Nu poate fi un
sat unde este sau o fost pădure, să nu să vorbească de fata asta. Cu atât mai
mult s-o vorbit de ea în sat la noi, în Bănişor, care o fost oarecând acoperit de pădure. Să zâce depre ea că îi
duhuʹ pădurii.
Duhuʹ unui loc
anume, poate fi bun sau rău. Fata Pădurii îi şi bună şi rea. Unii zâc despre ea că-i o hârcă bătrână, alţii zâc
că-i tânără, unii zâc că-i hâdă, alţii, din contră, zâc că-i mândră. Apoi ea îi şi aşe şi aşe. Îi în
toate felurile. Îi aşe cum vrea ea să fie, pântru că Dumnezău sau Diavolul i-o
dat darul să să facă ce şi cum o vrut ea.
Mulţi bărbaţi
s-or lăudat de-a lungul timpului c-or văzut-o.
Unii or fi văzut-o, tot ce să poate, altora li s-a părut c-au văzut-o,
iar alţii minţăsc. S-o luăm pă rând:
Unii feciori zâc că au făcut dragoste cu ea, că Fata Pădurii o luat chipul drăguţelor lor şi
nu şi-or dat sama decât târzâu cu cine
au de a face. Toţi au fost de acord că ea ştie tare bine iubi. Mai mult, unii
din ei nu s-au însurat niciodată, ducându-i ei dorul.
Când Fata Pădurii
rămânea gre, nu făcea nimic ca să lepede copilul. Îl năştea după care îl duce
în sat şi-l lăsa la poarta unei fete fecioare. De cele mai multe ori, fetele
l-au luat în casă şi au avut grijă de el. Dacă
ele nu-l luau, oameni din sat
n-ar fi crezut că nu-i a lor şi rămâneau oricum de ocară. Daʹ şi cele
care l-or luat s-or ales cu un nume rău în sat. Unele din ele, mai ales dacă
erau şi sărace, au rămas nemăritate.
S-a mai zâs că
ea obişnuia şi să-şi schime copilul mintenaş după ce l-o născut, atunci când el
era hâd sau nimuric, cu unul al unei femei tinere născut tot atunci pă care
mama ei n-o apucat să-l vadă. Despre tăţi hâzii şi nimuricii, dacă trăieu şi să
făceu mari, să zâce că sunt pruncii Fetei Pădurii făcuţi cu draci, care să
prefăceau a fi oameni.
S-or lăudat
unii că au văzut-o sub forma unei
căprioare, vulpe, pupăze sau alt animal, pă când umblau prin pădure. S-or jurat
că au văzut-o cum s-o schimbat dintr-un animal în altul şi că în cele din urmă s-o
făcut femeie şi i-o chemat la ea, numai
că ei, ştiind ce-ar putea păţî dacă o ascultau, n-or mărs. Întrebaţi cum arăta, toţi au zâs că era tare
mândră: înaltă, subţire, despletită, cu
părul până la călcâie. Unii ziceau că era dezbrăcată şi desculţă, alţii că era
acoperită de un văl alb, purta o cunună pă cap, iar în picioare ave opinci de
aur.
Feciorii din
sat care mereu vara cu vacile şi cu oile pă munte şi rămâneau acolo până cădea
bruma, să lăudau că au auzât-o sau or văzut-o în multe feluri şi de multe ori.
Zâceau că o auzau noaptea cum cânta sau
cum plângea, că uneori slobozea câte un chiot de răsuna muntele. Mai zâceau că
atunci când să pornea câte o vijelie scurtă, era pântru că ea să mânia pă oarecine
sau pă oarece, sau fugea prin pădure. Să
plângeau că le fura laptele de la vaci şi mieii de la oi. Ei erau în cea mai
mare primejdie ca Fata Pădurii să li se arate şi să vrea să facă dragoste cu
ei. De aceea, ca să-i apere de ea, când
plecau din sat mamele lor le dădeau câte o sfoară împletită din aţe de tei, iar
drăguţele lor câte o năfrămuţă descântată.
Sunt şi unii
care or avut numai vorbe rele despre ea. Or zâs că îi hâdă ca Muma Pădurii,
adică că îi o babă cloanţă cotoroanţă de
care să spărie pruncii. Mai zâc că ea aduce numai rele, că din cauza ei să
rătăcesc oameni prin pădure sau sunt trăsniţi atunci când plouă, că ea aduce
strechea la vaci, le face sterpe sau le
împiedecă ca să-şi sclintească sau rupă câte un picior, că ele otrăvesc ciupercile
cel bune din pădure, că îi în stare să schimbe chipurile la oameni sau să-i
nimuricească şi câte şi mai câte.
Nime nu ştie
unde şede Fata Pădurii. Nimeni nu i-o văzut casa. Din pricina asta să crede ea
nu-i altceva decât un duh, care se poate întrupa în om sau animal.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu