luni, 30 mai 2016

LEGENDELE BĂNIŞORULUI: PĂTRU MANTU


De la bun început trăbă să spunem că or fost doi Pătru Mantu, unul la noi, în Ban, unul în Banat,  şi că or fost mai mulţi lotri care şi-or zâs Mantu. Apoi, putem dovedi că Pătru Mantu de la noi o fost primul şi că de la el şi-or luat numele de Mantu tăţi ceilalţi, pântru că  numele de Mantu o început să fie tăt una cu cel de haiduc, ori lotru.
Amu să vorbeşte mai mult de cel din Banat, că el o trăit cu mai puţân de o sută de ani în urmă, şi lumea îşi aduce mai bine aminte de el, daʹ Pătru Mantu a nostʹ a fost mult înaintea lui. Despre el ni s-o păstrat o baladă, la care-i zâce „În Pădurea Banului”. O voi spune-o ca să vedeţi că-i vorba de alt Pătru Mantu decât de cel car vorbesc cântecele din Banat, mai bine cunoscute ca acesta:

                                       Foaie verde-a bobului
In Pădurea Banului
Cântă puiul cucului.
Câtu-i lumea şi Feleacu
Nici fecior ca Patru Mantu
Dimineaţa el se scoală
Domni mari şi boieri înşală.
                                       În pădurea Banului
Beau voinicii Mantului
Unii beau, alţii mănâncă
Uite şi jandarmii pică.
- Bună ziua, hoţilor!
- Mulţumim jendarilor!
Hai, poftiţi cu noi la masă
La carne de oaie grasă
- Noi n-am venit să mâncăm
Ci pe Mantu să-1 legăm.
-Pe Mantu nu li-ţi lua
Până capul sus ne-o sta

Întâmplarea din cânetc s-o petrecut cu mai mult de patru sute de ani în urmă. Pă atunci Pădurea Banului era tăt una cu pădurile  Roncea, Dos şi Majar din zâlele noastre, iar Banul şi Bănişorul ţâneau de cetatea din Şimleu, a cărui stăpâni erau nemeşii din familia Bathory. Pădurea era tăt a lor.  Ei or tocmit ca să coate de ea pe  tata lui Pătru Mantu, la care  i să mai  zâcea în sat, Păduraru.
Pătru Mantu s-o născut şi o crescut în pădure, împreună cu sălbătăciunile ei. La 16 ani era un fecior fain şi putenrnic, ştie să tragă cu arcuʹ, să arunce suliţa şi să ţâie bine pă cal. Atunci o vinit la vânătoare prin părţile noastre Ştefan Batthory, care era voivodul Ardealului.  Păduraru şi pruncuʹ lui i-or servit de călăuze. Ei l-or dus pă voievod şi pă însoţâtorii lui în locurile cele mai bune pântru vânat. Erau atunci, pă aici, tot felul de animale sălbatice: de  la iepuri şi fazani la lupi şi zimbri. Pătru o vânat cot la cot cu oaspeţii lor. Voivodului i-o plăcut tare mult de el, şi pântru cum arăta, dar şi pântru priceperea lui la vânătoare.  Când s-o întors la Şimleu, l-o luat cu el.
 Cetatea Şimleu era cea în care s-o născut şi o copilărit Ştefan Bathory. În ea, pă lângă civili erau şi mulţi militari. Acolo, într-un an de zâle, Pătru o învăţat ungureşte şi să scrie şi să citească. Ofiţerii din cetate or făcut din el  o cătană pricepută să margă în pas de front, să să duieleze şi să tragă cu puşca. Îi stăte tare bine în hainele militare şi tăte fetele din cetate să uitau după el! Când Voivodul venea de la Alba Iulia la Şimleu,  îl lua cu el la vânătoare.
Tăt după un an de zâle, o vinit acolo, din ţinutul slovacilor,  o nepoată de 14 ani  a voivodului, pe nume Elisabeta. Să zâce despre ea că arăta ca de 18 ani şi că era frumoasă şi deşteaptă. Abia o vinit şi o şi pus ochi pă Pătru. Când o trăbuit să-şi aleagă o cătană care să o însoţască atunci când ieşea din cetate, pă el l-o cerut. La lecţiile de călărie şi tras cu arcuʹ, tăt pă el l-o ales. Încet, încet o făcut din el un fel de aghiotant al ei. Era bine dacă lucrurile s-ar fi oprit aici, dar n-o fost să fie aşe. Ea  făce ce făce şi el trăbuie s-o ieie în braţe ca s-o urce pă cal sau s-o ridice de jos, dacă stătea culcată în iarbă sau pă câte un ţol. Îl chema să să stea lipt de ea când trăgea cu arcuʹ ca s-o ajute să-i întindă coarda, iar în casă îi cerea s-o ajute să-şi scoată cizmele şi să-şi dezlege pieptarul ălă care-l purta sub rochie, pântru a părea şi mai subţâre decât era. Cum nici Pătru nu era de lemn, n-o trecut mult timp şi-or ajuns de s-or culcat împreună, or făcut dragoste, iar  ea o rămas grea.
Elisabeta n-o spus la nimeni ce i  s-o întâmplat şi s-o priceput destul de bine să-şi acopere pântecele care începuse să-i crească, până când aproape i-o vinit sorocul să nască. A fost mare zarvă când s-o descoperit că era însărcinată! Neamurilor ei nu le-o fost greu să afle cu cine s-o culcat ea şi, fără nici o judecată, l-or băgat pă Pătru în temniţă, care era în cetate.
La puţân timp după ce o născut, în mare taină, o fată, Elisabeta o fost  trimisă acasă, la părinţii ei. Pă fată or botezat-o Anastasia. Pătru nu numai că n-o văzut-o niciodată, da nici  n-o ştiut de ea. La  scurt timp, când abia împlinise 15 ani,  Elisabeta  s-o măritat cu un ofiţer de neam mare dar cu o faimă rea. Era poreclit Cavalerul Negru. Elisabeta i-o călcat pă urme şi s-o auzât despre ea că omoara fete fecioare ca să le bea sângele şi  să scalde în el, ca să rămână tânără şi frumoasă. Pântru faptele ei o fost judecată şi închisă. O murit înainte de a împlini 60 de ani,  bătrână şi hâdă, fără să mai vadă lumina zâlei.
Pătru o stat câţiva ani în închisoare. L-or scos de acolo turcii, care năvăliseră în Ardeal şi atacsără şi cucerisără cetatea Şimleu. Au vrut să-l ducă în robie, împreună alte sute de români şi unguri, culeşi din satele şi cetăţâle pe care le prădaseră, dar el şi alţi  câţiva prizoneri or reuşit să fugă de sub pază, şi să ascundă într-o pădure prin care treceau.
Începând de atunci, în păduri şi-or dus ei viaţa, ieşind de acolo numai ca să să răzbune şi să prade. Luau de la cei bogaţi şi dădeau la cei săraci. Or băgat frica în tătă nemeşimea din Solnocul de Mijloc, cum îi zâce la Sălaj atunci, dar şi din judeţele învecinate. Foarte des veneau şi în Pădurea Banului, pântru că Pătru o cunoştea foarte bine şi pântru că acolo mai trăiau părinţii lui. 
 De când să desprimăvăra bine şi până toamna târzâu, haiducii dormeau în păduri, iar iarna să împrăştiau pă la casele drăguţelor şi ibovnicelor lor din sate de sub munte, unde ajungeau greu oamenii legii sau nu ajungeau deloc.  Numa Pătru ave o drăguţă în Bănişor şi o răuşit mută vreme,  vară sau iarnă, să vie la ea fără să îl vadă nimeni. Era o fată faină pă care puseseră ochii toţi feciorii mai răsăriţi din sat. Cum ea le întorcea spatele la toţi, unul din ei, prunc de bogătan, o bănuit că ea are un iubit, şi o pândit zâle şi nopţi ca să vadă cine-i ăla. Într-o noapte a văzut pă oarecine venind la ea şi o stat până dimineaţa ascuns, lângă casa ei,  ca să-l poată vedea la faţă când o pleca. L-o văzut şi l-o cunoscut. N-o stat mult pă gânduri şi l-o pârât la  notarăşuʹ din sat. Notarăşuʹ o înştinţat jendarii, iar ăştia or început să pândească zî şi noapte la casa Veronicăi, că aşe o chema pă drăguţa lui Pătru, ca să pună mâna pă el când o mai vini  s-o întâlnească.
Pătru o aflat de primejdie şi n-o mai vinit. Ca să-l facă să vie,  stăpânii satului, cei ce făceau legea atunci, or învinuit-o pă fată că l-o ascuns pă haiduc şi or dat ordin să fie legată de stâlpul judecaţii de  pă Căludă, acolo unde erau legaţi şi judecaţi iobagii care nu-şi plăteau dările sau nu-şi făceau robota, urmând s-o judece şi pă ea. Jendarii au păzât-o acolo câteva zâle şi nopţi, aşteptându-l pă Pătru.
Apoi, ei n-or trăbuit să-l aştepte pre mult. Pătru o vinit  să-şi libereze drăguţa, în plină zâ, însoţât de păstă douăzăci de ortaci. Jendarii erau mai puţâni decât ei şi nu le-or putut ţâne piept. Doi din ei or fost împuşcaţi, vreo cinci or fost răniţi şi toţi or fost prinşi şi li s-or luat puştile şi  hainile, de-or rămas numa în chemeşi şi izmene, după care le-or luat şi caii, iar pă ei i-or fugărit din sat.  Batjocură mai mare nici că să putea! Or dezlegat-o pă Veronica şi în locul ei l-or legat pă nemeşul, care tocmai vinise să o judece pă fată. Trăbă să spun că Bathoreştii, că din ei să trăgea nemeşul acela, erau urâţi de oameni, pântru că să purtau tare rău cu ei. L-or lăsat acolo pă nemeş, legat, fără apă şi mâncare, până a doua zâ dimineaţa, când o fost judecat de haiduci şi spânzurat, aşe cum, din porunca lui şi a altora din neamul lui, au fost chinuiţi şi omorâţi acolo, mulţi oameni nevinovaţi.  
Trăbă să spunem că pă Căludă, în afară de stâlpul acela, mai erau, un fel de jug în care prinşi oamenii ca să fie bătuţi, şi o spânzurătoare. Cei spânzuraţi erau ţânuţi  în ştreang zâle întregi, ca să le fie de pildă şi altora, care ar îndrăzni să deie semne de nesupunere.
 După ce-or făcut tăte pă care le-am pomenit,  haiducii or plecat din sat  luând-o şi pă Veronica cu ei.
Încă vreo doi ani de zâle, Pătru şi oamenii or prădat în multe locuri,  dar or şi făcut dreptate când o fost nevoie de asta. Or făcut şi din  Veronica un haiduc, îmbrăcată bărbăteşte şi purtând puşcă în spate şi cuţit la brâu, ca şi ceilalţi ortaci.
S-o întâmplat ca şi Veronica şi Pătru să-şi afle sfârşitul în Pădurea Banului. Aşa cum spune şi balada, acolo, în pădure, în timp ce haiducii petreceau după o ispravă de-a lor,  or fost  înconjuraţi de jendari şi cătane,   care erau mult mai mulţi decât haiducii.   Le-or cerut ortacilor lui să-l predea pe Pătru. Ei nici n-or vrut să audă de asta, şi atunci or început să tragă  cu puştile unii în alţi. Or căzut şi mulţi jendari şi cătane, dar dintre haiduci n-o mai rămas în viaţă nici unul.
 În aceeaşi noapte, acolo în pădure, pă ascuns, popa din sat le-o slujit prohodul haiducilor  şi tot acolo au fost ei şi îngropaţi într-un loc ascuns. Mormintele lor  s-or păstrat acolo, neştiut decât de puţâni,  până când pădurea o fost tăietă şi în locul ei o apărut râtul de astăzi. Atunci, pântru că aşe or vrut stăpânirea, i  s-o şters ori ce urmă. Din când în când, pă râtul acela, să aude, noaptea, un cântec de jele.


Citeşte mai mult >>

luni, 23 mai 2016

LEGENDELE BĂNIŞORULUI: DEALUL MAJARULUI


Să zâce că, tare demult, trăia în sat un bărbat tânăr, pe numele lui Petre,  căruia i-o mărs vestea până departe că era tare puternic. Era în stare să ridice o majă* de grâu într-o sângură mână, să ţână pe loc un taur prinzându-l de coarne şi să se ia la trântă cu un urs.
Petre era sărac şi împreună cu nevasta, pă care o chema Mărie, şi cei doi copii ai lui - unul de doisprăzăce ani,  de-l chema Ion, celalalt de trisprăzăce, de-l chema Gheorghe -  trăiau într-o casă mică,  n-aveu pământ, iar el lucra cu zâua. Casa lui era pe un loc al grofului, care stăpânea tot satul şi pântru asta el trăbuia să lucre 14 zâle de robotă pă an, în folosuʹ lui.
Tot în vremurile acelea era pă Valea Banului, cam în dreptuʹ  dealului de la intrare în sat cum vii de la Crasna, un magiar, adică un pietroi mare, rotund, care era  aşe de greu încât nici apa şi cu atât mai puţân vre-un om, n-au fost în stare să-l mişte vre-odată din loc. Dumnezău ştie cum o ajuns el acolo! Într-o zî, groful, care auzâse şi el de ce era în stare Petre,    întâlnindu-l în dreptul acestui pietroi, în timp ce încărca un car cu năsip, pentru o lucrare a lui, i-o zâs:
- Mă Petre, dacă tu sângur duci pietroiuʹ ăsta de aici până în vârful dealului ăla, şi a arătat la dealul de la intrarea în sat, îţi dau caluʹ ăsta de sub mine cu şauă cu tăt. Dar, bagă de samă, dacă  te prinzi să faci asta şi te vei dovedi a nu fi în stare, atunci va trăbui ca tu şi familia ta să fiţi, de atunci în acolo, iobagi pe moşia mea.
Calul era un armăsar  negru de toată mândreţea. Avea şi o stea albă în frunte ca  şi cea a calului Machedonului din poveste. Grofuʹ să purta cu mustaţă răsucită în sus, ca toţi ungurii, şi era atât de gras de te mirai că poate calul ăla să îl ţâe în spinare.
Petre s-a uitat la pietroi, apoi spre deal, a măsurat din ochi drumul până acolo, a stat un pic pă gânduri, după care l-o întrebat pă grof:
- În cât timp trăbă să-l duc?
- Într-o zî, de la răsăritul soarelui până la apusul lui, i-o răspuns repede grofuʹ.
- Cum trăbă s-o fac?
- Cum îi şti, dar fără să te ajuţi cu alţi oameni.
- În ce zî?
- În prima, după ce batem palma. Te prinzi?
- Mă prind, dacă mi-ţi da încă o zî, înainte de a începe,  ca să curăţ drumuʹ până acolo de mărăcini şi de lemnele pe care nu le-oi putea ocoli, şi să-l netezăsc  cât de cât dacă va fi nevoie.
De la vale până în vârful dealului sunt vreo mie de paşi, şi, aşe cum să poate vedea şi astăzi, jumătate drumuʹ îi pă un loc neted, de-i zâce şi amu Şes, şi jumătate-i pă deal. Mai ales pă partea de deal, era mărăciniş la început, apoi pădure şi vii. Grofuʹ,  care credea că Petre n-a reuşi nici să mişte pietroiul ăla din loc, s-o fi gândit că n-are nici un rost să fie împotrivă, şi  şi-o mai fi  zâs că o să-i prindă bine şi lui drumul pă care l-o face el, aşa că şi-o dat încuviinţarea.
- Bine. Îţi dau zâua aceea şi te las să faci ce mi-ai spus.
- Da cum oi fi sigur că domnia ta o să te ţâi de cuvânt?
Grofu s-o uitat mânios la el, o stat un pic pă gânduri, după care i-o răspuns, călcându-şi, bag samă, pă inimă:
- Ne întâlnim mâine la solgăbirăul** din Crasna, care ne-o da un notarăş ca să ne facă  un act de donaţiune, în care  să scrie  tot ce ne-am înţăles noi aici şi om primi fiecare câte o transcripţiune după el, şi dacă   unuʹ din noi nu să ţâne de cuvânt, celalalt îl poate da în judecată, folosându-se de hârtia asta.
Petre s-o dus acasă şi i-o povestit Măriei ce fel de înţălegere o făcut el cu grofuʹ. Măriei, o femeie mândră cum alta nu era în sat, dar şi tare deşteaptă,  nu i-o plăcut această înţălegere.
- Mă bărbate, i-o zâs ea, nemeşu ăsta ungur te-o trage pă sfoară. Degeaba îi căra tu pietroiul acela până în vârful dealului că el o să facă pă dracu în patru ca să nu să ţână de cuvânt. Şi apoi, ce-i face tu cu calul ăla?
- O să-l vând şi cu banii pă care îi voi primi pă el, o să cumpăr locuʹ ăsta pă care ne-am făcut casa, ca să nu mai trăbuiască să fac zâle de robotă pântru grof.
- Bine ar fi să răuşeşti, dar io nu mă încred în cinstea grofului. Pă de altă parte, nu te pot nici opri să faci ce vrei. Dar, pântru că  tu nu ştii scrie şi citi,  când te duci la Crasna, ia-l cu tine şi pă diacuʹ din sat, că el ştie carte şi ţi-o putea spune, înainte de-aţi pune tu degetu pă ţâdula aia,  dacă ea îi făcută aşe cum te-ai înţăles tu cu grofuʹ.
Petre o ascultat-o şi l-o luat la Crasna şi pe diac. I-o fost de folos că l-o sâlit pă notarăş să facă mai multe îndreptări la actul acela.
După ce o isprăvit acolo, s-o întors acasă, şi-o pregătit o săcure  şi-o toporişcă şi a doua zi s-o apucat de lucru. O lucrat de dimineaţa până sara şi o reuşit să facă o cărare, de la vale până în vârful dealului,  lată cam de un stânjen.
În zâua care o urmat, Petre s-o sculat cu noaptea în cap, iar Măria i-o dat să beie o fiertură în care o pus câteva picături de laptele voinicului, o iarbă ce creştea în fâneţele din sat, ca să aibă şi mai multă putere. Mult înainte de răsăritul Soarelui, Petre era lângă pietroiul acela. Cu el or vinit acolo şi nevastă-sa şi cei doi prunci şi, nu mult după aceea, or vinit mulţi oameni din sat, doritori să vadă cum s-o descurca el, că vestea  despre prinsoarea pă care a făcut-o cu grofuʹ o ajuns repede la urechile lor. La faţa locului o vinit şi grofu, călare pă mândreţea de cal, însoţât de oamenii lui.
Cum o început a să arăta soarele, grofuʹ o făcut sămn că Petre poate începe. Bărbatul era fără chemeşe pă el, îmbrăcat numai în nişte izmene largi, ca să nu-i fie pre cald, şi încălţat cu opinci  fără obiele, ca să nu să strâce la picioare. Era un bărbat mândru, bine făcut, de-ai zâce că nu era femeie în sat care să nu fi vrut să să iubească cu el. S-o apropiat de pietroi, l-o luat în braţe şi după ce s-o opintit de era gata să-i iasă ochii din cap, o reuşit să-l ridice din apă, o făcut doi paşi cu el şi l-o pus pă mal. Toţi cei de faţă or început să bată din palme şi să strâge brava, în timp ce grofuʹ   s-o făcut negru la chip. Dar, văzând el cât de greu i-o fost lui Petre să ridice pietroiu din apă, nădăjduia că el nu va reuşi să-l şi ducă până în vârful dealului.
Petre şi-o tras un pic sufletul, cum să zâce, apoi o pus mâinile pe bolovan şi o încercat să-l împingă de-a rostogolul pă cărarea făcută de el. O reuşit cu greu să-l mute cu vreo doi paşi mai la deal, după care iar s-o oprit să-şi tragă sufletul. Şi tot aşe o făcut, până o ajuns cu el  la Vâlceaua care  vine din Pădurea Dosului şi curge de-a lungul Şesului. Acolo l-o luat din nou în braţe şi o trecut cu el apa, care nu era mare, apoi după ce s-o mai hodinit, mai mult decât la celelalte opriri, a început din nou să-l rostogolească. Abia după ce Soarele s-a mai ridicat vre-o două suliţe pă cer, o ajuns cu  bolovanuʹ la poalele dealului.
„Amu-i, amu!” şi-o fi zâs grofu, care trăgea nădejde că Petre n-o să-l poată duce mai departe. La rândul lui, Petre s-o fi gândit că îi mai bine să crape decât să ajungă rob la grof, că ştie bine ce viaţă amară duc  iobagii pe moşia lui. Aşe că şi-o făcut curaj şi o încercat să împingă pietroiul la deal. N-o reuşit, pântru că coastea dealului era mare. S-o văzut sâlit să-l ia în braţe, să facă cu el unul sau doi paşi, după care să-l pună jos, ca să să hodinească un pic, după care să-l i-a din nou în braţe, să-l mute mai sus,  apoi să să oprească iară, şi tot aşe.
Înainta anevoie, Soarele ajunsese în înaltul cerului, iar până în vârful dealului mai era mult. Era în plină vară, iar pă Petre curgea sudoarea de ai fi zâs că a aruncat cineva o cofă cu apă pă el. I-ar fi prins bine dacă făcea cineva asta, dar grofu le-o spus oamenilor că nime n-are voie să-l ajute cu ceva. Nici apă de băut nu s-o învoit să-i deie cineva. Petre să chinuia să ducă pietroiul ăla  pă deal, la fel cum s-o fi chinuit Iisus Hristos să-şi ducă crucea pă Golgota. Au fost momente când n-a putut ridica dintr-o dată pietroiul de jos şi altele când a căzut în genunchi cu el. Cu toate astea, Petre n-o renunţat şi a continuat să urce, pas cu pas, pietroiul pă deal. Oamenilor le era milă de el. Nu mai vorbim ce era în inima nevestei şi-a celor doi prunci ai lui! Mărie să ruga lui Dumnezăusă să acopere soarele cu oarece nori, ca să nu mai năduşească aşe de tare bărbatul ei.
Să vede că Cel de Sus o ascultat-o că nu trecuse bine de amiază,  când pă cer or apărut nişte nori care s-or înmulţât repede  şi or reuşit să acopere Soarele, de n-o mai fost aşe de cald. Din albi, norii au devenit suri, apoi negri şi încă în plină zî a început să să întunece, să tune şi să fufgere,  sămn că să apropia şi  ploaia.
 Petre ajunsese cu pietroiul aproape de vârful dealului şi toată lumea şi-o dat sama că  nu-l poate împiedica nimic ca să-l ducă până sus. Dar când nimeni nu să aştepta,  numai ce    l-or auzât pă grof:
- Opreşte-te! Soarele a apus. Ai pierdut prinsoarea.
Pântru toată lumea era limpede că spusa grofului era o minciună. Deşi nu să vedea, toţi îşi dădeau sama  că Soarele era încă pă cer. Oamenii de faţă or început să strâge şi să să răstească la grof. Atunci,  la un sămn făcut de el, servitorii lui şi-au scos biciuştele de la brâu şi au început să deie cu ele în oameni, ca să-i împrăştie. Oameni s-au întors împotriva lor, că erau mai muţi decât slugile, le-or lovit cu botele şi  cu pumnii, punându-le pă fugă. Grofu o dat pinteni calului şi s-o făcut nevăzut.
Petre să oprise din dusul bolovanului, dar, după ce grofuʹ o fugit de acolo, oamenii l-au îndemnat să termine ce o început, ca ei să poată depune mărturie că el o dus, în timpul convenit, la bun sfârşit sarcina pă care şi-o luat-o.  Aşe o făcut. Nu i-o mai trăbuit foarte mult timp ca să ajungă cu bolovanul în vârful dealului, însămnat de pădurari cu un stâlp. Abia ajuns acolo s-o stârnit o ploaie mare de credei că s-or rupt baierele cerului. Toată lume s-o împrăştiet. Dar înainte de a ajunge ei în sat, ploaia s-o oprit, norii s-or împrăştiet, Soarele se mai vedea încă şi un curcubeu mândru împodobea cerul.
A doua zâ, Petre o mărs şi i-o cerut grofului caluʹ. Grofuʹ n-o vrut să i-l deie, şi, mai mut, o zâs că el, adică Petre,  îi de amu iobagul lui.  Aşe că Petre s-o dus cu hârtia la solgăbirău şi o cerut să i să facă dreptate. Acesta o zâs că i-o chema pă el şi pă grof la judecată. În zâua stabilită, împreună cu Petre  s-or dus la Crasna şi oameni din sat ca să depună mărturie că el o ajuns cu pietroiul pă vârful dealului când Soarele, deşi nu să vedea, mai era cu cel puţân două săgeţi deasupra locului unde trăbuie să apună. Grofu nu s-o înfăţişat,  aşe că judecata o fost amânată cu o lună. El nu s-o prezentat nici a doua şi nici a treia oră şi judecata a fost amânată de fiecare dată. După prima amânare, oamenii din sat, martorii lui Petre, au venit mai puţâni, iar după a doua şi mai puţâni.  Petre s-o gândit că judecata numai atunci s-o ţâne când el a rămâne fără martori. S-o hotărât să renunţe la ea şi să-şi facă sângur dreptate.
 Într-o noapte, s-o furişat în grajduʹ grofului, l-o legat pă paznic şi i-o băgat o cârpă în gură,  după  care o pus căpăstru şi şaua pă cal, că erau acolo, la îndemână, l-o scos pă ne sâmţâte din grajd, s-o suit pă el şi dus o fost. Caluʹ zbura, nu alta. Lui Petre îi plăce de cal, daʹ şi calului de el. Acesta, bag samă, sâmţea pântru prima dată că-i călărit de un om vrednic.
A doua zâ, oamenii grofului l-or căutat pe Petre.  N-o l-or găsât  nici pă el şi nu i-or găsât nici nevasta şi nici pruncii. Să zâce că s-or afundat toţi patru în pădurile Sălajului, iar de acolo, umblând numai prin ele, or trecut în Ţara Românească, unde şi-au făcut bună stare cu ajutorul calului grofului, pă care nu l-or vândut, ci l-or ţânut de prăsilă.
Pietroiul acela a rămas în vârful dealului muţi ani, încât oamenii din sat au început să-i zâcă Dealul Majarului şi nu a Magiarului, pântrucă ei, şi atunci ca şi astăzi,  în loc de „gi”, pronunţă  „j”.  În acest timp, grofuʹ şi-o făcut acolo pivniţe mari în care îşi ţânea vinul şi unde petrecea din timp în timp cu prieteni de-ai lui. La o petrecere de asta, or sosât acolo, pă nesâmţâte, venind prin  pădure, doi feciori faini şi puternici, pruncii lui Petre, însoţâţi de câţiva ortaci, hotărâţi să răzbune pă grof pântru că n-a fost cinstit cu tatăl lor şi pântru că, din cauza lui, toată familia o trăbuit să ieie drumul străinătăţii. Ei îl iscodeau de mai multă vreme pă grof şi-i cunoşteau obiceiurile. Flăcăii şi-or lăsat în pădure caii, negri şi la fel de faini ca cel luat de tatăl lor de la grof. I-or luat pă neaşteptate pă paznici şi le-or închis gura pântru totdeauna, înainte ca ei să poată scoate vre-un strâgăt de ajutor. După asta, or rostogolit bolovanul până în gura pivniţii şi i-or dat drumuʹ pă trepte în jos. S-o auzât un huruit mare, apoi o bufnitură, după care întreg dealul s-o cutremurat. Să vede că, bolovanul, ajuns în pivniţă, s-o lovit de stâlpii care sprijineau bolta ei şi dealul o căzut cu vuiet mare  păstă grof şi oaspeţii lui dinăuntru, acoperindu-i pântru vecie.  O căzut atâta de mult pământ păstă intrarea în pivniţa aceea, încât nu s-o reuşit niciodată să fie dat la o parte, ca oamenii care au murit acolo să fie scoşi afară. De câte ori s-o încercat să fie dezgropaţi, ce  să săpa zâua să năruia noaptea. Aşe că popii cei unguri or făcut acolo o slujbă de petrecanie, şi locul s-o însămnat cu o piatră din cele pă care ungurii le pun pă morminte, la capul morţilor. Cu timpul piatra aceea a fost luată de oarecine de acolo şi nime n-a mai pus alta în loc.
De atunci şi până în zâlele noastre,  pietroiul acela zace în pântecele acestui deal
.
Citeşte mai mult >>

marți, 17 mai 2016

LEGENDELE BĂNIŞORULUI: VALEA BANULUI


Toate în lumea asta au un început şi o poveste. Valea asta care curge pă la noi prin sat, la care i să zâce acum a  Banului, este aici de când a făcut Dumnezeu lumea şi să numeşte aşa de la numele întemeietorului satului. Numai că ea n-a curs tot timpul. La un moment dat a săcat şi dacă nu era o fată pe care a chemat-o Sânziana ea poate  nu mai curgea niciodată pă aici. Povestea acestei fete vreau să-o spun.
Când strămoşii noştri s-au aşezat de-a lungul Văii Banului, nu erau încă fântâni. Din apa văii au băut ei şi  animalele lor, în ea să spălau, cu ea îşi făceau mâncare.
S-a întâmplat atunci, într-o vară foarte călduroasă, ca apa care venea pe vale să fie din ce în ce mai puţână, apoi, dintr-o dată, să nu mai curgă deloc. Toţi au pus asta pă sama secetei, deşi ea nu mai secase niciodată până atunci, ori cât de călduroase or fost verile.
Pe vremea aceea, în sat trăia o femeie văduvă care avea o fată. Femeia era bolnăvicioasă şi căzuse la pat. De hrana ei şi de toate treburile casei se ocupa fie-sa, pe care o chema Sânziana, sau Sânza, cum i să mai spunea în sat. Să zâce că era o fată mândră ca florile acelea galbene care cresc pă câmp şi le zâcem sânziene, din care să împletesc cununi ce să aruncă pă acoperişurile caselor într-o anume zî din an.
Când s-a întâmplat să nu mai curgă apă pă vale, cele două femei au rămas şi ele fără apă. Dacă de foame se poate răbda şi câteva săptămâni, fără apă nu putem trăi mai mult de tri, patru zâle, iar femeia aceea bolnavă, nici atât. Aşa că, Sânzâiana o lăsat-o pe mama ei în grija unei vecine, iar ea o luat în mână ulciorul cu care aducea apă de la vale şi a început a mere cu el  în susul văii, gândind că musai o  să găsască vreun ochi de apă în care să-l umple.
