vineri, 3 iunie 2016

LEGENDELE BĂNIŞORULUI: ŞTEFĂNEASA


Era pe vremea năvălirilor turceşti. Ele erau la fel de rele ca cele ale tătarilor, dinaintea lor. Hoarde de turci călări intrau în sate şi prădau tot ce le cădea în mână, îşi băteau joc de fete şi de muieri, iar pă bărbaţi dacă nu-i omorau îi luau în robie. Când să dădea de veste că vin, oamenii se ascundeau pă unde puteau sau fugeau în păduri.
În vreme aceea, pădurile erau mari şi păstă tăt. În Bănişor ele acopereau tot hotarul şi lăsau doar un loc mic pentru casele din sat şi ogrăzâle oamenilor. Dar, nu numai că erau mari, erau aproape de nepătruns, aşe că turcii, deşi ştiau că mulţi oameni s-or ascuns în ele, nu îndrăzneau  să-i caute. Or mai făcut-o  şi mulţi din ei nu s-au mai întors de acolo. Ţăranii se înarmaseră cu furci coase, topoare , suliţe şi arcuri şi-i loveau, când nu să aşteptau, din locuri ascunse. Turcii nu să puteau strânge laolaltă ca să să apere, că nu era loc pântru asta, din cauza desimii pădurii.
Printre cei care s-au ascuns în pădurea din jurul satului - cam între Majarul şi Roncea de astăzi - şi şi-au făcut un bordei pă un loc mai drept, pă unde curgea şi un fir de apă, de-i zâce şi astăzi Vâlceaua,  erau şi un bărbat tânăr de-l chema Ştefan cu nevasta sa, pă care o chema Ana, sau Anuţa, cum i să zâce în sat.
Ştefan,  o fost cătană la cetatea Vălcău - că pă vremea aceea satul ţânea de cetatea asta - şi era priceput în ale milităriei, motiv pântru care  cei ce s-au ascuns în pădurea aceea, ca şi el, l-au ales de şef. El a strâns în jurul lui o ceată de bărbaţi tineri şi în putere ca să să apere de turci şi de oricine i-ar ataca. Dar pântru că pădurea aceea nu le putea da tot ce aveau ei nevoie pântru trai, s-or haiducit, şi când n-aveau de lucru cu turcii, prădau pă unde apucau, dar niciodată de la oamenii săraci. Îşi făcuseră rost de cai şi mergeau cu ei până departe, acolo unde erau conace nemeşeşti, mănăstiri şi turme de oi sau porci.
Femeile stăteau acasă şi grijeau de copii, culegeau ciuperci şi tot felul de poame, rădăcini şi ierburi din pădure din care  făceau mâncare şi căutau dacă s-a prins oarece vânat în cursele puse de bărbaţii lor. Dacă găseau prinse acolo un iepure, o căprioară sau altă vietăţi bune de mâncat, se pricepeau să le jupoaie, să le mărunţească şi să le gătească. Anuţa era pricepută şi la ierburile de leac. Învăţase asta de la mama ei, înainte de-a trăbui să să ascundă în pădure, şi devenise un fel de doftoroaie pântru oamenii de acolo. Nu reuşise să facă copii cu Ştefan, dar să pricepea să moşească celelalte femei atunci când le venea sorocul să nască.
Ştefan nu s-a mai întors din una din ieşirile lor din pădure după mâncare şi lucruri trebuitoare lor. Atacaseră o stână a cetăţii şi s-a nimerit ca acolo să fie cătane. În încăierarea cu ele, a murit el şi alţi câţiva ortaci de-ai lui. Anuţa a rămas văduvă. Ea era încă tânără şi frumoasă şi deşi or cerut-o de nevastă mai mulţi bărbaţi, holtei sau văduvoi, n-o vrut să să mai mărite. Trăia din ce putea ea să adune din pădure  şi din ce-i dădeau oamenii pântru că-i doftorea. A început să i să zică Ştefăneasa, după numele bărbatului ei, aşa cum să obişnuia atunci să li să zâcă văduvelor.
