marți, 28 iunie 2016

LEGENDELE BĂNIŞORULUI: HĂNEŞTII


Să ştie că tătarii erau o seminţie de oameni cruzi şi nemiloşi care or vinit păstă noi cu aproape opt sute de ani în urmă, din întunecimile Asiei. Or trecut cu o armată câtă-i frunză şi iarbă păstă Rusia şi păstă celelalte ţări aflate la răsărit de noi şi or ajuns, în primăvara anului 1241, în ţara Ungariei din care făceam parte atunci.
Tătarii mergeau repede dintr-o parte în alta a lumii, pântru că aveau cai iuţi şi erau în stare să steie o zî întreagă călare, hrănindu-se din mers,  cu pastramă de oaie pă care o ţâneau sub şeile cailor şi cu băutură din lapte de iapă, de îi zâce kumâz, pă care o ţâneau în nişte burdufuri  mici, legate de şeii. Când nu mai aveau de nici  de unele de mâncat şi de băut,  sugeau sânge din vinele cailor.
Pă unde or trecut, praful şi pulberea s-o ales de tăt: or omorât oamenii, le-or dat foc la case, or dărâmat cetăţi. Să zâce despre ei că omorau din plăcere, că tăiau capetele la oameni sau îi spintecau ca pă animale, că omorau până şi cânii şi mâţele care le ieşeau în cale. Îşi băteau joc de femeile şi fetele oamenilor şi luau în robie bărbaţii buni de lucru.
Prin părţâle noastre or ajuns după ce or cucerit şi dărâmat cetăţâle Oradea şi Buda.   Regele ungur  n-o avut curaj să să bată cu ei. S-o tăt retras, până ce tătarii l-or ajuns din urmă şi i-or măcelărit armata, iar el abia o scăpat cu fuga.
După ce or cucerit Ungaria, armata tătarilor s-o împărţât în două: o parte din ea s-o îndreptat spre Viena, capitala austriecilor, iar cealată spre părţile din regatul Ungariei ne călcate de ei până atunci, ca să pună stăpânire pă ele.
 Prin tăte satele  pă unde ajungeau tătarii, lăsau câteva cătane de a lor cu un şef în frunte, căruia îi zâceau Han. Nu mai omorau decât  oamenii care li se împotriveau, pă ceilalţi îi cruţau. Aveau nevoie de bărbaţi ca să lucre pământul  şi să-i slugărească cât or sta ei acolo, iar de muierile şi fetele lor ca să culce cu ele. Cele mai tinere şi mândre dintre femei să cuveneau Hanului.
Satul nostru era mic pă atunci şi nu număra multe familii. Când oamenii or văzut, destul de târzâu, pă tătari venind păstă ei, n-or mai avut vreme să fugă în pădure şi  s-or ascuns toţi în biserică, rugându-se lui Dumnezău să-i apere şi să-i păzască. Biserica era una mică, din lemn, acoperită cu paie. Abia or încăput tăţi în ea.
Ajunşi în sat, tătarii or scotocit păstă tăt după ei, până i-or aflat. N-or dat foc la biserică şi nici nu i-or omorât pă oameni după ce i-or scos de acolo, aşe cum le era obiceiul, pântru că aşa cum am spus, aveau nevoie de ei. Nu le cunoşteau limba aşe că să foloseau de semne şi de lovituri după ceafă sau şuturi în cur ca să să înţăleagă cu ei.
După ce i-or scos afară, fiecare tătar din cei rămaşi în sat s-or grăbit să-şi aleagă câte o fată sau câte o nevastă. N-aveau de unde-şi alege mai multe, după cum le era obiceiul.
Primul care o ales o fost Hanul. Îl chema Kiyat şi era mai mândru şi mai bine făcut  decât ceilalţi. O mărs el pântre oameni şi s-o uitat bine la fiecare fată şi muiere, preţăluindu-le pă rând,  la fel cum să face  atunci când cineva  vrea să cumpere o vită dintr-un târg de animale.  Oamenii nu şi-or dat sama ce vrea tătarul, decât atunci când o luat de mână pă una din fete, cea care i-o plăcut mai mult, şi o vrut s-o scoată dintre ei. Fata a început să strâge şi să să smucească. Între ea şi tătar s-o pus tatăl fetei vrând să-l împiedice s-o ieie cu el.  Tătarul s-o dat un pas înapoi, şi-o scos sabia din teacă,  o scos un strâgăt şi, dintr-o sângură lovitură,  i-o tăiet capul bărbatului.  Femeile, fetele, copiii, au început să plângă şi să ţâpe, iar bărbaţii  s-or îndreptat spre tătar, cu botele ridicate, hotărâţi să-i facă felul. N-or apucat ei să ajungă la Han că mintenaş lângă el  s-or strâns ceilalţi tătari, cu săbiile scoase. Spărieţi,  bărbaţii s-or oprit.
Când şi-o văzut tatăl omorât, Ileana, că aşa o chema pă fata pă care pusese ochii tătarul, o căzut la pământ leşinată. Deasupra ei s-o aplecat maica ei, plângând în hohote. Hiyat s-o apropiat de ele, a dat-o pă femeie la o parte, o luat în braţe fata,  a scos-o dintre oameni şi a pus-o pă calul lui, aşe cum pui o desagă.