Pe vremea aceea, mai mult decât în zâlele noastre, păstă tot era aproape numai pădure de nepătruns, pe care oamenii o tăiau să-şi facă loc la case şi să aibă unde sămâna câte ceva. Pă vale erau bolovani din cei mari, peste care să trecea greu. Fata înainta anevoie, mai ales că era şi desculţă. A mărs ea o zâ întreagă fără să găsacă apă. Cum n-avea de mâncare la ea, s-a hrănit doar cu mere şi pere pădureţe, căzute din pomii de pă mal, şi cu mure, care se aflau, din loc în loc,  pă lângă vale. Ele i-au ţânut şi de sete. În locurile unde  valea a fost mai adâncă şi apa a săcat mai târzâu, erau o mulţâme de peşti morţi care miroseau urât.
Se făcuse sară, şi începuse să să întunece.  Ea era tare obosâtă, iar mâinile şi picioare îi erau pline de julituri. Din unele picura sânge. A rămas pe loc şi s-a gândit să aştepte până s-o face zâuă.  Se făcuse şi răcoare. A adunat o grămadă de iarbă uscată şi frunze căzute din sălciile şi arinii  de pă mal şi s-a cuibărit în ele. Se auzea strâgătul a tot felul de păsări de noapte, iar de-a lungul văii zburau lilieci. Îi era un pic teamă şi să forţa să rămână trează. A adormit fără   să-şi deie sama când şi s-a trezât când razele soarelui care au putut pătrunde prin desişul de pe marginea văii, au făcut-o să se frece la ochi, apoi să-i deschidă. De cum o văzut lumina zâlei, o auzât cântând  o turturică şi căutând-o cu ochii a dat de ea pe crenguţa unui alun, în care-şi avea cuibul.
Trăbă să vă spun că încă de când era tare mică, Sânzâiana s-a îngânat cu toate păsările care ajungeau până la casa lor şi le-a învăţat graiul, iar când o început a mere prin pădurea din apropierea casei după flori, ciuperci sau crengi uscate şi a întâlnit animalele pădurii, o vorbit şi cu ele şi le-o învăţat şi lor graiul.
- Bună zâua, i-o dat ea bineţe, păsării.
- Zâua bună, fată frumoasă, i-o răspuns turturica. Ce cauţi pă aici?
- Apă, i-a răspuns fata.
- Apoi, n-ai să găsăşti, pântru că Sorbul Apelor, balaurul acela mare, care oricâtă apă ar bea nu-şi poate astâmpăra setea, văzând că pe vale vine tot mai puţână, o făcut un dig mare, aproape de izvor, şi toată apa care să adună acolo o bea el şi familia lui, care trăieşte într-o peşteră din apropiere. Eu zbor până acolo în fiecare zî ca  să-mi astâmpăr setea. Reuşesc cu greu, pântru că lacul acela mare care s-o format e foarte bine păzât, pe pământ de mulţi câini mari şi răi, iar în aer de vulturi negri cu gâtul golaş, şi unii şi aţii în slujba balaurului.
- Musai să ajung şi eu acolo şi să-mi umplu ulciorul ăsta cu apă, că dacă în cel mult o zâ de amu înainte nu-i duc mămucăi să bea, moare de sete.
- Io îţi doresc noroc, dar tare mă tem că sângură n-ai să izbuteşti.
Sânzâiana a pornit din nou pe vale în sus.  Îi era greu, pântru că mergea  tot timpul la deal şi pietroaiele păstă care trăbuia să treacă erau din ce în ce mai mari. N-o mărs mult, şi într-un loc mai larg şi cu malurile mai joase, a dat păstă o păreche de zimbri, care or venit acolo să se adape. Pă atunci, animalele astea mândre şi mari trăiau multe prin locurile astea.
- Bună zâua, le-o zâs ea. Dacă vreţi să beţi apă, veniţi cu mine, până aproape de izvor unde apa o fost oprită de Sorbul Apelor, şi s-o adunat într-un lac mare. E bine apărată şi ca să puteţi bea, iar eu să-mi pot umple ulciorul, va trebui să ne batem cu câini şi vulturii care o păzăsc. Io socotesc că în sara asta am putea ajunge acolo, iar mâine, dacă-i vom dovedi, am putea şi slobozî apa din lac.
- Venim, i-a răspuns unul dintre ei, ca să nu murim de sete. O să dăm de veste şi la alţii din neamul nostru, ca să vină şi ei.
Au mărs Sânziana cu unul din zimbri mai departe, celalalt s-o dus să dea de ştire şi altora. Zimbrul mergea înainte şi dădea cu capul la o parte pietroaiele păstă care nu puteau trece,  iar Sânziana venea în urma lui. Pă drum au mai întâlnit şi alte animale: porci mistreţi, cerbi şi căprioare, lupi, vulpi şi urşi, toate în căutare de apă. Le-o spus şi lor ce s-o întâmplat şi ce vor ei să facă şi   toate au fost de acord să deie o „mână de ajutor”, cum să zâce, dar numa câte unul de-un fel au însoţât-o,  celelalte s-or dus să dea de ştire şi altora şi să le ceară să li să alăture. Păsările pe care le-au întâlnit în cale, au promis că vor fi şi ele acolo, în număr cât mai mare.  Au dat şi păstă nişte albine, care să trudeau să soarbă un pic de apă din  molul de pe fundul unor bălţi, care nu să uscase de tăt.  Or promis  că şi ele şi altele pe care le-or putea anunţa să vor sili să fie de folos.
Până sara, înainte să se întunece, Sânzâiana şi însoţâtorii ei au ajuns într-un loc mai strâmt, unde valea ieşea din Munţii Meseşului. Acolo a făcut balaurul digul cel mare, din pietre lemne şi pământ, în spatele căruia s-a adunat foarte multă apă. Or făcut în aşa fel încât să nu fie văzuţi şi nici sâmţiţi de paznici. Sânzâiana, de care ascultau toate animalele care au însoţât-o, le-a poruncit să se oprească, să se odihnească acolo în noaptea aceea şi să hotărască un plan de bătaie pentru a doua zâ. Or hotărât ca la puţân timp după ce s-o crăpa de zâuă, toţi care au venit împreună cu ea acolo să-şi cheme neamurile, iar când ele or fi de faţă,  la un sămn dat de fată, albinele să atace câinii cei răi, iar păsările, toate câte s-or aduna acolo, să-i înconjoare pe vulturi  şi să-i lovească cu ciocurile şi cu ghearele. Când cânii n-or mai şti cum să se apere de albine şi or începe să să învârtă ca turbaţi  în jurul cozii, lupii şi vulpile să-i pună pă fugă. Urşiii au primit poruncă  să să aşeze la gura peşterii şi să nu lase balaurul să iasă afară până ce zimbrii vor reuşi să împingă în gura ei o stâncă mare, care se afla în apropiere. După ce vor reuşi să facă asta, zimbrii, împreună cu mistreţi şi cerbii să apuce să strâce digul făcut de balaur: zimbrii să-l lovească cu capul, mistreţii să-l scurme iar cerbii să înlăture cu coarnele lor lemnele din el.
Cum au mijit zorile, s-a auzât, la început un muget de zimbru, apoi, pă rând, un guiţat de porc mistreţ, un boncănit de cerb şi un mormăit de urs. La scurt timp după asta, la faţa locului s-au adunat o mulţâme de animale, Sânziana a dat semnalul şi mintenaş a început o luptă pă viaţă şi pă moarte. Câinii au fost puşi pe fugă, vulturii cei negri au zburat de acolo, iar când balaurul, o arătare de toată groaza, a încercat să iasă din peşteră, scoţând flăcări pă gură şi pă nări,  urşii l-au dat îndărăt. În scurt timp, zimbrii au  astupat intrarea în peşteră, iar balaurul şi familia lui n-au mai reuşit să iasă de acolo şi de bună  samă, după oarece timp, or fi murit de sete. Unii oameni spun că balaurul mai trăieşte şi că de câte ori să clatină pământul este pântru că el să trudeşte să iasă afară din peşteră.
După asta, destul de repede, animalele au făcut o gaură în dig,  pe care  apa, care a început să curgă  afară, o mărea  repede. Abia au reuşit să se dea la o parte cei ce lucrau acolo, că digul  s-a rupt şi toată apa a năvălit afară din lac, cu vuiet mare, de credeai că a venit sfârşitul lumii. A ieşit cu mult afară dintre malurile ei, aşa cum să întâmplă şi în zâlele noaste, de câte ori plouă pre mult şi valea vine mare. A luat cu ea tot ce a întâlnit în cale. Mare prăpăd o făcut!
Sânzâiana a muţămit animalelor, apoi, înainte de-a să întoarce în sat, s-a dus în locul de unde izvora valea, unde nu ajunsese până atunci picior de om. Acolo era un izbuc, un loc de unde apa iese multă din pământ, cu larmă mare. Şi-a umplut ulciorul cu apă. Ştia şi ea că cea luată de la izvor îi mai bună decât cea luată  din vale. Apoi a luat drumul spre casă, călăuzâtă de  câteva dintre animalele care o însoţâseră până acolo, pe cărări pe care numai ele umblau. Prin alte locuri, pădurea era de nepătruns pântru oameni.
Din fericire, apa n-a luat şi casele din sat, că erau mai la deal, făcute acolo tocmai ca ea să nu ajungă la ele atunci când valea vine mare. Când a ajuns acasă, Sânzâiana s-a bucurat că mama ei mai era în viaţă. I-a dat să bea din apa adusă şi, minune mare: mama ei a început să să sâmtă mai bine, iar după două zâle a părăsât patul.
Oamenii din sat, miraţi că aşa, din senin, a început din nou să curgă apă pă vale, şi încă multă,  au aflat de isprava fetei şi au cinstit-o cum se cuvine. Au aflat şi că apa adusă de la izbucuʹ acela a pus-o pe maică-sa pe picioare, şi, de atunci, au început s-o caute de leac. Astăzi izbucul acela nu mai este şi nici izvorul văii nu se ştie unde-i, pântru că sunt mai multe pâraie ca să împreună  acolo pă munte  dând naştere la vale şi fiştecare din ele ar putea fi izvorul ei.
 La puţân timp după asta, Sânziana s-a măritat cu cel mai mândru fecior din sat, iar  la nunta ei au vinit şi toate animalele care au ajutat-o să-l dovedească pe balaur şi să sloboadă apa din lac. A trăit fericită alături de bărbatul ei, mai mult de o sută de ani, şi  a avut cu el mai mulţi copii şi urmaşi, printre care ne numărăm şi noi.


Citeşte mai mult >>