Când năvălirile turcilor în Ardeal au încetat pântru un timp – nu să ştia niciodată cât va fi el de lung - toţi cei care se ascunseseră în pădure s-au întors în sat, numai Ştefăneasa a rămas pă loc. Ea nu mai avea la cine să să întoarcă acolo şi unde să steie dacă s-ar fi întors. Părinţii ei arseseră de vii odată cu casa din lemn, acoperită cu paie, la care i-au dat foc turcii. Cei întorşi în sat au dus vestea priceperii ei în vindecarea de boli şi răni şi în ale moşitului, iar oamenii din sat au început să să ducă la ea de câte ori aveau nevoie. Au aflat de ea şi oamenii din satele vecine şi au început s-o caute şi ei, ca şi haiducii din pădurile Sălajului, când erau răniţi în încăierările cu oamenii stăpânirii. Din ce agonisea ea în pădure şi din ce-i dădeau oamenii, avea din ce trăi.
Ştefăneasa mai avea lângă ea două suflete, care-i ţâneau de urât: un motan, căruia îi zâcea Găvrilă, şi un câine pă care îl botezase Niculae. Le-o dat nume de oameni şi vorbea cu ei ca şi cum fi vorbit cu copiii pă care şi i-a dorit, dar n-a avut norocul să-i aibă. Mărgând prin pădure după unele şi altele, s-o întâmplat să deie şi păstă animale rănite sau bolnave. Le-o doftorit şi vindecat pe care o putut. Pă cele mici le-o adus acasă, pă cele mari le-o îngrijit în pădure, acolo unde o dat de ele. Animalele pădurii au început s-o cunoască şi să să apropie de ea fără teamă, iar ea găsea câte o vorbă bună şi  câte o mângăiere pentru fiecare, aşe că şi-o făcut din ele prieteni. Găvrilă şi Nicolae or înţăles că trăbuie să să poarte bine cu sălbătăciunile pădurii, aşa că  trăiau cu ele în pace, aşa cum, bag samă, trăiesc oamenii în Rai, împreună cu toate felurile de animale de pă suprafaţa pământului.
Într-o noapte, pă Ştefăneasa au trezit-o lătrăturile îndârjite a lui Găvrilă. Trecuse mult timp de când n-o mai căutase cineva şi nu s-a mai întâmplat niciodată ca lucrul acesta să să întâmple în miez de noapte. S-a îmbrăcat repede şi a ieşit afară:
- Cine-i? o întrebat ea.
- Oameni buni, o auzât ea răspunsul. Avem un rănit cu noi şi te-am ruga să-ţi potoleşti câinele şi să ne primeşti în casă.
Femeia i-o poruncit lui Găvrilă să tacă şi i-o poftit pă oameni în bordeiul ei. Erau doi, care aduceau, pe un fel de targă, rănitul. Abia au încăput toţi înăuntru, atât era mică încăperea în care-şi ducea viaţa Ştefăneasa. Nu i-o cunoscut pă oameni. Nu-i mai văzuse altădată.
- Nu suntem din partea locului, i-a spus unul dintre ei. Am auzât că eşti foarte pricepută să vindeci tot felul de răni. Ţi-am adus pă omul asta, rănit la un picior, pe care n-au reuşit să-l vindece alţi doftori, cu rugăminte mare la tine să faci tot ce ştii ca să-l faci sănătos.
Ştefăneasa nu i-a întrebat nici cine sunt, nici de unde vin. Ea ştia că un om rănit trăbuie ajutat ori cine ar fi el. Le-a cerut oamenilor să pună rănitul pă patul ei, după care o dat la o parte cârpele cu care învelit piciorul rănit şi s-a spăriet de ce a putut să vadă: piciorul era vânăt, mirosea urât, iar din rana lui se scurgea puroi. Omul avea şi fierbinţeală mare şi aiura.
- L-aţi adus târziu. Nu ştiu dacă oi putea face ceva, dar oi încerca. Lăsaţi-l aici, şi veniţi din nou poimâine dimineaţă. Dacă omul vostru va trăi până atunci, însamnă că putem trage nădejde că o să să vindece.
Străinii au plecat, dar nu înainte de a-i lăsa o pâine,  o bucată mare de clisă şi un putinei cu brânză. Ştefăneasa  a aţâţat focul şi a pus repede nişte apă la încălzât, apoi a scos, de pă unde erau puse, o ladă cu tot felul de ierburi, prafuri şi alifii făcute de ea şi una cu tot felul de instrumente. Cu ierburile o făcut nişte ceaiuri, iar instrumentele le-a ars la flacără ca să le curăţe de murdărie. O pregătit şi mai multe cârpe curate.
