Era pe vremea
când Ardealul era sub austrieci, iar împărăteasă era Maria Tereza. Bănişorul
era un sat de mărime mijlocie, avea biserică şi şcoală, amândouă din lemn, iar
popă era unul de îl chema Nicoară. El
era şi dascăl la şcoală şi îi învăţa pă copii să scrie şi să citească cu
ajutorul Bucovanei, un fel de abecedar.
Îi era greu să
facă şi una şi alta, aşe că o ales pă cel mai isteţ, silitor şi credincios
prunc din cei pă care îi ave la şcoală, şi l-o trimăs la Mănăstirea Strâmba
Fizeşului, de la noi din judeţ, să să fac diac, adică cântăreţ în
biserică, şi să fie şi dascăl la şcoala
din sat. Pă prunc l-o chemat Filip.
În vreme ce
Filip era la mănăstire, în ţară erau mari tulburări. Stăpânirea austriacă vroia
cu tot dinadinsul să-i treacă pă români de la religia ortodoxă la cea
greco-catolică. Ori să ştie că pântru oameni, religia în care s-or născut îi
sfântă, şi cei mai vrednici dintre ei n-o părăsăsc nici cu preţul vieţii, ori
câte promisiuni li să fac sau la ori câte ameninţări sunt supuşi. Aşa o fost şi
în sat la noi: cei mai mulţi s-or împotrivit să să lepede de religia în care
s-or născut, adică cea ortodoxă.
După Nicoară,
popă în sat o fost Ursu, iar diac şi învăţător la şcoala din sat a fost Filip,
care terminase şcoala aceea de cântăreţi bisericeşti de la Mănăstirea Strâmba
Fizeşului. Abia atunci, ba cu voie, ba de nevoie or trecut bănişorenii de la
religia ortodoxă la cea greco-catolică. Nevoia era ca românii să aibă şi ei
drepturi egale cu ungurii şi saşii din ţară, că până atunci n-or avut.
Pă vremea
aceea, bisericile din Ardeal aveau puţine cărţi care să le servească popilor la
slujbe. Cele puţîne pă care le aveau, le
vineau prin „vama cucului”, din Ţara Românească, unde abia începuseră şi ele să fie tipărite.
Erau scrise în limba română, cu litere slavoneşti sau chirilice, cum li să mai
zâceau. Ele erau şi tare scumpe, aşe că la puţâne sate le dădea mâna să le
cumpere. Le era mai la îndemână să comande copierea lor la unii popi sau dieci
care ştiau bine a scrie.
Diacul Filip
era unul din aceştia. La mănăstire, pă vreme când era acolo, o învăţat şi
caligrafia, adică arta de a scrie frumos. Pă atunci să scria cu cerneală, cu
tocuri din pană de gâscă sau curcan, pă coli de hârtie. Cerneala şi-o făceau
sânguri, din funingine, iar colile de hârtie scrise le legau împreună, cu aţă
din cânepă, ca să facă din ele cărţi
În Ban, în
aceeaşi vreme, era popă unul Toader. El s-o tocmit cu popa Ursu, ca diacul
Filip să-i copieze o „Cazanie pântru morţi”, după una a bisericii de la noi din
sat. Cazania îi o culegere de predici.
A scrie o
carte sfântă e la fel cu a picta o biserică: în afară de pricepere e nevoie şi
de credinţă. Nu puteai începe a scrie într-o zâ, fără să spui o rugăciune, când
scriai sau pictai trăbuie să te gândeşti numai la ce faci, iar după ce-şi
terminai lucru să cădea să-i mulţămeşti lui Dumnezău. Mai avei nevoie şi de
linişte.
Diacul Filip o
copiat cartea în biserica din sat, în zâlele de lucru, în care nu să slujea în
ea. Cum am mai spus, biserica era din lemn şi era, la vremea aceea, una din
cele mai mândre din judeţ. Încăperea ei din mijloc, ace unde stăteau bărbaţii,
a fost şi aceea în care diacul şi-o scris cartea, la o masă adusă acolo. Era o
încăpere mare, cu o boltă deasupra. Şi păreţii ca şi bolta, erau pictaţi. Lumina
intra prin câteva ferestre, dar nu păre destulă ca diacul să poată scrie fără
să trăbuiască să aprindă o lumânare. Cu toate astea el n-a aprins niciodată
vreo una. Popa Ursu o vrut să vadă cum de
reuşeşte el să scrie pă întuneric. Într-una din zâle, o intrat în
biserică, aşe ca să nu-l sâmtă diacul. În biserică nu era cine ştie ce lumnină!
O ajuns în spatele lui şi i s-o uitat păstă umăr să vadă cum poate el scrie la
lumina aia slabă. Mare i-o fost mirarea
când o văzut că hârtia pă care scria era luminată, nu să ştie de ce, iar
faţa diacului strălucea ca cea a sfinţilor de pă păreţii bisericii! Şi-o dat
sama că acolo să petrecea o mninune. O ieşit din biserică fără să-l simtă
diacul.
Cartea scrisă
de diacul Filip nu cuprindea în ea numai predici care să să spună la morţi. Ea
mai cuprindea o poezie de îi zâce „Versul frumos la lume” şi câteva versuri
religioase. Noi credem că toate versurile astea le-o făcut diacul, ceea ce
dovedeşte că el o fost şi poet.
Popa Toader
din Ban o fost tare mulţămit de carte. Pă lângă faptul că era frumos scrisă, spunea
că nici o altă carte nu să citea atât de uşor ca şi cazania aceea.”Când citesc
din ea, părcă îmi şopteşte cineva la ureche ce trăbă să spun”, mărturisea el.
Îi era dragă şi ţânea la ea ca la ochii din cap. Ca să nu i-o fure oarecine, o
scris pă ea un blăstăm: „Că de s-o întâmpla să o mistuiască în oarecare formă
cineva, pământul trupu-i nu-l primească, peatra mucegăiască, afurisit să fie
acel om. Amin!”
Cuiva nu i-o
fost frică de blăstăm şi o înstrăinat cartea, luând bani buni pă ea. Din
fericire ea s-o păstrat şi poate fi văzută la Academie, în Bucureşti, dar noi
credem că cel care o înstrăinat-o n-o scăpat sau nu va scăpa uşor de acel blăstăm.
Aşa să cade să fie.
Noi credem că
diacul Filip o mai scris şi alte cărţi, pântru bisericile din alte sate dar ele
fie că nu s-or păstrat, fie că n-or ieşit până amu la lumină.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu