luni, 22 august 2016

LANSARE DE CARTE LA BĂNIŞOR


Pe data de 15.08.2016, mi-am lansat şi la Bănişor, satul meu natal, romanul „Poate îngerii”. Prezentarea cărţii, din partea Editurii Caiete Silvane din Zalău unde a apărut cartea,   au făcut-o domnii Daniel Săuca şi Daniel Hoblea. Despre toate cărţile mele a vorbit doamna Emilia Cadar. Eu, am prezentat „distincţiile” obţinute de carte şi câteva dintre aprecierile la adresa ei. .
 Citez din prefaţa cărţii,  scrisă de domnul Marcel Lucaciu, scriitor.
„Poate îngerii e un roman captivant, scris cu multă vervă şi multă fineţe. Impresionează, în cele douăzeci de capitole, crearea atmosferei de epocă, atenta descriere a unor interioare (biblioteca lui Goga) sau peisaje (cascada Vălul Miresei din satul Răchiţele), excelenta construcţie a dialogurilor ce par, unele dintre ele, veritabile interviuri (memorabil, în acest sens, este dialogul pe tema credinţei dintre tatăl lui Adrian şi Cornel). Personajele cărora scriitorul a reuşit să le dea viaţă (Adrian, Cornel, Lia) sunt bine conturate, au un limbaj aparte şi o viziune existenţială ce le singularizează.”
Cenaclul Literar AntiM din Bucureşti a declarat romanul „Poate Îngerii”: Cartea Anului 2015. Citez din aprecierile  unor membrii ai cenaclului la adresa cărţii:
Camelia Obreja (preşedinta Cenaclului Literar AntiM): „Cartea este, în mare parte, un omagiu adus locurilor şi oamenilor de seamă din partea de vest a ţării, în principal din domeniul literaturii. Este prezentată o scurtă perioadă din viaţa personajului principal, cea mai tumultuoasă din viaţa oricui: trecerea de la adolescenţă la maturitate.
Coperta cărţii este atractivă, bine lucrată, aşa cum este şi interiorul ei. Nici nu e de mirare din moment ce cartea apare cu sprijinul Centrului de Cultură şi Artă a Judeţului Sălaj.
Alexandra Vişan (cronicar literar, colegă de cenaclu): Să nu ceri niciodată poeţilor să fie exacţi! Ei au dreptul să vadă lumea altfel decât ceilalţi muritori!”
   “Această profesiune de credinţă încredinţată hârtiei de către prozatorul Artemiu Vanca pare a fi cheia de boltă a descifrării înţelesurilor romanului atât de inspirat intitulat „Poate îngerii”.
   Din această perspectivă, încă de la primele pagini, cartea atrage cititorul prin măiestria îmbinării dintre realităţile istorice ale „obsedantului deceniu” , culoarea locală dată de descrierea satelor şi peisajelor ardeleneşti, viaţa adolescenţilor însetaţi de cultura autentică din epoca proletcultismului şi povestea de dragoste aproape shakesperiană trăită de cei doi protagonişti principali, Andrei şi Lia.
    Firescul dialogurilor, umorul şi verva cu care sunt povestite unele episoade, ritmul alert al acţiunii îşi găsesc contraponderea în sensibilitatea descrierilor de natură, în seriozitatea cu care sunt tratate preocupările religioase, literare sau politice ale eroilor romanului.”
Liviu Zamfirescu (scriitor, coleg de cenaclu): „Mărturisesc că am citit cartea (romanul) cu plăcere, pe alocuri cu interes, fiind vorba de CREDINŢĂ, IUBIRE, GÂNDURI, VISE, SPERANŢE, POLITICĂ, ISTORIE, LITERATURĂ, de tot ceea ce, într-un fel sau altul, include viaţa…
În altă ordine de idei, cred că ar fi trebuit acordată mai mare atenţie corecturii efectuată de editură.
Mihai Gheorghiu (scriitor, coleg de cenaclu): „Cartea este bine venită, atât pentru cei care n-au aut ocazia să fie contemporani cu cea mai neagră perioadă din istoria comunismului în  România, cât şi pentru cei ce au trăit mai mult sau mai puţin implicaţi acei ani, pe care în nici un caz nu trebuie şi nu avem voie să-i dăm uitării.
Autorul ţese cu măiestrie o frescă alcătuită din imagini şi aspecte ale anilor respectivi,  firul conducător fiind o poveste sinceră de iubire, între Adrian şi Lia, dar şi un model de reală camaraderie între Adrian şi colegul său, Cornel.”
Vintilă Anastasescu ( scriitor, coleg de cenaclu): „Toate atributele scriiturii sale (ale autorului n.n.) sunt subordonate credinţei în bine, în iubire, dreptate şi adevăr,  şi implicit , prin aceasta, Creatorului Universului. Întreaga naraţiune este strâns legată, într-un tot unitar, în cinstirea şi apărarea cu puterile  de care dispune autorul, a tradiţiilor, datinilor şi obiceiurilor  strămoşeşti.”
Asociaţia „Promoţia Mecanicii 1961”, în care ne-am constituit foştii colegi de facultate, a declarat cartea: Isprava Anului 2015. Citez din recenzia făcută cărţii de colegul Adrian Popa, apărută în revista„Mecanicii’61”, publicaţie lunară a  Asociaţiei:
„Scrisul tău a devenit unul al unui profesionist. Legi cu măiestrie diverse povești frumoase într-o structură epică unitară, purtându-ți eroii principali (în cazul de față Adrian, Lia și Cornel) pe un traseu bine încadrat în epocă, cu repere taman bune de exploatat pentru economia cărții („Întâlnire cu diavolul”, „La Castel”), folosești – cu știință sau fără știință – fenomenologia narativă (mai des întâlnită la autorii de romane istorice, punând aceasta pe seama strădaniei tale „ca în paralel cu acțiunea principală, să dau informații atât despre epocă,  cât și despre locurile pe unde îmi plimb personajele”). Cât despre descrierea peisajelor întâlnite, convingi cititorul că le-ai văzut cu ochii tăi, că potecile acelea din Apuseni au fost bătute de pașii tăi. Sunt și alte feluri de „informații” care au necesitat o documentare serioasă (cum e cazul cu cele privind viața și opera lui Lucian Blaga, despre Octavian Goga și altele). Aduci în firescul narării a ceea ce li se întâmplă eroilor matale, eseuri literare despre poezia marilor Arghezi sau Blaga, dar și despre poezia lui Maiakovski. Uite-așa se scrie un roman!
La atu-urile matale scriitoricești, aş mai adăuga prezentarea grafică a cărții. Faptul că ai simțit umărul unor editori, reprezintă pasul mare de la „samizdat”-ul primelor cărți tipărite. Mai mult, „POATE ÎNGERII” (îmi mărturiseai că titlul ţi-a fost sugerat de editori; ei bine, n-au greșit!), are o prefață scrisă la modul profesionist de domnul Marcel Lucaciu, bănuiesc, un co-sălăjean de-al matale.”
Ana Vanca, soţia mea, a descifrat corect mesajele principale pe care am vrut să le transmit prin intermediul acestui roman:
  • Se poate muri din dragoste şi atunci când iubeşti şi eşti iubit, vinovaţi fiind orgoliul exagerat şi lipsa de comunicare.
  • În Comunism, nu toţi românii au stat cu capul plecat.
  • Fiecare dintre noi crede în Dumnezeu în felul lui sau, cu alte cuvinte, fiecare avem o „Religie de uz personal”.

 Imagini de la lansare:



Citeşte mai mult >>

luni, 8 august 2016

LEGENDELE BĂNIŞORULUI: OMUL LUP


Demult, înainte ca pădurea Domeasca să fie tăiată, locuia la marginea ei Mitra Păduraru, un om tânăr şi vrednic, împreună cu nevasta lui şi cei doi prunci ai lor, micuţi  încă. Trăiau în pace şi voie bună. El bătea toată zâua pădurile satului, în timp ce Măria, nevasta lui, ave grijă de casă şi de prunci.
Pă atunci, prin pădurile satului mişunau tot felul de animale sălbatice, lupi mai ales, care erau mulţi şi făceau mari pagube oamenilor, mai ales iarna, când intrau în ogrăzile lor şi făceau prăpăd printre animalele de acolo. Oamenii să apărau cum ştiau şi cum puteau de ei, dar când erau muţi nu le puteau face faţă. O sângură gospodărie din Bănişor n-o fot niciodată atacată de ei: cea a Pădurarului. Nici Măria, nici oamenii din sat nu-şi dădeau sama cum de să putea întâmpla asta! „Trăbă că este o înţălegere între Mitra şi lupi. Ei nu numa că nu-i intră în ogradă, dar nu-i fac nici un fel de rău atunci când, fie vară fie iarnă, el îşi face drum prin pădure”, o fost de părere Găvriloaia ce bătrână. Piatra asta odată aruncată în baltă n-o mai putut-o scoate nimeni de acolo. Tot satul o început să creadă că musai este vreo legătură între Mitra şi lupi şi, după cum veţi vedea, aveau dreptate să creadă asta.
Pădurea era a familiei de nemeşi unguri, Banffy,  cea care stăpânea şi cea mai mare parte din sat şi  care trimitea în fiecare primăvară câte o inspecţie să vadă dacă în iarna care o trecut s-or tăiet ceva copaci. Dacă găseau urme de tăietură, lui Mitra i să tăie din leafă, iar dacă era multă pădure tăiată îşi putea pierde slujba.  Să întâmpla însă foarte rar ca cineva să îndrăznească să margă iarna la furat lemne. Oamenilor le era frică de lupi, care s-au dovedit a fi cei mai buni paznici ai pădurii. „ Sunt tocmiţi de el să o păzască”, era convinsă Găvriloaia.
Cu toate astea, Mitra îşi făcea datoria şi bătea zilnic cu piciorul cărările pădurii, chiar dacă ploua,  ningea sau bătea vântul tare. Pleca dimineaţa şi să întorcea sara, sau pleca sara şi să întorcea dimineaţa. Într-o zî de iarnă, cu zăpadă mare, a plecat ca de obicei de cum s-o făcut zîuă, dar sara nu s-o întors acasă. Măriei îi era teamă că o păţât ceva.  Fiind o noapte cu lună plină, Măria şi-o luat inima în dinţi, şi-o încuiat pruncii în casă, şi s-o dus, pă urmele lui, să vadă ce i s-o putut întâmpla. N-o ajuns pre departe în pădure, când s-o pomenit înconjurată de o haită de lupi. S-o spăriet de moarte! Lupii se învârteau în jurul ei de ai fi zâs că sunt prinşi într-o horă. Când a dat să iasă din cercul format de ei, unul a prin-o cu dinţii de zadie şi o împiedecat-o să fugă. Ea s-o smucit, lupul a rămas în gură cu o bucată din zadie, iar ea a reuşit să scape. Până acasă nu s-o oprit. Lupii nu s-or luat după ea.
 N-a închis ochii toată noaptea. S-o rugat, plângînd,   la Maica Sfântă să-i aducă bărbatul acasă. Spre dimineaţă, numai ce aude pă cineva bătând în uşă.
-  Cine-i? o întreabat ea
-  Io, s-o auzât de afară.
Măria a recunoscut vocea bărbatului ei. O deschis uşa şi l-o luat pe după gât, plângând în hohote, de adat asta de bucurie. Or intrat amândoi în casă şi după ce ea şi-a mai revenit, l-o întrebat:
- Pă unde ai umblat? Ce ţi s-o întâmplat?
Când el o deschis gura să-i răspundă, ea o încremenit. Între dinţii lui o văzut fire din zadia ei. A ţipat şi a căzut jos, leşinată. El, ne bănuind ce a put-o speria într-atâta, s-a dus repede la oglinda din casă, atârnată pe un perete, şi-o cercetat faţa fără să vadă nimic, după care a deschis gura şi a văzut, între dinţi, firele din zadia ei, le-a smuls înciudat de acolo, după care, ne ştiind ce să mai facă, şi-a dat cu pumnii în cap şi a început să plângă.
O trecut ceva timp  până ce ea şi-o revenit în simţiri iar el a încetat să mai plângă. Când s-o întâmplat asta, a ridicat-o de jos, a pus-o pe un scaun,  iar el s-o aşezat pă altul şi o început să-i povestească.
- Ce ţi-oi spune amu, ştiu de la tatăl meu. Mama, când era grea cu mine şi mai avea puţân până trăbuia să nască, s-a dus în pădure după ciuperci.  S-a dus dimineaţa,  trecuse de prânz, iar ea nu se mai întorcea. Tata       s-a dus s-o coate. A găsât-o  moartă, într-o baltă de sânge, iar lângă ea eram eu, proaspăt născut, şi o lupoaică de la care sugeam, în timp ce ea mă lingea păstă tăt ca să mă cureţe. Aveam buricul tăiat şi legat. Când a vinit tata, lupoaica o plecat de acolo. Tata a văzut că mama nu avea nici o altă rană şi şi-o dat sama că nu o omorâse un om sau un animal, ci murise pântru că pierduse prea mult sânge. M-a luat în braţe, m-a dus acasă şi m-a dat în grija unei surori mai mari, după care o adus-o şi pă mama, iar după tri zâle au înmormântat-o aşa cum să cuvine. N-a putut afa însă niciodată cine mi-a tăiat şi legat buricul şi cum de m-o găsât şi alăptat lupoaica.
Eu am fost crescut de sora mea. În toţi ani cât am fost mic, lupoaica aceea se apropia din când în când de casă şi nu pleca înainte de a mă vedea. După ce s-or obişnuit cu ea şi or înţăles că nu are gânduri rele, tata şi sora mea o lăsau să să apropie. Venea lângă mine şi mă lingea pă mâini, pă picioare şi chiar pe obraz, după care pleca.  Ai mei aveau atâta încredere în ea, încât ne lăsau de multe ori sânguri. Mă jucam cu ea, cum m-aş fi jucat cu câinele casei. Pe la şapte ani, am mărs pântru prima dată cu ea în pădure, fără să ştie ai mei. M-o dus într-un loc unde erau mai mulţi lupi, familia ei, mi-am dat io sama mai târzâu. După ce le-o zâs oarece pă glasul lor, or vinit toţi la mine, m-or mirosit şi lins pă faţă. După asta i-am mai întâlnit de multe ori, fără să mă vadă sau să ştie cineva. Într-o sară cu lună plină, lupoaica a venit după mine şi m-a dus într-o poiană din pădure unde erau o muţâme de lupi. Cei care nu mă cunoşteau m-au mirosit după care au dat din coadă, semn de prietenie ceilalţi m-or mirosit şi ei după care şi-or văzut de treabă. Între lupii aceia, era şi unul tare bătrân. S-au adunat toţi în jurul lui după care or înălţat capul spre lună şi or început să urle. Fără să-mi dau sama am început să urlu şi eu şi, dintr-o dată, mi-am dat sama că sunt lup ca şi ei. Am revenit la înfăţişarea mea de om, numai după ce o apus luna. Începând de atunci, de câte ori era lună plină, eu mă transformam în lup. Avem însă grijă să plec  de acasă, ca să nu afle nimeni ce să întâmplă cu mine. Tot începând de atunci ei nu s-au mai atins de noi şi de animalele noastre.
Când eu aveam 12 ani, lupoaica o murit.  Eu am continuam să mă întâlnesc cu ceilalţi lupi. Deveniseră ca şi familia mea. În zâua când era lună plină  mă prefăceam şi eu în lup, participam alături de ei la adunarea din poiana aceea, mă purtam ca şi ei şi le înţelegeam graiul. A fost o şcoală bună pântru mine. La una din adunările astea, pe când aveam 18 ani, am stat lângă o lupoaică tânără, care, după ce a apus luna şi io am revenit la înfăţişarea de om, s-o transformat şi ea într-o femeie tânără şi frumoasă şi o intrat în vorbă cu mine.
 - Eu sunt Fata Pădurii, mi-o spus ea, şi îmi place ca în unele din  nopţâle cu lună plină să iau înfăţişare de lup şi să particip la adunările astea. Află de la mine că am fost de faţă la naşterea ta, ţi-am tăiat şi legat buricul, dar n-am putut-o salva de la moarte pe maică-ta. Eu am chemat lupoaica care ţi-o dat să sugi şi te-o curăţat după naştere. Oamenilor care îşi încep viaţa prin a suge lapte de lup devin şi ei lupi, mai devreme sau mai târziu, aşe cum le-o fost ursit, dar nu pântru toată viaţa. Ţie ţi-o fost ursit să ţi să întâmple asta până la 30 de ani.
După asta, Fata Pădurii o dispărut şi eu n-am mai întâlnit-o.  Or trecut anii. Sora mea s-o măritat, şi o plecat de la casa noastră. Eu m-am dus în cătănie, iar când m-am întors, tata mi-o cerut să mă însor. M-am însurat cu tine. Aveam atunci douăzeci şi cinci de ani, iar după un an o murit şi el, bucuros că ne-a văzut, pă tine şi pă mine,  cu pirostriile puse. Păstă cinci ani urma să înceteze blăstămul meu, şi eu trăgeam nădejde că tu nu vei afla de el până atunci. În noaptea asta a fost lună plină şi a fost ultima oară când m-am transformat în lup, pântru că păstă o săptămână voi împlini treizeci de ani. Te rog să mă ierţi.
Măria l-a iertat. A înţăles că el nu avea nici o vină. Au trăit fericiţi împreună până la adânci bătrâneţe, dar de povestea lor au aflat oamenii din sat, iar copiilor lui or început a le zice A Lupului, iar în acte să-i înregistreze ca Lupou,  nume care înseamnă cam acelaşi lucru. Şi astăzi mai trăiesc în sat urmaşii lor.






Citeşte mai mult >>

marți, 2 august 2016

LEGENDELE BĂNIŞORULUI: DIACUL FILIP


Era pe vremea când Ardealul era sub austrieci, iar împărăteasă era Maria Tereza. Bănişorul era un sat de mărime mijlocie, avea biserică şi şcoală, amândouă din lemn, iar popă era unul de îl chema Nicoară.  El era şi dascăl la şcoală şi îi învăţa pă copii să scrie şi să citească cu ajutorul Bucovanei, un fel de abecedar.
Îi era greu să facă şi una şi alta, aşe că o ales pă cel mai isteţ, silitor şi credincios prunc din cei pă care îi ave la şcoală, şi l-o trimăs la Mănăstirea Strâmba Fizeşului, de la noi din judeţ, să să fac diac, adică cântăreţ în biserică,  şi să fie şi dascăl la şcoala din sat. Pă prunc l-o chemat Filip.
În vreme ce Filip era la mănăstire, în ţară erau mari tulburări. Stăpânirea austriacă vroia cu tot dinadinsul să-i treacă pă români de la religia ortodoxă la cea greco-catolică. Ori să ştie că pântru oameni, religia în care s-or născut îi sfântă, şi cei mai vrednici dintre ei n-o părăsăsc nici cu preţul vieţii, ori câte promisiuni li să fac sau la ori câte ameninţări sunt supuşi. Aşa o fost şi în sat la noi: cei mai mulţi s-or împotrivit să să lepede de religia în care s-or născut, adică cea ortodoxă.
După Nicoară, popă în sat o fost Ursu, iar diac şi învăţător la şcoala din sat a fost Filip, care terminase şcoala aceea de cântăreţi bisericeşti de la Mănăstirea Strâmba Fizeşului. Abia atunci, ba cu voie, ba de nevoie or trecut bănişorenii de la religia ortodoxă la cea greco-catolică. Nevoia era ca românii să aibă şi ei drepturi egale cu ungurii şi saşii din ţară, că până atunci  n-or avut. 
Pă vremea aceea, bisericile din Ardeal aveau puţine cărţi care să le servească popilor la slujbe.  Cele puţîne pă care le aveau, le vineau prin „vama cucului”, din Ţara Românească,  unde abia începuseră şi ele să fie tipărite. Erau scrise în limba română, cu litere slavoneşti sau chirilice, cum li să mai zâceau. Ele erau şi tare scumpe, aşe că la puţâne sate le dădea mâna să le cumpere. Le era mai la îndemână să comande copierea lor la unii popi sau dieci care ştiau bine a scrie.
Diacul Filip era unul din aceştia. La mănăstire, pă vreme când era acolo, o învăţat şi caligrafia, adică arta de a scrie frumos. Pă atunci să scria cu cerneală, cu tocuri din pană de gâscă sau curcan, pă coli de hârtie. Cerneala şi-o făceau sânguri, din funingine, iar colile de hârtie scrise le legau împreună, cu aţă din cânepă, ca să facă din ele cărţi
În Ban, în aceeaşi vreme, era popă unul Toader. El s-o tocmit cu popa Ursu, ca diacul Filip să-i copieze o „Cazanie pântru morţi”, după una a bisericii de la noi din sat. Cazania îi o culegere de predici.
A scrie o carte sfântă e la fel cu a picta o biserică: în afară de pricepere e nevoie şi de credinţă. Nu puteai începe a scrie într-o zâ, fără să spui o rugăciune, când scriai sau pictai trăbuie să te gândeşti numai la ce faci, iar după ce-şi terminai lucru să cădea să-i mulţămeşti lui Dumnezău. Mai avei nevoie şi de linişte.
Diacul Filip o copiat cartea în biserica din sat, în zâlele de lucru, în care nu să slujea în ea. Cum am mai spus, biserica era din lemn şi era, la vremea aceea, una din cele mai mândre din judeţ. Încăperea ei din mijloc, ace unde stăteau bărbaţii, a fost şi aceea în care diacul şi-o scris cartea, la o masă adusă acolo. Era o încăpere mare, cu o boltă deasupra. Şi păreţii ca şi bolta, erau pictaţi. Lumina intra prin câteva ferestre, dar nu păre destulă ca diacul să poată scrie fără să trăbuiască să aprindă o lumânare. Cu toate astea el n-a aprins niciodată vreo una. Popa Ursu o vrut să vadă cum de  reuşeşte el să scrie pă întuneric. Într-una din zâle, o intrat în biserică, aşe ca să nu-l sâmtă diacul. În biserică nu era cine ştie ce lumnină! O ajuns în spatele lui şi i s-o uitat păstă umăr să vadă cum poate el scrie la lumina aia slabă. Mare i-o fost mirarea  când o văzut că hârtia pă care scria era luminată, nu să ştie de ce, iar faţa diacului strălucea ca cea a sfinţilor de pă păreţii bisericii! Şi-o dat sama că acolo să petrecea o mninune. O ieşit din biserică fără să-l simtă diacul.
Cartea scrisă de diacul Filip nu cuprindea în ea numai predici care să să spună la morţi. Ea mai cuprindea o poezie de îi zâce „Versul frumos la lume” şi câteva versuri religioase. Noi credem că toate versurile astea le-o făcut diacul, ceea ce dovedeşte că el o fost şi poet.
Popa Toader din Ban o fost tare mulţămit de carte. Pă lângă faptul că era frumos scrisă, spunea că nici o altă carte nu să citea atât de uşor ca şi cazania aceea.”Când citesc din ea, părcă îmi şopteşte cineva la ureche ce trăbă să spun”, mărturisea el. Îi era dragă şi ţânea la ea ca la ochii din cap. Ca să nu i-o fure oarecine, o scris pă ea un blăstăm: „Că de s-o întâmpla să o mistuiască în oarecare formă cineva, pământul trupu-i nu-l primească, peatra mucegăiască, afurisit să fie acel om. Amin!”
Cuiva nu i-o fost frică de blăstăm şi o înstrăinat cartea, luând bani buni pă ea. Din fericire ea s-o păstrat şi poate fi văzută la Academie, în Bucureşti, dar noi credem că cel care o înstrăinat-o n-o scăpat sau nu va scăpa uşor de acel blăstăm. Aşa să cade să fie.
Noi credem că diacul Filip o mai scris şi alte cărţi, pântru bisericile din alte sate dar ele fie că nu s-or păstrat, fie că n-or ieşit până amu la lumină.


Citeşte mai mult >>