În timp ce făcea toate astea, i-a aruncat câteva căutături şi bărbatului întins pă patul ei. Părea un om tânăr şi zdravăn. Faţa nu i-o putut vedea pre bine din cauza bărbii crescută mare şi a pletelor care îi astupau parte din ea. Când a terminat pregătirile, s-o apucat de treabă. I-o deschis cu forţa gura rănitului şi i-o turnat în ea o ceaşcă de ceai, forţându-l să-l înghită. Era un ceai în stare să-l adoarmă pă om şi să-l facă să nu sâmtă pre tare  durerea. După ce o adormit, l-o legat bine de pat, apoi i-o tăiet rana  pă viu,  o dat la o parte carnea nesănătoasă, o spălat bine rana şi o pus pă  ea nişte frunze ca să sugă răul care a mai rămas, apoi a înfăşurat-o în cârpele pregătite şi le-a legat strâns. Din când în când, bărbatul scânce  şi să smuce în legături,  fără să se trezească. I-a pus nişte cârpe ude  pă frunte, l-o învălit cu un ţol gros, după care o stâns nişte cărbuni, i-o descântat şi s-o rugat lui Dumnezău să-l facă sănătos. Acum  o putut să-l vadă mai bine. I s-o părut că samănă cu Ştefan! Îi era şi ei somn, dar nu mai ave unde să să culce, sângurul pat era ocupat de rănit. Ar fi avut şi ea loc lângă el, dacă-l împingea mai la părete, dar era legat şi apoi nu s-ar fi îndurat  să-l tulbure. S-o aşezat pă un scaun, lângă pat, şi o moţăit acolo până la zâuă când or trezit-o  geamătele bărbatului,  care să şi zbatea în legătura făcută de ea, dovadă că a început să sâmtă mai tare durerea. L-o mai forţat să mai  bea nişte ceai de ăla special şi omul o adormit iară  şi s-o liniştit din nou.
În zâua care o urmat, i-o schimbat de câteva ori frunzăle de pă rană şi cârpele ude de pă frunte, şi  l-o obligat, de câte ori să trezea, să mai înghită din ceaiul ăla. Toată zâua a dormit şi a gemut prin somn.  Sara, obosâtă cum nu să mai poate,  Ştefăneasa l-o dezlegat pă bărbat şi  l-o împins, cu grijă, la părete, hotărâtă să să culce lângă el. Cum s-o pus în pat, a adormit şi nu s-a mai trezit până în cealaltă zî. Bărbatul a dormit şi el, toată noaptea.
Dimineaţa, când s-o trezit Ştefăneasa, bărbatul încă mai dormea. I-o pus mâna pă frunte şi s-o bucurat că nu mai ave fierbinţeală. „Dumnezău o vrut ca el să trăiască!” a gândit ea. Când, mai târzâu, s-or înfăţişat cei doi oameni care îl adusesără pă rănit la casa Ştefănesei, rănitul nu să trezise.
- Amu mi-ţi pute spune cine sânteţi, de unde veniţi şi ce o păţât omu ăsta?  i-o întrebat ea.
- Apoi, suntem ce o fost şi bărbatul tău înainte de a-l omorî cătanele, venim din pădurile de pă Meseş, iar omul pă care ţi l-am lăsat aici o fost rănit într-o ciocnire cu oamenii stăpânirii.
- Da de unde ştiţi voi ce-a fost bărbatul meu şi ce-o păţât el?
- De la omul care ne-o îndrumat la tine şi care-i din partea locului.
Ştefăneasa a înţăles că ei sunt haiduci, cum o fost şi Ştefan al ei, şi nu le-o mai pus nici o întrebare.
- Pe omul vostru l-am doftorit cum m-am priceput şi, pântru prima dată în dimineaţa asta nu mai are fierbinţeală, ceea ce-i un sămn bun, adică un sămn că s-ar putea face bine. Mai lăsaţi-l aici o săptămână.
Cei doi au fost foarte bucuroşi la aflarea veştii. I-or mulţămit Ştefănesei, i-o mai lăsat o desagă cu tot felul de alimente, şi-or plecat.
După încă o zâ, rănitul o putut să vorbească. A aflat cu mirare unde să află, iar Ştefăneasa a aflat că-l cheamă Ion. Or mai vorbit multe cele împreună. El a aflat despre ea  că-i văduvă, ea despre el că n-a fost niciodată însurat. Când o venit sara, ea şi-o tot făcut de lucru aşteptând ca Ion să adoarmă, ca să poată culca lângă el că altundeva nu avea unde.  Patuʹ era îngust aşe că nu puteau sta unul lângă altul fără să să atingă. S-o lipit de el şi în celelalte nopţi, că n-o avut ce face. În prima noapte o adormit repede, dar în a doua noapte atingerea lui o început s-o tulbure. El însă, pântru că o băut din ceaiul ăla,  o dormit fără să o simtă. Acum era altceva: Ion să putea trezi şi Ştefănesei îi era frică de asta. S-o pus totuşi lângă el după ce o crezut că o adormit. Ion însă nu dormea, aşe că atunci când o simţit-o, s-o întors spre ea şi o luat-o în braţe. Ştefăneasa nu s-a împotrivit şi s-o lăsat iubită.
În zâua următoare, Ion s-o sculat pântru prima oară din pat şi s-o putut sprijini pă piciorul rănit. Ba a ieşit puţin şi afară.
- Ai grijă să nu te vadă oarecine, că ne-am putea trezi cu cătanele aici, i-o atras sama ea.
- Cine ar putea să mă vadă?
- Cineva care ar veni la mine pântru  vreun leac, sau pădurarul care trece el pă aici din când în când.
Piciorul lui Ion se vindeca repede, iar legătura dintre el şi Ştefăneasa devenea tot mai strânsă pă zî ce trecea. Ea ar fi vrut să nu mai vină niciodată zâua când el o va părăsi, iar el i-a propus, nici mai mult nici mai puţin,  decât să plece de aici împreună. Ea s-a învoit şi a început să se pregătească pentru asta şi amândoi să-şi facă planuri de viitor.
Când mai era o zâ până când ortacii lui Ion urau să vină şi să-l ia de acolo, s-au trezit înconjuraţi de cătane. Cineva îl văzuse acolo pă Ion, pântru că el nu s-o putut răbda să nu iasă afară din casă, şi-o dat de veste oamenilor legii. Acel cineva nu putea fi decât păduraru, pântru că oamenii din sat nu s-ar fi îndurat s-o facă. L-or omorât pă Găvrilă care nu-i lăsa să să apropie de casă, or intrat în bordei şi or pus mâna pă Ion, care n-o avut cum să să apere, l-or legat şi l-or luat cu ei. Înainte de a pleca, şeful cătanelor i-o spus Ştefănesei:
- Dacă mai primeşti la tine tâlhari, te spânzurăm pă Căluda din sat, că acolo o să sfârşască în ştreang şi omul ăsta.
Tătă zâua după asta Ştefăneasa o plâns şi nu ştie ce să facă. Spre sară însă, s-o trezât cu ortacii lui Ion,  care or venit să-l ia de acolo. Or venit mai repede pântru că, i-au spus ei, cineva le-o dat de veste că Ion o fost văzut în pădure şi să temeau de cătane, care ar putea afla că el îi acolo. Din păcate, lucrurile s-au întâmplat tocmai aşe şi amu cei doi ortaci ai lui Ion nu ştiau ce să facă.
-          Musai să încercaţi să-l slobozâţi, i-o îndemnat Ştefăneasa.
Ea le-o povestit că Ion ar putea fi acum pă Căluda din sat, un deal de lângă biserică,  legat de un stâlp de acolo, la care i să zâce „a judecăţii”, urmând ca păstă o zî sau două  să fie judecat. Ea nu credea că paza  îi pre mare la număr şi trăgea nădeje că dacă ei i-ar lua pă neaştepate, ar putea să-i dovedească pă paznici şi să-l elibereze pă Ion. Le-o mai spus că ea îi poate duce în sat şi acolo le poate da o mână de ajutor.
Ortacii lui Ion s-or învoit. Or discutat împreună, dar  şi cu ea, ce şi cum or face şi, după ce s-o făcut sară, or încălecat toţi trei – ea pă calul adus pântru Ion – şi or plecat spre sat. Ajunşi la marginea pădurii, care se termina nu departe de biserica din sat, în dreptul căreia era Căluda, şi-or lăsat caii acolo, bărbaţii  şi-au luat cu ei arcurile şi săbiile  şi toţi trei s-or îndreptat, pă ocolite, aşe ca să nu poată fi văzuţi, spre locul unde le-o spus Ştefăneasa că ar pute fi legat Ion. Să întunecase, luna era acoperită de nori şi nu să vede pre bine.  Au ajuns în spatele bisericii şi acolo au aşteptat până o ieşit luna din nori. Când s-o întâmplat asta, or putut vedea pă Ion legat de stâlpul acela, iar nu departe de el o cătană care îl păzea. Mai departe de acolo, lângă un foc care era gata să să stângă, mai erau patru cătane, întinse pă iarbă. Să părea că dorm. Ortacii şi cu Ştefăneasa or mai discutat ă ţâră între ei, apoi toţi trei s-a târât pă iarbă până s-au apropiat cam la zece paşi de cătana care-l păze pă Ion. De acolo, unuʹ din ortaci  l-o luat pă paznic cu arcuʹ la ochi, apoi o slobozât o săgeată care l-o nimerit în spate.  Cătana o scos un strâgăt , după care o căzut la pământ. Strâgătul lui le-or trezit pă cătanele de lângă foc. Ele,  când şi-or văzut camaradul căzând,  s-or sculat repede în picioare, cu săbiile în mâini, uitându-se în stânga şi în dreapta să vadă de unde o venit săgeata. Ortacii lui Ion i-au luat la ochi şi au slobozât doă săgeţi în direcţia lor. Dor una din ele şi-o atins ţânta, celaltă s-o pierdut. Cătana lovită de săgeată o căzut în genunchi, ceilalţi trei văzând de unde vine atacul s-or îndreptat întra-colo, cu săbiile în mâini.
 Între timp, Ştefăneasa o alergat spre Ion cu un cuţât în mână, ca să taie ştreangul cu care era legat de stâlp şi sforile cu care îi erau legate mâinile. A ajuns la el, dar abia a apucat să-i elibereze mâinile, că, de lângă foc, cătana care fusese rănită, o săgetat-o  în spate. Înainte de a cădea, o apucat să-i deie cuţâtul lui Ion, care şi-o tăiet sângur ştreangul cu care era legat, după care o alergat spre cătana de lângă foc, care tocmai trimise o săgeată şi înspre el, dar care nu şi-a atins însă ţânta. Cu o lovitură de picior i-o aruncat arcul din mâini şi l-o trântit la pământ. Şi-o pus genunchiul pă el şi i-o înfipt cuţâtul în inimă, lăsându-l fără suflare.
Cei doi ortaci or reuşit să-o omoare pe una dintre cele tri cătane care i-au atacat, iar pă celelalte două le-au pus pă fugă. După asta, văzându-l pe Ion  deasupra cătanei de lângă foc şi pe Ştefăneasa căzută lângă stâlp, or alergat spre ea. Odată cu ei o ajuns acolo şi Ion. Femeia trăia, avea o săgeată înfiptă în spate, iar din gură îi curgea sânge. I-au scos săgeata, Ion a  luat-o în braţe, după care s-au îndreptat repede toţi spre locul unde îşi lăsaseră caii. Au încălecat, Ion a luat-o pe Ştefăneasa în şa, lângă el, au dat pinteni cailor şi s-au afundat în pădure. Pă drum, ea şi-a dat duhul, în braţele lui Ion. N-o puteau lua cu ei, n-aveau timp nici să o îngroape, bănuind că cele două cătane rămase în viaţă, cu întăriri din sat, au plecat deja pe urmele lor, aşa că s-au abătut pe la bordeiul ei, Ion a pus-o pe patul unde s-au iubit, şi-a făcut cruce, a ieşit afară, l-a luat cu el şi pe Niculae, a închis uşa, după care a dat foc borediului. Cei trei bărbaţi au rămas acolo, cu capetele descoperite, până când n-a mai rămas nimic din el şi nici din Ştefăneasa, după care au plecat. Niculae mieuna a jale.
Pădurii aceleia oamenii din sat au început să-i zică Ştefăneasa. I-au zâs aşe şi locului care o rămas acolo, după tăiere pădurii. Aşe-i zâc oamenii şi astăzi.


Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu