LEGENDELE BĂNIŞORULUI: DEALUL MAJARULUI

Să zâce că, tare demult, trăia în sat un bărbat tânăr, pe numele lui Petre,  căruia i-o mărs vestea până departe că era tare puternic. Era în stare să ridice o majă* de grâu într-o sângură mână, să ţână pe loc un taur prinzându-l de coarne şi să se ia la trântă cu un urs.

Petre era sărac şi împreună cu nevasta, pă care o chema Mărie, şi cei doi copii ai lui - unul de doisprăzăce ani,  de-l chema Ion, celalalt de trisprăzăce, de-l chema Gheorghe -  trăiau într-o casă mică,  n-aveu pământ, iar el lucra cu zâua. Casa lui era pe un loc al grofului, care stăpânea tot satul şi pântru asta el trăbuia să lucre 14 zâle de robotă pă an, în folosuʹ lui.

Tot în vremurile acelea era pă Valea Banului, cam în dreptuʹ  dealului de la intrare în sat cum vii de la Crasna, un magiar, adică un pietroi mare, rotund, care era  aşe de greu încât nici apa şi cu atât mai puţân vre-un om, n-au fost în stare să-l mişte vre-odată din loc. Dumnezău ştie cum o ajuns el acolo! Într-o zî, groful, care auzâse şi el de ce era în stare Petre,    întâlnindu-l în dreptul acestui pietroi, în timp ce încărca un car cu năsip, pentru o lucrare a lui, i-o zâs:

- Mă Petre, dacă tu sângur duci pietroiuʹ ăsta de aici până în vârful dealului ăla, şi a arătat la dealul de la intrarea în sat, îţi dau caluʹ ăsta de sub mine cu şauă cu tăt. Dar, bagă de samă, dacă  te prinzi să faci asta şi te vei dovedi a nu fi în stare, atunci va trăbui ca tu şi familia ta să fiţi, de atunci în acolo, iobagi pe moşia mea.

Calul era un armăsar  negru de toată mândreţea. Avea şi o stea albă în frunte ca  şi cea a calului Machedonului din poveste. Grofuʹ să purta cu mustaţă răsucită în sus, ca toţi ungurii, şi era atât de gras de te mirai că poate calul ăla să îl ţâe în spinare.

Petre s-a uitat la pietroi, apoi spre deal, a măsurat din ochi drumul până acolo, a stat un pic pă gânduri, după care l-o întrebat pă grof:

- În cât timp trăbă să-l duc?

- Într-o zî, de la răsăritul soarelui până la apusul lui, i-o răspuns repede grofuʹ.

- Cum trăbă s-o fac?

- Cum îi şti, dar fără să te ajuţi cu alţi oameni.

- În ce zî?

- În prima, după ce batem palma. Te prinzi?

- Mă prind, dacă mi-ţi da încă o zî, înainte de a începe,  ca să curăţ drumuʹ până acolo de mărăcini şi de lemnele pe care nu le-oi putea ocoli, şi să-l netezăsc  cât de cât dacă va fi nevoie.

De la vale până în vârful dealului sunt vreo mie de paşi, şi, aşe cum să poate vedea şi astăzi, jumătate drumuʹ îi pă un loc neted, de-i zâce şi amu Şes, şi jumătate-i pă deal. Mai ales pă partea de deal, era mărăciniş la început, apoi pădure şi vii. Grofuʹ,  care credea că Petre n-a reuşi nici să mişte pietroiul ăla din loc, s-o fi gândit că n-are nici un rost să fie împotrivă, şi  şi-o mai fi  zâs că o să-i prindă bine şi lui drumul pă care l-o face el, aşa că şi-o dat încuviinţarea.

- Bine. Îţi dau zâua aceea şi te las să faci ce mi-ai spus.

- Da cum oi fi sigur că domnia ta o să te ţâi de cuvânt?

Grofu s-o uitat mânios la el, o stat un pic pă gânduri, după care i-o răspuns, călcându-şi, bag samă, pă inimă:

- Ne întâlnim mâine la solgăbirăul** din Crasna, care ne-o da un notarăş ca să ne facă  un act de donaţiune, în care  să scrie  tot ce ne-am înţăles noi aici şi om primi fiecare câte o transcripţiune după el, şi dacă   unuʹ din noi nu să ţâne de cuvânt, celalalt îl poate da în judecată, folosându-se de hârtia asta.

Petre s-o dus acasă şi i-o povestit Măriei ce fel de înţălegere o făcut el cu grofuʹ. Măriei, o femeie mândră cum alta nu era în sat, dar şi tare deşteaptă,  nu i-o plăcut această înţălegere.

- Mă bărbate, i-o zâs ea, nemeşu ăsta ungur te-o trage pă sfoară. Degeaba îi căra tu pietroiul acela până în vârful dealului că el o să facă pă dracu în patru ca să nu să ţână de cuvânt. Şi apoi, ce-i face tu cu calul ăla?

- O să-l vând şi cu banii pă care îi voi primi pă el, o să cumpăr locuʹ ăsta pă care ne-am făcut casa, ca să nu mai trăbuiască să fac zâle de robotă pântru grof.

- Bine ar fi să răuşeşti, dar io nu mă încred în cinstea grofului. Pă de altă parte, nu te pot nici opri să faci ce vrei. Dar, pântru că  tu nu ştii scrie şi citi,  când te duci la Crasna, ia-l cu tine şi pă diacuʹ din sat, că el ştie carte şi ţi-o putea spune, înainte de-aţi pune tu degetu pă ţâdula aia,  dacă ea îi făcută aşe cum te-ai înţăles tu cu grofuʹ.

Petre o ascultat-o şi l-o luat la Crasna şi pe diac. I-o fost de folos că l-o sâlit pă notarăş să facă mai multe îndreptări la actul acela.

După ce o isprăvit acolo, s-o întors acasă, şi-o pregătit o săcure  şi-o toporişcă şi a doua zi s-o apucat de lucru. O lucrat de dimineaţa până sara şi o reuşit să facă o cărare, de la vale până în vârful dealului,  lată cam de un stânjen.

În zâua care o urmat, Petre s-o sculat cu noaptea în cap, iar Măria i-o dat să beie o fiertură în care o pus câteva picături de laptele voinicului, o iarbă ce creştea în fâneţele din sat, ca să aibă şi mai multă putere. Mult înainte de răsăritul Soarelui, Petre era lângă pietroiul acela. Cu el or vinit acolo şi nevastă-sa şi cei doi prunci şi, nu mult după aceea, or vinit mulţi oameni din sat, doritori să vadă cum s-o descurca el, că vestea  despre prinsoarea pă care a făcut-o cu grofuʹ o ajuns repede la urechile lor. La faţa locului o vinit şi grofu, călare pă mândreţea de cal, însoţât de oamenii lui.

Cum o început a să arăta soarele, grofuʹ o făcut sămn că Petre poate începe. Bărbatul era fără chemeşe pă el, îmbrăcat numai în nişte izmene largi, ca să nu-i fie pre cald, şi încălţat cu opinci  fără obiele, ca să nu să strâce la picioare. Era un bărbat mândru, bine făcut, de-ai zâce că nu era femeie în sat care să nu fi vrut să să iubească cu el. S-o apropiat de pietroi, l-o luat în braţe şi după ce s-o opintit de era gata să-i iasă ochii din cap, o reuşit să-l ridice din apă, o făcut doi paşi cu el şi l-o pus pă mal. Toţi cei de faţă or început să bată din palme şi să strâge brava, în timp ce grofuʹ   s-o făcut negru la chip. Dar, văzând el cât de greu i-o fost lui Petre să ridice pietroiu din apă, nădăjduia că el nu va reuşi să-l şi ducă până în vârful dealului.

Petre şi-o tras un pic sufletul, cum să zâce, apoi o pus mâinile pe bolovan şi o încercat să-l împingă de-a rostogolul pă cărarea făcută de el. O reuşit cu greu să-l mute cu vreo doi paşi mai la deal, după care iar s-o oprit să-şi tragă sufletul. Şi tot aşe o făcut, până o ajuns cu el  la Vâlceaua care  vine din Pădurea Dosului şi curge de-a lungul Şesului. Acolo l-o luat din nou în braţe şi o trecut cu el apa, care nu era mare, apoi după ce s-o mai hodinit, mai mult decât la celelalte opriri, a început din nou să-l rostogolească. Abia după ce Soarele s-a mai ridicat vre-o două suliţe pă cer, o ajuns cu  bolovanuʹ la poalele dealului.

„Amu-i, amu!” şi-o fi zâs grofu, care trăgea nădejde că Petre n-o să-l poată duce mai departe. La rândul lui, Petre s-o fi gândit că îi mai bine să crape decât să ajungă rob la grof, că ştie bine ce viaţă amară duc  iobagii pe moşia lui. Aşe că şi-o făcut curaj şi o încercat să împingă pietroiul la deal. N-o reuşit, pântru că coastea dealului era mare. S-o văzut sâlit să-l ia în braţe, să facă cu el unul sau doi paşi, după care să-l pună jos, ca să să hodinească un pic, după care să-l i-a din nou în braţe, să-l mute mai sus,  apoi să să oprească iară, şi tot aşe.

Înainta anevoie, Soarele ajunsese în înaltul cerului, iar până în vârful dealului mai era mult. Era în plină vară, iar pă Petre curgea sudoarea de ai fi zâs că a aruncat cineva o cofă cu apă pă el. I-ar fi prins bine dacă făcea cineva asta, dar grofu le-o spus oamenilor că nime n-are voie să-l ajute cu ceva. Nici apă de băut nu s-o învoit să-i deie cineva. Petre să chinuia să ducă pietroiul ăla  pă deal, la fel cum s-o fi chinuit Iisus Hristos să-şi ducă crucea pă Golgota. Au fost momente când n-a putut ridica dintr-o dată pietroiul de jos şi altele când a căzut în genunchi cu el. Cu toate astea, Petre n-o renunţat şi a continuat să urce, pas cu pas, pietroiul pă deal. Oamenilor le era milă de el. Nu mai vorbim ce era în inima nevestei şi-a celor doi prunci ai lui! Mărie să ruga lui Dumnezăusă să acopere soarele cu oarece nori, ca să nu mai năduşească aşe de tare bărbatul ei.

Să vede că Cel de Sus o ascultat-o că nu trecuse bine de amiază,  când pă cer or apărut nişte nori care s-or înmulţât repede  şi or reuşit să acopere Soarele, de n-o mai fost aşe de cald. Din albi, norii au devenit suri, apoi negri şi încă în plină zî a început să să întunece, să tune şi să fufgere,  sămn că să apropia şi  ploaia.

 Petre ajunsese cu pietroiul aproape de vârful dealului şi toată lumea şi-o dat sama că  nu-l poate împiedica nimic ca să-l ducă până sus. Dar când nimeni nu să aştepta,  numai ce    l-or auzât pă grof:

- Opreşte-te! Soarele a apus. Ai pierdut prinsoarea.

Pântru toată lumea era limpede că spusa grofului era o minciună. Deşi nu să vedea, toţi îşi dădeau sama  că Soarele era încă pă cer. Oamenii de faţă or început să strâge şi să să răstească la grof. Atunci,  la un sămn făcut de el, servitorii lui şi-au scos biciuştele de la brâu şi au început să deie cu ele în oameni, ca să-i împrăştie. Oameni s-au întors împotriva lor, că erau mai muţi decât slugile, le-or lovit cu botele şi  cu pumnii, punându-le pă fugă. Grofu o dat pinteni calului şi s-o făcut nevăzut.

Petre să oprise din dusul bolovanului, dar, după ce grofuʹ o fugit de acolo, oamenii l-au îndemnat să termine ce o început, ca ei să poată depune mărturie că el o dus, în timpul convenit, la bun sfârşit sarcina pă care şi-o luat-o.  Aşe o făcut. Nu i-o mai trăbuit foarte mult timp ca să ajungă cu bolovanul în vârful dealului, însămnat de pădurari cu un stâlp. Abia ajuns acolo s-o stârnit o ploaie mare de credei că s-or rupt baierele cerului. Toată lume s-o împrăştiet. Dar înainte de a ajunge ei în sat, ploaia s-o oprit, norii s-or împrăştiet, Soarele se mai vedea încă şi un curcubeu mândru împodobea cerul.

A doua zâ, Petre o mărs şi i-o cerut grofului caluʹ. Grofuʹ n-o vrut să i-l deie, şi, mai mut, o zâs că el, adică Petre,  îi de amu iobagul lui.  Aşe că Petre s-o dus cu hârtia la solgăbirău şi o cerut să i să facă dreptate. Acesta o zâs că i-o chema pă el şi pă grof la judecată. În zâua stabilită, împreună cu Petre  s-or dus la Crasna şi oameni din sat ca să depună mărturie că el o ajuns cu pietroiul pă vârful dealului când Soarele, deşi nu să vedea, mai era cu cel puţân două săgeţi deasupra locului unde trăbuie să apună. Grofu nu s-o înfăţişat,  aşe că judecata o fost amânată cu o lună. El nu s-o prezentat nici a doua şi nici a treia oră şi judecata a fost amânată de fiecare dată. După prima amânare, oamenii din sat, martorii lui Petre, au venit mai puţâni, iar după a doua şi mai puţâni.  Petre s-o gândit că judecata numai atunci s-o ţâne când el a rămâne fără martori. S-o hotărât să renunţe la ea şi să-şi facă sângur dreptate.

 Într-o noapte, s-o furişat în grajduʹ grofului, l-o legat pă paznic şi i-o băgat o cârpă în gură,  după  care o pus căpăstru şi şaua pă cal, că erau acolo, la îndemână, l-o scos pă ne sâmţâte din grajd, s-o suit pă el şi dus o fost. Caluʹ zbura, nu alta. Lui Petre îi plăce de cal, daʹ şi calului de el. Acesta, bag samă, sâmţea pântru prima dată că-i călărit de un om vrednic.

A doua zâ, oamenii grofului l-or căutat pe Petre.  N-o l-or găsât  nici pă el şi nu i-or găsât nici nevasta şi nici pruncii. Să zâce că s-or afundat toţi patru în pădurile Sălajului, iar de acolo, umblând numai prin ele, or trecut în Ţara Românească, unde şi-au făcut bună stare cu ajutorul calului grofului, pă care nu l-or vândut, ci l-or ţânut de prăsilă.

Pietroiul acela a rămas în vârful dealului muţi ani, încât oamenii din sat au început să-i zâcă Dealul Majarului şi nu a Magiarului, pântrucă ei, şi atunci ca şi astăzi,  în loc de „gi”, pronunţă  „j”.  În acest timp, grofuʹ şi-o făcut acolo pivniţe mari în care îşi ţânea vinul şi unde petrecea din timp în timp cu prieteni de-ai lui. La o petrecere de asta, or sosât acolo, pă nesâmţâte, venind prin  pădure, doi feciori faini şi puternici, pruncii lui Petre, însoţâţi de câţiva ortaci, hotărâţi să răzbune pă grof pântru că n-a fost cinstit cu tatăl lor şi pântru că, din cauza lui, toată familia o trăbuit să ieie drumul străinătăţii. Ei îl iscodeau de mai multă vreme pă grof şi-i cunoşteau obiceiurile. Flăcăii şi-or lăsat în pădure caii, negri şi la fel de faini ca cel luat de tatăl lor de la grof. I-or luat pă neaşteptate pă paznici şi le-or închis gura pântru totdeauna, înainte ca ei să poată scoate vre-un strâgăt de ajutor. După asta, or rostogolit bolovanul până în gura pivniţii şi i-or dat drumuʹ pă trepte în jos. S-o auzât un huruit mare, apoi o bufnitură, după care întreg dealul s-o cutremurat. Să vede că, bolovanul, ajuns în pivniţă, s-o lovit de stâlpii care sprijineau bolta ei şi dealul o căzut cu vuiet mare  păstă grof şi oaspeţii lui dinăuntru, acoperindu-i pântru vecie.  O căzut atâta de mult pământ păstă intrarea în pivniţa aceea, încât nu s-o reuşit niciodată să fie dat la o parte, ca oamenii care au murit acolo să fie scoşi afară. De câte ori s-o încercat să fie dezgropaţi, ce  să săpa zâua să năruia noaptea. Aşe că popii cei unguri or făcut acolo o slujbă de petrecanie, şi locul s-o însămnat cu o piatră din cele pă care ungurii le pun pă morminte, la capul morţilor. Cu timpul piatra aceea a fost luată de oarecine de acolo şi nime n-a mai pus alta în loc.

De atunci şi până în zâlele noastre,  pietroiul acela zace în pântecele acestui deal

.