A fost rândul celorlalţi tătari să-şi aleagă câte o fată s-au nevastă. Toate s-or împotrivit cât or putut, dar tătari au fost mai puternici decât ele, le-or legat cu câte o sfoară de mâini şi le-or tras după ei. Or mai şi dat în cele care să împotriveau prea tare. Or rămas ne alese  numa cele prea bătrâne şi fetele prea mici. Taţii şi bărbaţii lor, traşi la o parte şi păzâţi, să uitau neputincioşi cum le erau luate fetele şi nevestele.
Tătarii s-or aşezat în casele fetelor pă care şi le-or ales, pă ceilalţi din familiile lor alungându-i şi obligându-i să-şi caute adăpost unde or şti.  Cei mai mulţi s-or adăpostit în biserică.
Niciuna dintre femeile alese n-o scăpat neîntinată de ei. Cu Ileana s-o întâmplat ceva mai aparte decât cu celelalte. Când s-o trezât din leşin, era la casa părinţilor ei, cu Hiyat lângă ea. La toate încercările tătarului de a se apropia de ea, o reuşit să i se împotrivească. La început,  el n-o vrut să să folosască de forţă ca să o aibă pă fată. Dar, după ce Ileana o vrut să-i împlânte un cuţât în pântece atunci când  s-o mai apropiat de ea, tătarul, mânios, i-o dat un pumn cât o putut el de tare, ea o căzut  jos, fără sâmţâre, iar el a avut-o acolo, pă podea, în starea în care era.  Când şi-o revenit şi şi-o dat sama ce i s-o întâmplat, fata o vrut să să spânzure. El o împiedecat-o, dar, sătul de împotrivirile ei, o aruncat-o în uliţă. Acolo or aflat-o oamenii din sat şi or dus-o la mama ei, în biserică.  După asta, Hanul  le-o luat, pă rând, femeile celorlalţi tătari şi le-o ţânut la el cât a avut nevoie. Supuşii lui n-au îndrăznit să i să opună. Legea lor îi dădea lui drept de viaţă şi de moarte asupra lor.
Tătarii au stat în sat de toamna până în primăvara anului care o urmat, când Hanul cel mare din Asia o murit. Toţi conducătorii de armate, împrăştiete  prin ţări din Asia şi Europa,  or primit ordin să să întoarcă acasă ca să fie ales, dintre ei, un nou Han. Or plecat şi tătarii din sat de la noi, luând cu ei  pă bărbaţii vrednici de muncă,   tăte animalele, tăte bucatele şi tot ce-or putut căra cu ei. Or rămas în sat, fără nimic, femeile, fetele şi bătrânii.  Dumnezău ştie cum şi cu ce or trăit ei în lunile care or urmat!
Fetele şi femeile erau tăte cu burta la gură. Ileana să număra printre ele. Când le-or venit sorocul să nască, or adus pă lume băieţi şi fete dintre care unii zâcei că-s tătari: aveau pielea gălbuie,  ochii înguşti şi umeri obrajilor scoşi în afară, iar alţii sămănau cu mamele lor.  Ileana o născut un băiat, care sămâna cu ea şi pă care l-o botezat Gheorghe. Oamenii s-or silit să nu facă deosebire între unii şi alţii. Copii s-or făcut mari şi când le-o vinit vremea s-or căsătorit între ei.
Gheorghe o fost mai voinic şi mai  răsărit decât ceilalţi.  El o moştenit firea războinică a tatălui său şi s-o făcut militar. O luptat împotriva turcilor, care, după tătari,  or atăcat de mai multe ori ţara Ungariei. Pântru faptele lui de vitejie, regele ungur l-o făcut nobil, dar nu i-o dat şi pământ sau altceva. După ce s-o liberat, s-o întors în sat s-o însurat şi o făcut opt copii, numai băieţi.  Oamenii l-or ales jude şi i-or zâs Hanu. Copiilor lui li s-o zis „ai Hanului”. Când or crescut mari şi s-or însurat, şi-or făcut case unul lângă altul pă o uliţă la care oamenii din sat i-or zâs uliţa Hăneştilor. Şi astăzi, acestei uliţe i să zâce la fel, iar celor care locuiesc pe ea li să zâce „ai Hanului”.
În sat mai pot fi văzuţi şi astăzi unii oameni, femei în deosebi, care au trăsături tătare.


Citeşte mai mult >>

luni, 20 iunie 2016

LEGENDELE BĂNIŞORULUI: GOLSA ŞI SEDUN


Nu să ştie bine când anume o luat naştere Bănişorul. Ceea ce ştim este că acum opt sute de ani, el şi cu Banul, din care să zâce că să trage,  o fost pomenit pântru prima dată într-un document.
De bună samă, amândouă satele or existat cu mulţi ani înainte de asta, iar şi mai înainte de-a fi ele, prin locurile astea or trăit oameni, că s-or descoperit urmele lor, vechi de mii de ani.
Satele  de pă atunci nu arătau nici pă departe ca cele din zâlele noastre: oamenii locuiau în bordeie, iar bisericile erau mici, din lemn acoperite cu paie.
 Din documentul despre am vorbit, odată cu numele satului aflăm şi numele primilor locuitori ai lui: Golsa şi Sedun. După cum vă puteţi da sama, numele lor nu sună româneşte. Nu sună, pântru că ei nici nu erau români, sau rumâni, cum îşi zâceau  strămoşii noştri pă atunci. Ei erau ruteni de neam, adică ucrainieni. Or fost aduşi în Ardeal de unguri, cu încă vreo două sute de ani înainte, atunci când or vinit ei aici, de prin Asia. S-or creştinat odată  cu ungurii pă vremea lui Ştefan cel Sfânt. Şi unii şi alţii erau papistaşi, adică catolici. Să ocupau cu lucru la pădure, pântru că pă atunci era pădure păstă tăt şi o tăieu ca să aibă oamenii unde îşi face casele, unde să semene câte ceva  şi unde să-şi pască vitele.
În documentul acela să mai spune că Golsa l-o învinuit pă Sedun că i-o dat foc casei şi că cei doi s-or judecat pântru asta Episcopia Catolică din Oradea, care era şi judecătorie, şi de care ţânea satul. Ca să afle cine-i vinovat, cei doi au fost supuşi la proba fierului înroşit în foc şi vinovat s-o dovedit a fi Golsa, că l-o învinuit pă nedrept pă Sedun.
Proba asta a fierului înroşit în foc, la care unii îi zâc „Judecata lui Dumnezău”, iar alţii „dreptate barbară”,  e ceva de groază! N-o să vă vine să credeţi că cineva o putut născoci aşa o barbarie şi prostie tot odată! O să vă povestesc cum făceau:
Să încălzea la foc o bucată de fier, grea ca de o jumătate de kil. Cel care era judecat trăbuie s-o apuce în mână şi să facă cu ea nouă paşi, apoi s-o lepede. După asta, i să înfăşa mâna într-o cârpă, care să sigila, aşa ca să nu să poată umbla la ea. Să desfăcea abia după opt zâle.  Atunci, dacă arsura din palmă era vindecată, omul era declarat nevinovat, iar dacă nu era vindecată, el era vinovat.
Noi credem că cei doi când s-or dus la Episcopie să fie judecaţi n-or ştiut la ce probă o să fie supuşi, că dacă ştiau, nu s-ar fi dus nici în ruptul capului şi s-ar fi împăcat ei oarecum.  Toţi ne-am ars din greşeală atingând cu mâna un lucru fierbinte. Ne-am retras-o mintenaş şi am ţâpat de durere. Da să ţâi strâns în mână fierul  acela înroşit şi să mai faci şi nouă paşi înainte de a-l lepăda!? E greu de închipuit că cineva îi în stare să facă asta! Nici chinurile iadului nu credem că sunt mai mari! Apoi cum or put crede popii aia, cu carte, că în felul acesta să putea arăta dreptatea şi să lege prostia asta  de numele lui Dumnezău? Putem spune chiar că o fost o mare prostie! Şi-or dat şi ei sama de asta, că până la urmă or renunţat la ea.
Să vedem ce s-o întâmplat, după judecată, cu cei doi împricinaţi.  Amândoi or trăbuit să plătească nişte cheltuieli pântru şederea lor la Oradea, iar Golsa, care o pierdut procesul, trăbuia să plătească şi cheltuielile de judecată. N-au avut din ce plăti şi or trebuit să lucre în contul cheltuielilor ăstora pă moşia Episcopiei. Cât de mult? Vreo două luni Sedun şi vreo doi ani Golsa!
Vai de bietul Golsa! Şi-o lăsat în sat nevasta şi copiii şi să gândea cu groază că ei nu s-or descurca în lipsa lui. „Mai bine m-ar fi spânzurat. Atunci nevasta s-ar fi putut mărita cu vreun văduvoi din sat.” şi-o zâs el.  O fost aşa de convins că aşa ar fi fost cel mai bine pântru familia lui, că nu păstă mult timp şi-o pus sângur capăt zâlelor. Înainte de-a face asta l-o rugat pă Sedun ca atunci când o să ajungă în sat să-i spună nevestei lui că o dezleagă de ori ce datorie faţă de el şi că să poate mărita cu altul, dacă o vre.
Sedun o ajuns în sat, dar nu după două luni, ci după patru, pântru că popii i-or dublat datoria pă care o avea la ei. Aşe făceau ticăloşii ăia: născoceau tot timpul alte datorii. Să zâce că el o ajuns judele satului păntru că era un om drept şi cu scaun la cap.



Citeşte mai mult >>

joi, 9 iunie 2016

LEGENDELE BĂNIŞORULUI: UN BĂNIŞOREAN LA POARTA RAIULUI


Nu de mult, s-o prezentat la porţile Raiului unul din oamenii de samă ai satului nostru, care tocmai murise. Spre mirarea lui toţi cei cu paşaport de Rai, cum ave şi el, erau lăsaţi să intre, numai românii erau ţânuţi la poartă şi formau acolo o coadă mare.
-   Ce să întâmplă aici? a întrebat el pă unul care stătea la coada aceea.
-   Ni s-o spus că satele cu români de aici din Rai sunt toate pline, că s-o făcut unul nou, dar că încă nu-i gata.
-   Ce mai trăbuie făcut la el?
-   Îi trăbuie dat un nume. Toţi care aşteptăm aici am propus câte unul, da Sfântu Petru   n-o fost de acord. Du-te de propune şi dumneata, poate îi ave mai mult noroc!
Consăteanul nostru s-o dus la poartă, l-o găsât acolo pe Sfântu' Petru, l-o salutat, o spus cum îl cheamă şi că are şi el de făcut o propunere, de cum să fie numit satul cel nou.
-   Care-i aceea? l-a întrebat Sfântu’.
-   Bănişor, satul din care vin eu, i-a răspuns omul.
-   De ce crezi tu că merită satul tău ca un sat din Rai să-i poarte numele?
-   Apoi, Sfinte Petre, el are mai multe merite. Mai întâi de tăte, îi vechi tare: sunt 800 de ani de când s-o scris despre el, dar el o fost înfiinţat cu mulţi ani înainte, nimeni nu ştie câţi. Apoi, noi credem că el o fost şi creştin din tătdeauna, pântru că la puţân timp după ce s-o înfiinţat, am aflat că în sat o fost şi biserică, apoi ea o fost pomenită în toate recensămintele care s-or făcut de-a lungul veacurilor.
-   Ştii câte biserici or fost în satul vostru?
-   Noi ştim de tri: prima o fost ce de acum 800 de ani, din lemn, acoperită cu paie, a doua  de acum 500 de ani, tot din lemn dar acoperită cu şindrilă şi ultima, cea de acum, veche de 120 de ani,  făcută din cărămidă şi acoperită cu tablă.
-   Aşa e. Ştim şi noi de bisericile astea şi mai ştim că pă ultima din lemn aţi dărâmat-o, în loc s-o ţâneţi  ca o dovadă a credinţei voastre vechi, aţi vândut-o şi din lemnele ei şi-o făcut grajd cel ce o cumpărat-o. Am dreptate?
-   Ai, Sfiinţia Ta. Am fost proşti şi nu ne-am dat sama de ce greşeală facem.
-   Mai mult, lângă biserica aceea era un ţinţirim, în care au fost îngropaţi şi popii care au slujit la biserica voastră. C-aţi făcut cu el?
-   L-am lăsat acolo, Prea Sfinte.
-   Aţi lăsat acolo numai morţii, nu şi crucile care însămnau mormintele. Acum nu să mai vede nimic, lumea nici nu mai ştie că a fost acolo şi cimitir.
-   Ne pare rău.
-   Da, vă pare rău, dar nici de cimitirul cel vechi din sat nu aveţi grijă. Cad cucile acele de lemn de la morminte  şi le daţi foc sau le lăsaţi să putrezească. Aveţi grijă numai de prunii de acolo, ca să aveţi din ce face pălincă. De ce nu vă respectaţi morţii? Ce fel de creştini sunteţi?
-   Suntem buni creştini, Sfinţia Ta. Am reparat biserica, am pictat-o pă dinăuntru şi pă din afară,  i-am făcut turn şi acoperiş nou, am făcut un altar de vară în curte, am făcut în sat mai multe răstigniri şi câteva troiţe. Avem un cimitir nou, cu cruci de fier sau de piatră.
-   Am văzut tăte astea şi ne-am bucurat. Dar de ce nu aveţi grijă şi de răstignirile cele vechi de lemn pă care le lăsaţi şi pă ele să putrezască. De ce nu respectaţi ce au făcut oamenii dinaintea voastră? Nu vă gândiţi că dacă procedaţi aşa nici cei de după voi nu vor avea griijă de tot ce-aţi făcut?
-   Nu ne-am dat sama, Sfinţia Ta.
-   Şi nu numai cu cele creştine v-aţi purtat aşa. Dărâmaţi tot ce-i vechi, ca şi cum aţi vrea să dovediţi că tot ce-i în satul vostru vi să datorează numai vouă, cei din ultimii o sută de ani.. Aţi dărâmat şcoala cea veche din lemn, primăria veche, casa lui Szabo, casele evreilor, casa şcolii, casele cele vechi ale oamenilor din sat.
-   Le-am dărâmat că nu mai erau bune la nimic, Sfinţia Ta.
-    Ar fi fost bune dacă le-aţi fi reparat. Aţi fi putut face în ele un muzeu, că nu aveţi aşa ceva în sat.
-   Am făcut două şcoli noi, de când am dărâmat-o pă cea din lemn, am făcut primărie nouă, am făcut dispensar medical, sedii pântru poliţie şi poştă şi oamenii din sat şi-or făcut o mulţâme de case noi. Am făcut pod păstă Valea Banului şi am început să asfaltăm uliţâle din sat.
-   Ştim, şi vă lăudăm pântru toate astea,dar, încă odată: trăbuie să aveţi grijă şi de ce-i vechi, de istoria satului, de memoria oamenilor dinaintea voastră. Respectându-i pă cei vechi şi ce au făcut ei, vă respectaţi pă voi. Arătaţi lumii că părinţii şi bunicii voştri n-au fost nimeni pă acest pământ şi că pă lângă faptul că v-au făcut pă voi, au făcut multe altele. Ei sunt aici în cer şi îi doare să vadă că nu-i respectaţi destul.
-   Ai dreptate Sfinţia Ta. Oi face în aşa fel ca să ajungă la cei din sat ce mi-a spus Preasfinţia Ta acum. Dar, cu numele satului acesta din Rai, cum rămâne?
-   Apoi i-om da numele de Bănişor pântru că, ori cum, cu toate greşelile voastre, aţi făcut mai mult decât alte sate din care sunt cei care aşteaptă acum la poartă. Ţân samă şi că mai mulţi oameni de la voi din sat s-or jertfit în cele două războaie mondiale şi că le-aţi făcut monumente, că oamenii sunt credincioşi şi că la sărbători, mai ales la Sfântă Mărie,  biserica din sat îi plină, că oamenii sunt harnici şi satul arată tăt mai bine pă măsură ce trece timpul.
Citeşte mai mult >>

vineri, 3 iunie 2016

LEGENDELE BĂNIŞORULUI: ŞTEFĂNEASA


Era pe vremea năvălirilor turceşti. Ele erau la fel de rele ca cele ale tătarilor, dinaintea lor. Hoarde de turci călări intrau în sate şi prădau tot ce le cădea în mână, îşi băteau joc de fete şi de muieri, iar pă bărbaţi dacă nu-i omorau îi luau în robie. Când să dădea de veste că vin, oamenii se ascundeau pă unde puteau sau fugeau în păduri.
În vreme aceea, pădurile erau mari şi păstă tăt. În Bănişor ele acopereau tot hotarul şi lăsau doar un loc mic pentru casele din sat şi ogrăzâle oamenilor. Dar, nu numai că erau mari, erau aproape de nepătruns, aşe că turcii, deşi ştiau că mulţi oameni s-or ascuns în ele, nu îndrăzneau  să-i caute. Or mai făcut-o  şi mulţi din ei nu s-au mai întors de acolo. Ţăranii se înarmaseră cu furci coase, topoare , suliţe şi arcuri şi-i loveau, când nu să aşteptau, din locuri ascunse. Turcii nu să puteau strânge laolaltă ca să să apere, că nu era loc pântru asta, din cauza desimii pădurii.
Printre cei care s-au ascuns în pădurea din jurul satului - cam între Majarul şi Roncea de astăzi - şi şi-au făcut un bordei pă un loc mai drept, pă unde curgea şi un fir de apă, de-i zâce şi astăzi Vâlceaua,  erau şi un bărbat tânăr de-l chema Ştefan cu nevasta sa, pă care o chema Ana, sau Anuţa, cum i să zâce în sat.
Ştefan,  o fost cătană la cetatea Vălcău - că pă vremea aceea satul ţânea de cetatea asta - şi era priceput în ale milităriei, motiv pântru care  cei ce s-au ascuns în pădurea aceea, ca şi el, l-au ales de şef. El a strâns în jurul lui o ceată de bărbaţi tineri şi în putere ca să să apere de turci şi de oricine i-ar ataca. Dar pântru că pădurea aceea nu le putea da tot ce aveau ei nevoie pântru trai, s-or haiducit, şi când n-aveau de lucru cu turcii, prădau pă unde apucau, dar niciodată de la oamenii săraci. Îşi făcuseră rost de cai şi mergeau cu ei până departe, acolo unde erau conace nemeşeşti, mănăstiri şi turme de oi sau porci.
Femeile stăteau acasă şi grijeau de copii, culegeau ciuperci şi tot felul de poame, rădăcini şi ierburi din pădure din care  făceau mâncare şi căutau dacă s-a prins oarece vânat în cursele puse de bărbaţii lor. Dacă găseau prinse acolo un iepure, o căprioară sau altă vietăţi bune de mâncat, se pricepeau să le jupoaie, să le mărunţească şi să le gătească. Anuţa era pricepută şi la ierburile de leac. Învăţase asta de la mama ei, înainte de-a trăbui să să ascundă în pădure, şi devenise un fel de doftoroaie pântru oamenii de acolo. Nu reuşise să facă copii cu Ştefan, dar să pricepea să moşească celelalte femei atunci când le venea sorocul să nască.
Ştefan nu s-a mai întors din una din ieşirile lor din pădure după mâncare şi lucruri trebuitoare lor. Atacaseră o stână a cetăţii şi s-a nimerit ca acolo să fie cătane. În încăierarea cu ele, a murit el şi alţi câţiva ortaci de-ai lui. Anuţa a rămas văduvă. Ea era încă tânără şi frumoasă şi deşi or cerut-o de nevastă mai mulţi bărbaţi, holtei sau văduvoi, n-o vrut să să mai mărite. Trăia din ce putea ea să adune din pădure  şi din ce-i dădeau oamenii pântru că-i doftorea. A început să i să zică Ştefăneasa, după numele bărbatului ei, aşa cum să obişnuia atunci să li să zâcă văduvelor.
Când năvălirile turcilor în Ardeal au încetat pântru un timp – nu să ştia niciodată cât va fi el de lung - toţi cei care se ascunseseră în pădure s-au întors în sat, numai Ştefăneasa a rămas pă loc. Ea nu mai avea la cine să să întoarcă acolo şi unde să steie dacă s-ar fi întors. Părinţii ei arseseră de vii odată cu casa din lemn, acoperită cu paie, la care i-au dat foc turcii. Cei întorşi în sat au dus vestea priceperii ei în vindecarea de boli şi răni şi în ale moşitului, iar oamenii din sat au început să să ducă la ea de câte ori aveau nevoie. Au aflat de ea şi oamenii din satele vecine şi au început s-o caute şi ei, ca şi haiducii din pădurile Sălajului, când erau răniţi în încăierările cu oamenii stăpânirii. Din ce agonisea ea în pădure şi din ce-i dădeau oamenii, avea din ce trăi.
Ştefăneasa mai avea lângă ea două suflete, care-i ţâneau de urât: un motan, căruia îi zâcea Găvrilă, şi un câine pă care îl botezase Niculae. Le-o dat nume de oameni şi vorbea cu ei ca şi cum fi vorbit cu copiii pă care şi i-a dorit, dar n-a avut norocul să-i aibă. Mărgând prin pădure după unele şi altele, s-o întâmplat să deie şi păstă animale rănite sau bolnave. Le-o doftorit şi vindecat pe care o putut. Pă cele mici le-o adus acasă, pă cele mari le-o îngrijit în pădure, acolo unde o dat de ele. Animalele pădurii au început s-o cunoască şi să să apropie de ea fără teamă, iar ea găsea câte o vorbă bună şi  câte o mângăiere pentru fiecare, aşe că şi-o făcut din ele prieteni. Găvrilă şi Nicolae or înţăles că trăbuie să să poarte bine cu sălbătăciunile pădurii, aşa că  trăiau cu ele în pace, aşa cum, bag samă, trăiesc oamenii în Rai, împreună cu toate felurile de animale de pă suprafaţa pământului.
Într-o noapte, pă Ştefăneasa au trezit-o lătrăturile îndârjite a lui Găvrilă. Trecuse mult timp de când n-o mai căutase cineva şi nu s-a mai întâmplat niciodată ca lucrul acesta să să întâmple în miez de noapte. S-a îmbrăcat repede şi a ieşit afară:
- Cine-i? o întrebat ea.
- Oameni buni, o auzât ea răspunsul. Avem un rănit cu noi şi te-am ruga să-ţi potoleşti câinele şi să ne primeşti în casă.
Femeia i-o poruncit lui Găvrilă să tacă şi i-o poftit pă oameni în bordeiul ei. Erau doi, care aduceau, pe un fel de targă, rănitul. Abia au încăput toţi înăuntru, atât era mică încăperea în care-şi ducea viaţa Ştefăneasa. Nu i-o cunoscut pă oameni. Nu-i mai văzuse altădată.
- Nu suntem din partea locului, i-a spus unul dintre ei. Am auzât că eşti foarte pricepută să vindeci tot felul de răni. Ţi-am adus pă omul asta, rănit la un picior, pe care n-au reuşit să-l vindece alţi doftori, cu rugăminte mare la tine să faci tot ce ştii ca să-l faci sănătos.
Ştefăneasa nu i-a întrebat nici cine sunt, nici de unde vin. Ea ştia că un om rănit trăbuie ajutat ori cine ar fi el. Le-a cerut oamenilor să pună rănitul pă patul ei, după care o dat la o parte cârpele cu care învelit piciorul rănit şi s-a spăriet de ce a putut să vadă: piciorul era vânăt, mirosea urât, iar din rana lui se scurgea puroi. Omul avea şi fierbinţeală mare şi aiura.
- L-aţi adus târziu. Nu ştiu dacă oi putea face ceva, dar oi încerca. Lăsaţi-l aici, şi veniţi din nou poimâine dimineaţă. Dacă omul vostru va trăi până atunci, însamnă că putem trage nădejde că o să să vindece.
Străinii au plecat, dar nu înainte de a-i lăsa o pâine,  o bucată mare de clisă şi un putinei cu brânză. Ştefăneasa  a aţâţat focul şi a pus repede nişte apă la încălzât, apoi a scos, de pă unde erau puse, o ladă cu tot felul de ierburi, prafuri şi alifii făcute de ea şi una cu tot felul de instrumente. Cu ierburile o făcut nişte ceaiuri, iar instrumentele le-a ars la flacără ca să le curăţe de murdărie. O pregătit şi mai multe cârpe curate.
În timp ce făcea toate astea, i-a aruncat câteva căutături şi bărbatului întins pă patul ei. Părea un om tânăr şi zdravăn. Faţa nu i-o putut vedea pre bine din cauza bărbii crescută mare şi a pletelor care îi astupau parte din ea. Când a terminat pregătirile, s-o apucat de treabă. I-o deschis cu forţa gura rănitului şi i-o turnat în ea o ceaşcă de ceai, forţându-l să-l înghită. Era un ceai în stare să-l adoarmă pă om şi să-l facă să nu sâmtă pre tare  durerea. După ce o adormit, l-o legat bine de pat, apoi i-o tăiet rana  pă viu,  o dat la o parte carnea nesănătoasă, o spălat bine rana şi o pus pă  ea nişte frunze ca să sugă răul care a mai rămas, apoi a înfăşurat-o în cârpele pregătite şi le-a legat strâns. Din când în când, bărbatul scânce  şi să smuce în legături,  fără să se trezească. I-a pus nişte cârpe ude  pă frunte, l-o învălit cu un ţol gros, după care o stâns nişte cărbuni, i-o descântat şi s-o rugat lui Dumnezău să-l facă sănătos. Acum  o putut să-l vadă mai bine. I s-o părut că samănă cu Ştefan! Îi era şi ei somn, dar nu mai ave unde să să culce, sângurul pat era ocupat de rănit. Ar fi avut şi ea loc lângă el, dacă-l împingea mai la părete, dar era legat şi apoi nu s-ar fi îndurat  să-l tulbure. S-o aşezat pă un scaun, lângă pat, şi o moţăit acolo până la zâuă când or trezit-o  geamătele bărbatului,  care să şi zbatea în legătura făcută de ea, dovadă că a început să sâmtă mai tare durerea. L-o mai forţat să mai  bea nişte ceai de ăla special şi omul o adormit iară  şi s-o liniştit din nou.
În zâua care o urmat, i-o schimbat de câteva ori frunzăle de pă rană şi cârpele ude de pă frunte, şi  l-o obligat, de câte ori să trezea, să mai înghită din ceaiul ăla. Toată zâua a dormit şi a gemut prin somn.  Sara, obosâtă cum nu să mai poate,  Ştefăneasa l-o dezlegat pă bărbat şi  l-o împins, cu grijă, la părete, hotărâtă să să culce lângă el. Cum s-o pus în pat, a adormit şi nu s-a mai trezit până în cealaltă zî. Bărbatul a dormit şi el, toată noaptea.
Dimineaţa, când s-o trezit Ştefăneasa, bărbatul încă mai dormea. I-o pus mâna pă frunte şi s-o bucurat că nu mai ave fierbinţeală. „Dumnezău o vrut ca el să trăiască!” a gândit ea. Când, mai târzâu, s-or înfăţişat cei doi oameni care îl adusesără pă rănit la casa Ştefănesei, rănitul nu să trezise.
- Amu mi-ţi pute spune cine sânteţi, de unde veniţi şi ce o păţât omu ăsta?  i-o întrebat ea.
- Apoi, suntem ce o fost şi bărbatul tău înainte de a-l omorî cătanele, venim din pădurile de pă Meseş, iar omul pă care ţi l-am lăsat aici o fost rănit într-o ciocnire cu oamenii stăpânirii.
- Da de unde ştiţi voi ce-a fost bărbatul meu şi ce-o păţât el?
- De la omul care ne-o îndrumat la tine şi care-i din partea locului.
Ştefăneasa a înţăles că ei sunt haiduci, cum o fost şi Ştefan al ei, şi nu le-o mai pus nici o întrebare.
- Pe omul vostru l-am doftorit cum m-am priceput şi, pântru prima dată în dimineaţa asta nu mai are fierbinţeală, ceea ce-i un sămn bun, adică un sămn că s-ar putea face bine. Mai lăsaţi-l aici o săptămână.
Cei doi au fost foarte bucuroşi la aflarea veştii. I-or mulţămit Ştefănesei, i-o mai lăsat o desagă cu tot felul de alimente, şi-or plecat.
După încă o zâ, rănitul o putut să vorbească. A aflat cu mirare unde să află, iar Ştefăneasa a aflat că-l cheamă Ion. Or mai vorbit multe cele împreună. El a aflat despre ea  că-i văduvă, ea despre el că n-a fost niciodată însurat. Când o venit sara, ea şi-o tot făcut de lucru aşteptând ca Ion să adoarmă, ca să poată culca lângă el că altundeva nu avea unde.  Patuʹ era îngust aşe că nu puteau sta unul lângă altul fără să să atingă. S-o lipit de el şi în celelalte nopţi, că n-o avut ce face. În prima noapte o adormit repede, dar în a doua noapte atingerea lui o început s-o tulbure. El însă, pântru că o băut din ceaiul ăla,  o dormit fără să o simtă. Acum era altceva: Ion să putea trezi şi Ştefănesei îi era frică de asta. S-o pus totuşi lângă el după ce o crezut că o adormit. Ion însă nu dormea, aşe că atunci când o simţit-o, s-o întors spre ea şi o luat-o în braţe. Ştefăneasa nu s-a împotrivit şi s-o lăsat iubită.
În zâua următoare, Ion s-o sculat pântru prima oară din pat şi s-o putut sprijini pă piciorul rănit. Ba a ieşit puţin şi afară.
- Ai grijă să nu te vadă oarecine, că ne-am putea trezi cu cătanele aici, i-o atras sama ea.
- Cine ar putea să mă vadă?
- Cineva care ar veni la mine pântru  vreun leac, sau pădurarul care trece el pă aici din când în când.
Piciorul lui Ion se vindeca repede, iar legătura dintre el şi Ştefăneasa devenea tot mai strânsă pă zî ce trecea. Ea ar fi vrut să nu mai vină niciodată zâua când el o va părăsi, iar el i-a propus, nici mai mult nici mai puţin,  decât să plece de aici împreună. Ea s-a învoit şi a început să se pregătească pentru asta şi amândoi să-şi facă planuri de viitor.
Când mai era o zâ până când ortacii lui Ion urau să vină şi să-l ia de acolo, s-au trezit înconjuraţi de cătane. Cineva îl văzuse acolo pă Ion, pântru că el nu s-o putut răbda să nu iasă afară din casă, şi-o dat de veste oamenilor legii. Acel cineva nu putea fi decât păduraru, pântru că oamenii din sat nu s-ar fi îndurat s-o facă. L-or omorât pă Găvrilă care nu-i lăsa să să apropie de casă, or intrat în bordei şi or pus mâna pă Ion, care n-o avut cum să să apere, l-or legat şi l-or luat cu ei. Înainte de a pleca, şeful cătanelor i-o spus Ştefănesei:
- Dacă mai primeşti la tine tâlhari, te spânzurăm pă Căluda din sat, că acolo o să sfârşască în ştreang şi omul ăsta.
Tătă zâua după asta Ştefăneasa o plâns şi nu ştie ce să facă. Spre sară însă, s-o trezât cu ortacii lui Ion,  care or venit să-l ia de acolo. Or venit mai repede pântru că, i-au spus ei, cineva le-o dat de veste că Ion o fost văzut în pădure şi să temeau de cătane, care ar putea afla că el îi acolo. Din păcate, lucrurile s-au întâmplat tocmai aşe şi amu cei doi ortaci ai lui Ion nu ştiau ce să facă.
-          Musai să încercaţi să-l slobozâţi, i-o îndemnat Ştefăneasa.
Ea le-o povestit că Ion ar putea fi acum pă Căluda din sat, un deal de lângă biserică,  legat de un stâlp de acolo, la care i să zâce „a judecăţii”, urmând ca păstă o zî sau două  să fie judecat. Ea nu credea că paza  îi pre mare la număr şi trăgea nădeje că dacă ei i-ar lua pă neaştepate, ar putea să-i dovedească pă paznici şi să-l elibereze pă Ion. Le-o mai spus că ea îi poate duce în sat şi acolo le poate da o mână de ajutor.
Ortacii lui Ion s-or învoit. Or discutat împreună, dar  şi cu ea, ce şi cum or face şi, după ce s-o făcut sară, or încălecat toţi trei – ea pă calul adus pântru Ion – şi or plecat spre sat. Ajunşi la marginea pădurii, care se termina nu departe de biserica din sat, în dreptul căreia era Căluda, şi-or lăsat caii acolo, bărbaţii  şi-au luat cu ei arcurile şi săbiile  şi toţi trei s-or îndreptat, pă ocolite, aşe ca să nu poată fi văzuţi, spre locul unde le-o spus Ştefăneasa că ar pute fi legat Ion. Să întunecase, luna era acoperită de nori şi nu să vede pre bine.  Au ajuns în spatele bisericii şi acolo au aşteptat până o ieşit luna din nori. Când s-o întâmplat asta, or putut vedea pă Ion legat de stâlpul acela, iar nu departe de el o cătană care îl păzea. Mai departe de acolo, lângă un foc care era gata să să stângă, mai erau patru cătane, întinse pă iarbă. Să părea că dorm. Ortacii şi cu Ştefăneasa or mai discutat ă ţâră între ei, apoi toţi trei s-a târât pă iarbă până s-au apropiat cam la zece paşi de cătana care-l păze pă Ion. De acolo, unuʹ din ortaci  l-o luat pă paznic cu arcuʹ la ochi, apoi o slobozât o săgeată care l-o nimerit în spate.  Cătana o scos un strâgăt , după care o căzut la pământ. Strâgătul lui le-or trezit pă cătanele de lângă foc. Ele,  când şi-or văzut camaradul căzând,  s-or sculat repede în picioare, cu săbiile în mâini, uitându-se în stânga şi în dreapta să vadă de unde o venit săgeata. Ortacii lui Ion i-au luat la ochi şi au slobozât doă săgeţi în direcţia lor. Dor una din ele şi-o atins ţânta, celaltă s-o pierdut. Cătana lovită de săgeată o căzut în genunchi, ceilalţi trei văzând de unde vine atacul s-or îndreptat întra-colo, cu săbiile în mâini.
 Între timp, Ştefăneasa o alergat spre Ion cu un cuţât în mână, ca să taie ştreangul cu care era legat de stâlp şi sforile cu care îi erau legate mâinile. A ajuns la el, dar abia a apucat să-i elibereze mâinile, că, de lângă foc, cătana care fusese rănită, o săgetat-o  în spate. Înainte de a cădea, o apucat să-i deie cuţâtul lui Ion, care şi-o tăiet sângur ştreangul cu care era legat, după care o alergat spre cătana de lângă foc, care tocmai trimise o săgeată şi înspre el, dar care nu şi-a atins însă ţânta. Cu o lovitură de picior i-o aruncat arcul din mâini şi l-o trântit la pământ. Şi-o pus genunchiul pă el şi i-o înfipt cuţâtul în inimă, lăsându-l fără suflare.
Cei doi ortaci or reuşit să-o omoare pe una dintre cele tri cătane care i-au atacat, iar pă celelalte două le-au pus pă fugă. După asta, văzându-l pe Ion  deasupra cătanei de lângă foc şi pe Ştefăneasa căzută lângă stâlp, or alergat spre ea. Odată cu ei o ajuns acolo şi Ion. Femeia trăia, avea o săgeată înfiptă în spate, iar din gură îi curgea sânge. I-au scos săgeata, Ion a  luat-o în braţe, după care s-au îndreptat repede toţi spre locul unde îşi lăsaseră caii. Au încălecat, Ion a luat-o pe Ştefăneasa în şa, lângă el, au dat pinteni cailor şi s-au afundat în pădure. Pă drum, ea şi-a dat duhul, în braţele lui Ion. N-o puteau lua cu ei, n-aveau timp nici să o îngroape, bănuind că cele două cătane rămase în viaţă, cu întăriri din sat, au plecat deja pe urmele lor, aşa că s-au abătut pe la bordeiul ei, Ion a pus-o pe patul unde s-au iubit, şi-a făcut cruce, a ieşit afară, l-a luat cu el şi pe Niculae, a închis uşa, după care a dat foc borediului. Cei trei bărbaţi au rămas acolo, cu capetele descoperite, până când n-a mai rămas nimic din el şi nici din Ştefăneasa, după care au plecat. Niculae mieuna a jale.
Pădurii aceleia oamenii din sat au început să-i zică Ştefăneasa. I-au zâs aşe şi locului care o rămas acolo, după tăiere pădurii. Aşe-i zâc oamenii şi astăzi.


Citeşte mai mult >>