1934-1936, Călinescu publică „Opera lui Mihai Eminescu”. Ca poet, Eminescu este un om foarte cult, fără a avea totuşi, într-un domeniu sau altul, o formaţie completă de specialist. Cunoştinţele lui cele mai temeinice se arată a fi în filozofie şi în literatura germană (parţial şi în literatura franceză), de asemenea în economia politică.

În 1941, apare „Istoria literaturii române de la origini până în prezent” a lui G. Călinescu. Capitolul despre Eminescu îl intitulează „Poetul naţional”. Cartea a devenit una fetiş, în ciuda unor contestări, a faptului că regimul Antonescu a scos-o din librării şi comuniştii au ţinut-o mult timp pe tuşă.

Comuniştii l-au adoptat treptat şi cu prudenţă pe Mihail Eminescu, punând accent pe poezia lui socială. Se reeditează volumele lui de poezii, iar, în 1950, e sărbătorit cu fast centenarul naşterii poetului. Cu acest prilej, Mircea Eliade, aflat în exil, scrie: Petrolul şi aurul nostru pot, într-o zi, seca. Grâul nostru poate fi făcut să crească şi aiurea. Şi s-ar putea ca într-o zi, nu prea îndepărtată, strategia mondială să sufere asemenea modificări, încât poziţia noastră ca popor de graniţă să-şi piardă însemnătatea pe care o are de un secol încoace; cu alte cuvinte, România să-şi piardă pentru totdeauna orice şansă de a mai juca un rol activ în istoria universală. Toate acestea s-ar putea întâmpla. Un singur lucru nu se mai poate întâmpla: dispariţia poemelor lui Eminescu. Şi cât timp va exista, undeva prin lume, un singur exemplar din poeziile lui Eminescu, identitatea neamului nostru este salvată.

În anii care urmează cultul lui Eminescu creşte şi mai mult. Ion Negoiţescu îl consideră „plutonic”: vulcanic, efervescent, vizionar, făuritor îndrăzneţ de mituri ale începuturilor. Noica îl numeşte omul deplin al culturii româneşti. Călinescu spune despre el că nu era totuşi un „monstru al erudiţiei”, dar era foarte studios, voia să ştie. Negoiţescu spune: Eminescu e exemplar nu fiindcă ar fi ştiut tot ci fiindcă a trăit cu suferinţa de a nu fi ştiut tot.  G. Munteanu defineşte „eminescianismul” ca o trăsătură fundamentală a poporului român. Geo Bogza declară: Atâta timp cât pământul va fi luminat de soare, atâta timp cât soarelui i se va spune soare, pe el nimeni nu-l va tăgădui, după care adaugă: ce-ar fi ca noi să ne deprindem a socoti anul, anul nostru, de la 15 ianuarie. O exagerare, bineînţeles, dar una frumoasă!

În 1989, se comemorează o sută de ani de la moartea poetului. Dat fiind conjunctura politică internaţională de atunci,  râca noastră cu URSS, comuniştii repun în circulaţie „Doina”, interzisă până atunci: Cine-a îndrăgi străinii,/ Mânca-i-ar inima câinii,/ Mânca-i-ar casa pustia/ Şi neamul nemernicia. Cu acest prilej Cioran scrie într-o scrisoare adresată fratelui său: Din nefericire, Eminescu e intraductibil, de aceea este necunoscut în afară. Dacă ar fi fost englez, neamţ sau măcar spaniol, ar fi fost una din marile figuri ale poeziei. Asta nu înseamnă că Eminescu nu a fost tradus în multe limbi. A fost, dar poezia lui n-a avut asupra cititorilor impactul pe care l-a avut în ţara sa. Într-o altă scrisoare, către Constantin Noica, de data aceasta, scrie: e de la sine înţeles că împărtăşesc admiraţia pentru acest geniu care nu încetez să mă mir că a putut să apară printre noi. m-aş exprima chiar mai dur decât tine: fără Eminescu, neamul nostru ar fi neînsemnat şi aproape dispreţuit. Cum a fost oare posibilă o apariţie ca a lui într-o ţară aşa nevertebrată ca a noastră….

După 1989, lumea se exprimă absolut liber despre Eminescu: Petre Ţuţea îl numeşte: „sumă lirică de voivozi” şi „român absolut”.

Dar, l-a ajuns şi pe Eminescu „mutaţia valorilor”. Începe demitizarea lui. Ion Negoiţescu îl taxează pe Eminescu drept „un om politic execrabil”şi, mai precis, „un protolegionar”.

Cezar Paul-Bădescu în revista „Dilema” din 27 februarie 1998, în cadrul unei dezbateri pe tema Eminescu: Poezia lui Eminescu nu mă încânta, de fapt ea nici nu exista pentru mine, decât cel mult ca obligativitate şcolară – era, deci, lipsită de substanţă. La rândul lui, poetul însuşi era ceva inert şi ridicol, ca o statuie de metal goală pe dinăuntru şi cu un dangăt spart.”

 Alte puncte de vedere din aceeaşi revistă:

Răzvan Rădulescu:Nu am nici o afinitate cu poezia lui Eminescu. Îi pot recunoaşte meritul de a fi fost un mai mult decât onorabil poet al secolului XIX, născut în mod nenorocos într-o perioadă când limba română literară nu se aşezase, silit să-şi irosească talentul şi energia  în găsirea rosturilor unei limbi rebele şi, din punct de vedere al artei scrisului, cam primitive.

Cristian Preda: Eminescu trebuie contestat şi demitizat, dar nu pentru sedimentele sale de gândire politică. Din acest punct de vedere, el e realmente nul. Nu ai obiect .

Marius Chivu: Elevii fug când aud de Eminescu. El este nu ignorat, ci urât de elevi.”

Dan Alexe spune despre Mickiewicz ,Petöfi şi Eminescu că au fost: „bieţi versificatori romantici”, „persoane jalnice”, cu versuri în bună parte azi „de necitit”. Mai terminaţi cu Eminescu. Creşteţi mari. Dacă trăia azi, ar fi lucrat probabil la ICR, ar fi fot  frustrat şi arogant.

Nicolae Manolescu, referitor la scrisorile dintre Eminescu şi Veronica Micle: Literar, nici un rând din acestea nu prezintă vreun interes. El pledează pentru despărţirea de Eminescu, în sensul unei abordări critice şi selective, singura în măsură de al readuce pe poet cu adevărat în contemporaneitate, spune autorul cărţii.  Manolescu adaugă: „Pe lângă plopii fără soţ”nu se mai poate citi fără oarecare jenă.  Referitor la „Luceafărul”: versul iambic de 7-8 silabe nu-l slujeşte decât în parte pe poet…Cadenţa este prea bruscă, suflul prea scurt. Manolescu încearcă, după părerea mea, să  facă în continuare pe deşteptul, dar nu mai e. El nu mai este criticul dinainte de Revoluţie. Nu ştiu ce s-a întâmplat cu el!?

Academia Română nu-şi prea pune multe întrebări. Merge înainte cu Eminescu, la cota cea mai înaltă, menţionează Lucian Boia. Pe bună dreptate, adaug eu.

Autorul cărţii face, în final, următoarele remarci: „Eminescu a fost, a fost cu adevărat, un remarcabil poet. E un poet romantic, cu siguranţă cel mai de seamă, şi încă de departe, pe care l-a dat literatura română în epoca ei clasică. Şi în prezent, cum este? îl întreb eu pe Lucian Boia. De ce n-o fi având curajul să se pronunţe? Sunt sigur că a şi gusturile lui au suferit o mutaţie, pe care îi e teamă să o recunoască.

Concluzia mea la, sfârşitul lecturii, a fost că detractorii poetului n-au reuşit să-i micşoreze aura de care este el înconjurat. Sunt prea mici şi prea puţini, ca să reuşească asta!

.

.