LEGENDELE BĂNIŞORULUI: OMUL LUP

Demult, înainte ca pădurea Domeasca să fie tăiată, locuia la marginea ei Mitra Păduraru, un om tânăr şi vrednic, împreună cu nevasta lui şi cei doi prunci ai lor, micuţi  încă. Trăiau în pace şi voie bună. El bătea toată zâua pădurile satului, în timp ce Măria, nevasta lui, ave grijă de casă şi de prunci.

Pă atunci, prin pădurile satului mişunau tot felul de animale sălbatice, lupi mai ales, care erau mulţi şi făceau mari pagube oamenilor, mai ales iarna, când intrau în ogrăzile lor şi făceau prăpăd printre animalele de acolo. Oamenii să apărau cum ştiau şi cum puteau de ei, dar când erau muţi nu le puteau face faţă. O sângură gospodărie din Bănişor n-o fot niciodată atacată de ei: cea a Pădurarului. Nici Măria, nici oamenii din sat nu-şi dădeau sama cum de să putea întâmpla asta! „Trăbă că este o înţălegere între Mitra şi lupi. Ei nu numa că nu-i intră în ogradă, dar nu-i fac nici un fel de rău atunci când, fie vară fie iarnă, el îşi face drum prin pădure”, o fost de părere Găvriloaia ce bătrână. Piatra asta odată aruncată în baltă n-o mai putut-o scoate nimeni de acolo. Tot satul o început să creadă că musai este vreo legătură între Mitra şi lupi şi, după cum veţi vedea, aveau dreptate să creadă asta.

Pădurea era a familiei de nemeşi unguri, Banffy,  cea care stăpânea şi cea mai mare parte din sat şi  care trimitea în fiecare primăvară câte o inspecţie să vadă dacă în iarna care o trecut s-or tăiet ceva copaci. Dacă găseau urme de tăietură, lui Mitra i să tăie din leafă, iar dacă era multă pădure tăiată îşi putea pierde slujba.  Să întâmpla însă foarte rar ca cineva să îndrăznească să margă iarna la furat lemne. Oamenilor le era frică de lupi, care s-au dovedit a fi cei mai buni paznici ai pădurii. „ Sunt tocmiţi de el să o păzască”, era convinsă Găvriloaia.

Cu toate astea, Mitra îşi făcea datoria şi bătea zilnic cu piciorul cărările pădurii, chiar dacă ploua,  ningea sau bătea vântul tare. Pleca dimineaţa şi să întorcea sara, sau pleca sara şi să întorcea dimineaţa. Într-o zî de iarnă, cu zăpadă mare, a plecat ca de obicei de cum s-o făcut zîuă, dar sara nu s-o întors acasă. Măriei îi era teamă că o păţât ceva.  Fiind o noapte cu lună plină, Măria şi-o luat inima în dinţi, şi-o încuiat pruncii în casă, şi s-o dus, pă urmele lui, să vadă ce i s-o putut întâmpla. N-o ajuns pre departe în pădure, când s-o pomenit înconjurată de o haită de lupi. S-o spăriet de moarte! Lupii se învârteau în jurul ei de ai fi zâs că sunt prinşi într-o horă. Când a dat să iasă din cercul format de ei, unul a prin-o cu dinţii de zadie şi o împiedecat-o să fugă. Ea s-o smucit, lupul a rămas în gură cu o bucată din zadie, iar ea a reuşit să scape. Până acasă nu s-o oprit. Lupii nu s-or luat după ea.

 N-a închis ochii toată noaptea. S-o rugat, plângînd,   la Maica Sfântă să-i aducă bărbatul acasă. Spre dimineaţă, numai ce aude pă cineva bătând în uşă.

-  Cine-i? o întreabat ea

-  Io, s-o auzât de afară.

Măria a recunoscut vocea bărbatului ei. O deschis uşa şi l-o luat pe după gât, plângând în hohote, de adat asta de bucurie. Or intrat amândoi în casă şi după ce ea şi-a mai revenit, l-o întrebat:

- Pă unde ai umblat? Ce ţi s-o întâmplat?

Când el o deschis gura să-i răspundă, ea o încremenit. Între dinţii lui o văzut fire din zadia ei. A ţipat şi a căzut jos, leşinată. El, ne bănuind ce a put-o speria într-atâta, s-a dus repede la oglinda din casă, atârnată pe un perete, şi-o cercetat faţa fără să vadă nimic, după care a deschis gura şi a văzut, între dinţi, firele din zadia ei, le-a smuls înciudat de acolo, după care, ne ştiind ce să mai facă, şi-a dat cu pumnii în cap şi a început să plângă.

O trecut ceva timp  până ce ea şi-o revenit în simţiri iar el a încetat să mai plângă. Când s-o întâmplat asta, a ridicat-o de jos, a pus-o pe un scaun,  iar el s-o aşezat pă altul şi o început să-i povestească.

- Ce ţi-oi spune amu, ştiu de la tatăl meu. Mama, când era grea cu mine şi mai avea puţân până trăbuia să nască, s-a dus în pădure după ciuperci.  S-a dus dimineaţa,  trecuse de prânz, iar ea nu se mai întorcea. Tata       s-a dus s-o coate. A găsât-o  moartă, într-o baltă de sânge, iar lângă ea eram eu, proaspăt născut, şi o lupoaică de la care sugeam, în timp ce ea mă lingea păstă tăt ca să mă cureţe. Aveam buricul tăiat şi legat. Când a vinit tata, lupoaica o plecat de acolo. Tata a văzut că mama nu avea nici o altă rană şi şi-o dat sama că nu o omorâse un om sau un animal, ci murise pântru că pierduse prea mult sânge. M-a luat în braţe, m-a dus acasă şi m-a dat în grija unei surori mai mari, după care o adus-o şi pă mama, iar după tri zâle au înmormântat-o aşa cum să cuvine. N-a putut afa însă niciodată cine mi-a tăiat şi legat buricul şi cum de m-o găsât şi alăptat lupoaica.

Eu am fost crescut de sora mea. În toţi ani cât am fost mic, lupoaica aceea se apropia din când în când de casă şi nu pleca înainte de a mă vedea. După ce s-or obişnuit cu ea şi or înţăles că nu are gânduri rele, tata şi sora mea o lăsau să să apropie. Venea lângă mine şi mă lingea pă mâini, pă picioare şi chiar pe obraz, după care pleca.  Ai mei aveau atâta încredere în ea, încât ne lăsau de multe ori sânguri. Mă jucam cu ea, cum m-aş fi jucat cu câinele casei. Pe la şapte ani, am mărs pântru prima dată cu ea în pădure, fără să ştie ai mei. M-o dus într-un loc unde erau mai mulţi lupi, familia ei, mi-am dat io sama mai târzâu. După ce le-o zâs oarece pă glasul lor, or vinit toţi la mine, m-or mirosit şi lins pă faţă. După asta i-am mai întâlnit de multe ori, fără să mă vadă sau să ştie cineva. Într-o sară cu lună plină, lupoaica a venit după mine şi m-a dus într-o poiană din pădure unde erau o muţâme de lupi. Cei care nu mă cunoşteau m-au mirosit după care au dat din coadă, semn de prietenie ceilalţi m-or mirosit şi ei după care şi-or văzut de treabă. Între lupii aceia, era şi unul tare bătrân. S-au adunat toţi în jurul lui după care or înălţat capul spre lună şi or început să urle. Fără să-mi dau sama am început să urlu şi eu şi, dintr-o dată, mi-am dat sama că sunt lup ca şi ei. Am revenit la înfăţişarea mea de om, numai după ce o apus luna. Începând de atunci, de câte ori era lună plină, eu mă transformam în lup. Avem însă grijă să plec  de acasă, ca să nu afle nimeni ce să întâmplă cu mine. Tot începând de atunci ei nu s-au mai atins de noi şi de animalele noastre.

Când eu aveam 12 ani, lupoaica o murit.  Eu am continuam să mă întâlnesc cu ceilalţi lupi. Deveniseră ca şi familia mea. În zâua când era lună plină  mă prefăceam şi eu în lup, participam alături de ei la adunarea din poiana aceea, mă purtam ca şi ei şi le înţelegeam graiul. A fost o şcoală bună pântru mine. La una din adunările astea, pe când aveam 18 ani, am stat lângă o lupoaică tânără, care, după ce a apus luna şi io am revenit la înfăţişarea de om, s-o transformat şi ea într-o femeie tânără şi frumoasă şi o intrat în vorbă cu mine.

 - Eu sunt Fata Pădurii, mi-o spus ea, şi îmi place ca în unele din  nopţâle cu lună plină să iau înfăţişare de lup şi să particip la adunările astea. Află de la mine că am fost de faţă la naşterea ta, ţi-am tăiat şi legat buricul, dar n-am putut-o salva de la moarte pe maică-ta. Eu am chemat lupoaica care ţi-o dat să sugi şi te-o curăţat după naştere. Oamenilor care îşi încep viaţa prin a suge lapte de lup devin şi ei lupi, mai devreme sau mai târziu, aşe cum le-o fost ursit, dar nu pântru toată viaţa. Ţie ţi-o fost ursit să ţi să întâmple asta până la 30 de ani.

După asta, Fata Pădurii o dispărut şi eu n-am mai întâlnit-o.  Or trecut anii. Sora mea s-o măritat, şi o plecat de la casa noastră. Eu m-am dus în cătănie, iar când m-am întors, tata mi-o cerut să mă însor. M-am însurat cu tine. Aveam atunci douăzeci şi cinci de ani, iar după un an o murit şi el, bucuros că ne-a văzut, pă tine şi pă mine,  cu pirostriile puse. Păstă cinci ani urma să înceteze blăstămul meu, şi eu trăgeam nădejde că tu nu vei afla de el până atunci. În noaptea asta a fost lună plină şi a fost ultima oară când m-am transformat în lup, pântru că păstă o săptămână voi împlini treizeci de ani. Te rog să mă ierţi.

Măria l-a iertat. A înţăles că el nu avea nici o vină. Au trăit fericiţi împreună până la adânci bătrâneţe, dar de povestea lor au aflat oamenii din sat, iar copiilor lui or început a le zice A Lupului, iar în acte să-i înregistreze ca Lupou,  nume care înseamnă cam acelaşi lucru. Şi astăzi mai trăiesc în sat urmaşii lor.