marți, 5 iulie 2016

LEGENDELE BĂNIŞORULUI: FATA PĂDURII


Nu poate fi un sat unde este sau o fost pădure, să nu să vorbească de fata asta. Cu atât mai mult s-o vorbit de ea în sat la noi, în Bănişor, care o fost oarecând  acoperit de pădure. Să zâce depre ea că îi duhuʹ  pădurii.
Duhuʹ unui loc anume, poate fi bun sau rău. Fata Pădurii îi şi bună şi rea. Unii  zâc despre ea că-i o hârcă bătrână, alţii zâc că-i tânără, unii zâc că-i hâdă, alţii, din contră,  zâc  că-i mândră. Apoi ea îi şi aşe şi aşe. Îi în toate felurile. Îi aşe cum vrea ea să fie, pântru că Dumnezău sau Diavolul i-o dat darul să să facă ce şi cum o vrut ea.
Mulţi bărbaţi s-or lăudat de-a lungul timpului c-or văzut-o.  Unii or fi văzut-o, tot ce să poate, altora li s-a părut c-au văzut-o, iar alţii minţăsc. S-o luăm pă rând:
Unii  feciori zâc că au făcut dragoste cu ea, că  Fata Pădurii o luat chipul drăguţelor lor şi nu şi-or dat sama decât târzâu  cu cine au de a face. Toţi au fost de acord că ea ştie tare bine iubi. Mai mult, unii din ei nu s-au însurat niciodată, ducându-i ei dorul.
Când Fata Pădurii rămânea gre, nu făcea nimic ca să lepede copilul. Îl năştea după care îl duce în sat şi-l lăsa la poarta unei fete fecioare. De cele mai multe ori, fetele l-au luat în casă şi au avut grijă de el. Dacă  ele nu-l luau, oameni din sat  n-ar fi crezut că nu-i a lor şi rămâneau oricum de ocară. Daʹ şi cele care l-or luat s-or ales cu un nume rău în sat. Unele din ele, mai ales dacă erau şi sărace, au rămas nemăritate.
S-a mai zâs că ea obişnuia şi să-şi schime copilul mintenaş după ce l-o născut, atunci când el era hâd sau nimuric, cu unul al unei femei tinere născut tot atunci pă care mama ei n-o apucat să-l vadă. Despre tăţi hâzii şi nimuricii, dacă trăieu şi să făceu mari, să zâce că sunt pruncii Fetei Pădurii făcuţi cu draci, care să prefăceau a fi oameni.
S-or lăudat unii că au văzut-o  sub forma unei căprioare, vulpe, pupăze sau alt animal, pă când umblau prin pădure. S-or jurat că au văzut-o cum s-o schimbat dintr-un animal în altul şi că în cele din urmă s-o făcut femeie şi i-o chemat la ea, numai  că ei, ştiind ce-ar putea păţî dacă o ascultau, n-or mărs.  Întrebaţi cum arăta, toţi au zâs că era tare mândră: înaltă, subţire,  despletită, cu părul până la călcâie. Unii ziceau că era dezbrăcată şi desculţă, alţii că era acoperită de un văl alb, purta o cunună pă cap, iar în picioare ave opinci de aur.
Feciorii din sat care mereu vara cu vacile şi cu oile pă munte şi rămâneau acolo până cădea bruma, să lăudau că au auzât-o sau or văzut-o în multe feluri şi de multe ori. Zâceau că  o auzau noaptea cum cânta sau cum plângea, că uneori slobozea câte un chiot de răsuna muntele. Mai zâceau că atunci când să pornea câte o vijelie scurtă, era pântru că ea să mânia pă oarecine sau pă oarece, sau fugea prin pădure.  Să plângeau că le fura laptele de la vaci şi mieii de la oi. Ei erau în cea mai mare primejdie ca Fata Pădurii să li se arate şi să vrea să facă dragoste cu ei. De aceea, ca să-i apere de ea,  când plecau din sat mamele lor le dădeau câte o sfoară împletită din aţe de tei, iar drăguţele lor câte o năfrămuţă descântată.
Sunt şi unii care or avut numai vorbe rele despre ea. Or zâs că îi hâdă ca Muma Pădurii, adică că îi o babă  cloanţă cotoroanţă de care să spărie pruncii. Mai zâc că ea aduce numai rele, că din cauza ei să rătăcesc oameni prin pădure sau sunt trăsniţi atunci când plouă, că ea aduce strechea la vaci, le  face sterpe sau le împiedecă ca să-şi sclintească sau rupă câte un picior, că ele otrăvesc ciupercile cel bune din pădure, că îi în stare să schimbe chipurile la oameni sau să-i nimuricească şi câte şi mai câte.
Nime nu ştie unde şede Fata Pădurii. Nimeni nu i-o văzut casa. Din pricina asta să crede ea nu-i altceva decât un duh, care se poate întrupa în om sau animal.




Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu