LEGENDELE BĂNIŞORULUI: PĂTRU MANTU

De la bun început trăbă să spunem că or fost doi Pătru Mantu, unul la noi, în Ban, unul în Banat,  şi că or fost mai mulţi lotri care şi-or zâs Mantu. Apoi, putem dovedi că Pătru Mantu de la noi o fost primul şi că de la el şi-or luat numele de Mantu tăţi ceilalţi, pântru că  numele de Mantu o început să fie tăt una cu cel de haiduc, ori lotru.

Amu să vorbeşte mai mult de cel din Banat, că el o trăit cu mai puţân de o sută de ani în urmă, şi lumea îşi aduce mai bine aminte de el, daʹ Pătru Mantu a nostʹ a fost mult înaintea lui. Despre el ni s-o păstrat o baladă, la care-i zâce „În Pădurea Banului”. O voi spune-o ca să vedeţi că-i vorba de alt Pătru Mantu decât de cel car vorbesc cântecele din Banat, mai bine cunoscute ca acesta:

                                       Foaie verde-a bobului

In Pădurea Banului

Cântă puiul cucului.

Câtu-i lumea şi Feleacu

Nici fecior ca Patru Mantu

Dimineaţa el se scoală

Domni mari şi boieri înşală.

                                       În pădurea Banului

Beau voinicii Mantului

Unii beau, alţii mănâncă

Uite şi jandarmii pică.

- Bună ziua, hoţilor!

- Mulţumim jendarilor!

Hai, poftiţi cu noi la masă

La carne de oaie grasă

- Noi n-am venit să mâncăm

Ci pe Mantu să-1 legăm.

-Pe Mantu nu li-ţi lua

Până capul sus ne-o sta

Întâmplarea din cânetc s-o petrecut cu mai mult de patru sute de ani în urmă. Pă atunci Pădurea Banului era tăt una cu pădurile  Roncea, Dos şi Majar din zâlele noastre, iar Banul şi Bănişorul ţâneau de cetatea din Şimleu, a cărui stăpâni erau nemeşii din familia Bathory. Pădurea era tăt a lor.  Ei or tocmit ca să coate de ea pe  tata lui Pătru Mantu, la care  i să mai  zâcea în sat, Păduraru.

Pătru Mantu s-o născut şi o crescut în pădure, împreună cu sălbătăciunile ei. La 16 ani era un fecior fain şi putenrnic, ştie să tragă cu arcuʹ, să arunce suliţa şi să ţâie bine pă cal. Atunci o vinit la vânătoare prin părţile noastre Ştefan Batthory, care era voivodul Ardealului.  Păduraru şi pruncuʹ lui i-or servit de călăuze. Ei l-or dus pă voievod şi pă însoţâtorii lui în locurile cele mai bune pântru vânat. Erau atunci, pă aici, tot felul de animale sălbatice: de  la iepuri şi fazani la lupi şi zimbri. Pătru o vânat cot la cot cu oaspeţii lor. Voivodului i-o plăcut tare mult de el, şi pântru cum arăta, dar şi pântru priceperea lui la vânătoare.  Când s-o întors la Şimleu, l-o luat cu el.

 Cetatea Şimleu era cea în care s-o născut şi o copilărit Ştefan Bathory. În ea, pă lângă civili erau şi mulţi militari. Acolo, într-un an de zâle, Pătru o învăţat ungureşte şi să scrie şi să citească. Ofiţerii din cetate or făcut din el  o cătană pricepută să margă în pas de front, să să duieleze şi să tragă cu puşca. Îi stăte tare bine în hainele militare şi tăte fetele din cetate să uitau după el! Când Voivodul venea de la Alba Iulia la Şimleu,  îl lua cu el la vânătoare.

Tăt după un an de zâle, o vinit acolo, din ţinutul slovacilor,  o nepoată de 14 ani  a voivodului, pe nume Elisabeta. Să zâce despre ea că arăta ca de 18 ani şi că era frumoasă şi deşteaptă. Abia o vinit şi o şi pus ochi pă Pătru. Când o trăbuit să-şi aleagă o cătană care să o însoţască atunci când ieşea din cetate, pă el l-o cerut. La lecţiile de călărie şi tras cu arcuʹ, tăt pă el l-o ales. Încet, încet o făcut din el un fel de aghiotant al ei. Era bine dacă lucrurile s-ar fi oprit aici, dar n-o fost să fie aşe. Ea  făce ce făce şi el trăbuie s-o ieie în braţe ca s-o urce pă cal sau s-o ridice de jos, dacă stătea culcată în iarbă sau pă câte un ţol. Îl chema să să stea lipt de ea când trăgea cu arcuʹ ca s-o ajute să-i întindă coarda, iar în casă îi cerea s-o ajute să-şi scoată cizmele şi să-şi dezlege pieptarul ălă care-l purta sub rochie, pântru a părea şi mai subţâre decât era. Cum nici Pătru nu era de lemn, n-o trecut mult timp şi-or ajuns de s-or culcat împreună, or făcut dragoste, iar  ea o rămas grea.

Elisabeta n-o spus la nimeni ce i  s-o întâmplat şi s-o priceput destul de bine să-şi acopere pântecele care începuse să-i crească, până când aproape i-o vinit sorocul să nască. A fost mare zarvă când s-o descoperit că era însărcinată! Neamurilor ei nu le-o fost greu să afle cu cine s-o culcat ea şi, fără nici o judecată, l-or băgat pă Pătru în temniţă, care era în cetate.

La puţân timp după ce o născut, în mare taină, o fată, Elisabeta o fost  trimisă acasă, la părinţii ei. Pă fată or botezat-o Anastasia. Pătru nu numai că n-o văzut-o niciodată, da nici  n-o ştiut de ea. La  scurt timp, când abia împlinise 15 ani,  Elisabeta  s-o măritat cu un ofiţer de neam mare dar cu o faimă rea. Era poreclit Cavalerul Negru. Elisabeta i-o călcat pă urme şi s-o auzât despre ea că omoara fete fecioare ca să le bea sângele şi  să scalde în el, ca să rămână tânără şi frumoasă. Pântru faptele ei o fost judecată şi închisă. O murit înainte de a împlini 60 de ani,  bătrână şi hâdă, fără să mai vadă lumina zâlei.

Pătru o stat câţiva ani în închisoare. L-or scos de acolo turcii, care năvăliseră în Ardeal şi atacsără şi cucerisără cetatea Şimleu. Au vrut să-l ducă în robie, împreună alte sute de români şi unguri, culeşi din satele şi cetăţâle pe care le prădaseră, dar el şi alţi  câţiva prizoneri or reuşit să fugă de sub pază, şi să ascundă într-o pădure prin care treceau.

Începând de atunci, în păduri şi-or dus ei viaţa, ieşind de acolo numai ca să să răzbune şi să prade. Luau de la cei bogaţi şi dădeau la cei săraci. Or băgat frica în tătă nemeşimea din Solnocul de Mijloc, cum îi zâce la Sălaj atunci, dar şi din judeţele învecinate. Foarte des veneau şi în Pădurea Banului, pântru că Pătru o cunoştea foarte bine şi pântru că acolo mai trăiau părinţii lui. 

 De când să desprimăvăra bine şi până toamna târzâu, haiducii dormeau în păduri, iar iarna să împrăştiau pă la casele drăguţelor şi ibovnicelor lor din sate de sub munte, unde ajungeau greu oamenii legii sau nu ajungeau deloc.  Numa Pătru ave o drăguţă în Bănişor şi o răuşit mută vreme,  vară sau iarnă, să vie la ea fără să îl vadă nimeni. Era o fată faină pă care puseseră ochii toţi feciorii mai răsăriţi din sat. Cum ea le întorcea spatele la toţi, unul din ei, prunc de bogătan, o bănuit că ea are un iubit, şi o pândit zâle şi nopţi ca să vadă cine-i ăla. Într-o noapte a văzut pă oarecine venind la ea şi o stat până dimineaţa ascuns, lângă casa ei,  ca să-l poată vedea la faţă când o pleca. L-o văzut şi l-o cunoscut. N-o stat mult pă gânduri şi l-o pârât la  notarăşuʹ din sat. Notarăşuʹ o înştinţat jendarii, iar ăştia or început să pândească zî şi noapte la casa Veronicăi, că aşe o chema pă drăguţa lui Pătru, ca să pună mâna pă el când o mai vini  s-o întâlnească.

Pătru o aflat de primejdie şi n-o mai vinit. Ca să-l facă să vie,  stăpânii satului, cei ce făceau legea atunci, or învinuit-o pă fată că l-o ascuns pă haiduc şi or dat ordin să fie legată de stâlpul judecaţii de  pă Căludă, acolo unde erau legaţi şi judecaţi iobagii care nu-şi plăteau dările sau nu-şi făceau robota, urmând s-o judece şi pă ea. Jendarii au păzât-o acolo câteva zâle şi nopţi, aşteptându-l pă Pătru.

Apoi, ei n-or trăbuit să-l aştepte pre mult. Pătru o vinit  să-şi libereze drăguţa, în plină zâ, însoţât de păstă douăzăci de ortaci. Jendarii erau mai puţâni decât ei şi nu le-or putut ţâne piept. Doi din ei or fost împuşcaţi, vreo cinci or fost răniţi şi toţi or fost prinşi şi li s-or luat puştile şi  hainile, de-or rămas numa în chemeşi şi izmene, după care le-or luat şi caii, iar pă ei i-or fugărit din sat.  Batjocură mai mare nici că să putea! Or dezlegat-o pă Veronica şi în locul ei l-or legat pă nemeşul, care tocmai vinise să o judece pă fată. Trăbă să spun că Bathoreştii, că din ei să trăgea nemeşul acela, erau urâţi de oameni, pântru că să purtau tare rău cu ei. L-or lăsat acolo pă nemeş, legat, fără apă şi mâncare, până a doua zâ dimineaţa, când o fost judecat de haiduci şi spânzurat, aşe cum, din porunca lui şi a altora din neamul lui, au fost chinuiţi şi omorâţi acolo, mulţi oameni nevinovaţi.  

Trăbă să spunem că pă Căludă, în afară de stâlpul acela, mai erau, un fel de jug în care prinşi oamenii ca să fie bătuţi, şi o spânzurătoare. Cei spânzuraţi erau ţânuţi  în ştreang zâle întregi, ca să le fie de pildă şi altora, care ar îndrăzni să deie semne de nesupunere.

 După ce-or făcut tăte pă care le-am pomenit,  haiducii or plecat din sat  luând-o şi pă Veronica cu ei.

Încă vreo doi ani de zâle, Pătru şi oamenii or prădat în multe locuri,  dar or şi făcut dreptate când o fost nevoie de asta. Or făcut şi din  Veronica un haiduc, îmbrăcată bărbăteşte şi purtând puşcă în spate şi cuţit la brâu, ca şi ceilalţi ortaci.

S-o întâmplat ca şi Veronica şi Pătru să-şi afle sfârşitul în Pădurea Banului. Aşa cum spune şi balada, acolo, în pădure, în timp ce haiducii petreceau după o ispravă de-a lor,  or fost  înconjuraţi de jendari şi cătane,   care erau mult mai mulţi decât haiducii.   Le-or cerut ortacilor lui să-l predea pe Pătru. Ei nici n-or vrut să audă de asta, şi atunci or început să tragă  cu puştile unii în alţi. Or căzut şi mulţi jendari şi cătane, dar dintre haiduci n-o mai rămas în viaţă nici unul.

 În aceeaşi noapte, acolo în pădure, pă ascuns, popa din sat le-o slujit prohodul haiducilor  şi tot acolo au fost ei şi îngropaţi într-un loc ascuns. Mormintele lor  s-or păstrat acolo, neştiut decât de puţâni,  până când pădurea o fost tăietă şi în locul ei o apărut râtul de astăzi. Atunci, pântru că aşe or vrut stăpânirea, i  s-o şters ori ce urmă. Din când în când, pă râtul acela, să aude, noaptea, un cântec de jele.