Demult,
înainte ca pădurea Domeasca să fie tăiată, locuia la marginea ei Mitra
Păduraru, un om tânăr şi vrednic, împreună cu nevasta lui şi cei doi prunci ai
lor, micuţi încă. Trăiau în pace şi voie
bună. El bătea toată zâua pădurile satului, în timp ce Măria, nevasta lui, ave
grijă de casă şi de prunci.
Pă atunci,
prin pădurile satului mişunau tot felul de animale sălbatice, lupi mai ales,
care erau mulţi şi făceau mari pagube oamenilor, mai ales iarna, când intrau în
ogrăzile lor şi făceau prăpăd printre animalele de acolo. Oamenii să apărau cum
ştiau şi cum puteau de ei, dar când erau muţi nu le puteau face faţă. O sângură
gospodărie din Bănişor n-o fot niciodată atacată de ei: cea a Pădurarului. Nici
Măria, nici oamenii din sat nu-şi dădeau sama cum de să putea întâmpla asta!
„Trăbă că este o înţălegere între Mitra şi lupi. Ei nu numa că nu-i intră în
ogradă, dar nu-i fac nici un fel de rău atunci când, fie vară fie iarnă, el îşi
face drum prin pădure”, o fost de părere Găvriloaia ce bătrână. Piatra asta
odată aruncată în baltă n-o mai putut-o scoate nimeni de acolo. Tot satul o
început să creadă că musai este vreo legătură între Mitra şi lupi şi, după cum
veţi vedea, aveau dreptate să creadă asta.
Pădurea era a
familiei de nemeşi unguri, Banffy, cea
care stăpânea şi cea mai mare parte din sat şi
care trimitea în fiecare primăvară câte o inspecţie să vadă dacă în
iarna care o trecut s-or tăiet ceva copaci. Dacă găseau urme de tăietură, lui
Mitra i să tăie din leafă, iar dacă era multă pădure tăiată îşi putea pierde
slujba. Să întâmpla însă foarte rar ca
cineva să îndrăznească să margă iarna la furat lemne. Oamenilor le era frică de
lupi, care s-au dovedit a fi cei mai buni paznici ai pădurii. „ Sunt tocmiţi de
el să o păzască”, era convinsă Găvriloaia.
Cu toate
astea, Mitra îşi făcea datoria şi bătea zilnic cu piciorul cărările pădurii, chiar dacă ploua, ningea sau bătea vântul tare. Pleca dimineaţa
şi să întorcea sara, sau pleca sara şi să întorcea dimineaţa. Într-o zî de
iarnă, cu zăpadă mare, a plecat ca de obicei de cum s-o făcut zîuă, dar sara nu
s-o întors acasă. Măriei îi era teamă că o păţât ceva. Fiind o noapte cu lună plină, Măria şi-o luat
inima în dinţi, şi-o încuiat pruncii în casă, şi s-o dus, pă urmele lui, să
vadă ce i s-o putut întâmpla. N-o ajuns pre departe în pădure, când s-o pomenit
înconjurată de o haită de lupi. S-o spăriet de moarte! Lupii se învârteau în
jurul ei de ai fi zâs că sunt prinşi într-o horă. Când a dat să iasă din cercul
format de ei, unul a prin-o cu dinţii de zadie şi o împiedecat-o să fugă. Ea
s-o smucit, lupul a rămas în gură cu o bucată din zadie, iar ea a reuşit să
scape. Până acasă nu s-o oprit. Lupii nu s-or luat după ea.
N-a închis ochii toată noaptea. S-o rugat,
plângînd, la Maica Sfântă să-i aducă bărbatul acasă.
Spre dimineaţă, numai ce aude pă cineva bătând în uşă.
- Cine-i? o întreabat ea
- Io, s-o auzât de afară.
Măria a
recunoscut vocea bărbatului ei. O deschis uşa şi l-o luat pe după gât, plângând
în hohote, de adat asta de bucurie. Or intrat amândoi în casă şi după ce ea
şi-a mai revenit, l-o întrebat:
- Pă unde ai
umblat? Ce ţi s-o întâmplat?
Când el o
deschis gura să-i răspundă, ea o încremenit. Între dinţii lui o văzut fire din
zadia ei. A ţipat şi a căzut jos, leşinată. El, ne bănuind ce a put-o speria
într-atâta, s-a dus repede la oglinda din casă, atârnată pe un perete, şi-o
cercetat faţa fără să vadă nimic, după care a deschis gura şi a văzut, între
dinţi, firele din zadia ei, le-a smuls înciudat de acolo, după care, ne ştiind
ce să mai facă, şi-a dat cu pumnii în cap şi a început să plângă.
O trecut ceva
timp până ce ea şi-o revenit în simţiri
iar el a încetat să mai plângă. Când s-o întâmplat asta, a ridicat-o de jos, a
pus-o pe un scaun, iar el s-o aşezat pă
altul şi o început să-i povestească.
- Ce ţi-oi
spune amu, ştiu de la tatăl meu. Mama, când era grea cu mine şi mai avea puţân
până trăbuia să nască, s-a dus în pădure după ciuperci. S-a dus dimineaţa, trecuse de prânz, iar ea nu se mai întorcea. Tata s-a dus s-o coate. A găsât-o moartă, într-o baltă de sânge, iar lângă ea
eram eu, proaspăt născut, şi o lupoaică de la care sugeam, în timp ce ea mă
lingea păstă tăt ca să mă cureţe. Aveam buricul tăiat şi legat. Când a vinit
tata, lupoaica o plecat de acolo. Tata a văzut că mama nu avea nici o altă rană
şi şi-o dat sama că nu o omorâse un om sau un animal, ci murise pântru că
pierduse prea mult sânge. M-a luat în braţe, m-a dus acasă şi m-a dat în grija
unei surori mai mari, după care o adus-o şi pă mama, iar după tri zâle au
înmormântat-o aşa cum să cuvine. N-a putut afa însă niciodată cine mi-a tăiat
şi legat buricul şi cum de m-o găsât şi alăptat lupoaica.
Eu am fost
crescut de sora mea. În toţi ani cât am fost mic, lupoaica aceea se apropia din
când în când de casă şi nu pleca înainte de a mă vedea. După ce s-or obişnuit
cu ea şi or înţăles că nu are gânduri rele, tata şi sora mea o lăsau să să
apropie. Venea lângă mine şi mă lingea pă mâini, pă picioare şi chiar pe obraz,
după care pleca. Ai mei aveau atâta
încredere în ea, încât ne lăsau de multe ori sânguri. Mă jucam cu ea, cum m-aş
fi jucat cu câinele casei. Pe la şapte ani, am mărs pântru prima dată cu ea în
pădure, fără să ştie ai mei. M-o dus într-un loc unde erau mai mulţi lupi,
familia ei, mi-am dat io sama mai târzâu. După ce le-o zâs oarece pă glasul
lor, or vinit toţi la mine, m-or mirosit şi lins pă faţă. După asta i-am mai întâlnit
de multe ori, fără să mă vadă sau să ştie cineva. Într-o sară cu lună plină,
lupoaica a venit după mine şi m-a dus într-o poiană din pădure unde erau o
muţâme de lupi. Cei care nu mă cunoşteau m-au mirosit după care au dat din
coadă, semn de prietenie ceilalţi m-or mirosit şi ei după care şi-or văzut de
treabă. Între lupii aceia, era şi unul tare bătrân. S-au adunat toţi în jurul
lui după care or înălţat capul spre lună şi or început să urle. Fără să-mi dau
sama am început să urlu şi eu şi, dintr-o dată, mi-am dat sama că sunt lup ca
şi ei. Am revenit la înfăţişarea mea de om, numai după ce o apus luna. Începând
de atunci, de câte ori era lună plină, eu mă transformam în lup. Avem însă
grijă să plec de acasă, ca să nu afle
nimeni ce să întâmplă cu mine. Tot începând de atunci ei nu s-au mai atins de
noi şi de animalele noastre.
Când eu aveam
12 ani, lupoaica o murit. Eu am continuam
să mă întâlnesc cu ceilalţi lupi. Deveniseră ca şi familia mea. În zâua când
era lună plină mă prefăceam şi eu în
lup, participam alături de ei la adunarea din poiana aceea, mă purtam ca şi ei
şi le înţelegeam graiul. A fost o şcoală bună pântru mine. La una din adunările
astea, pe când aveam 18 ani, am stat lângă o lupoaică tânără, care, după ce a
apus luna şi io am revenit la înfăţişarea de om, s-o transformat şi ea într-o
femeie tânără şi frumoasă şi o intrat în vorbă cu mine.
- Eu sunt Fata Pădurii, mi-o spus ea, şi îmi
place ca în unele din nopţâle cu lună
plină să iau înfăţişare de lup şi să particip la adunările astea. Află de la
mine că am fost de faţă la naşterea ta, ţi-am tăiat şi legat buricul, dar n-am
putut-o salva de la moarte pe maică-ta. Eu am chemat lupoaica care ţi-o dat să
sugi şi te-o curăţat după naştere. Oamenilor care îşi încep viaţa prin a suge
lapte de lup devin şi ei lupi, mai devreme sau mai târziu, aşe cum le-o fost
ursit, dar nu pântru toată viaţa. Ţie ţi-o fost ursit să ţi să întâmple asta
până la 30 de ani.
După asta,
Fata Pădurii o dispărut şi eu n-am mai întâlnit-o. Or trecut anii. Sora mea s-o măritat, şi o
plecat de la casa noastră. Eu m-am dus în cătănie, iar când m-am întors, tata
mi-o cerut să mă însor. M-am însurat cu tine. Aveam atunci douăzeci şi cinci de
ani, iar după un an o murit şi el, bucuros că ne-a văzut, pă tine şi pă
mine, cu pirostriile puse. Păstă cinci
ani urma să înceteze blăstămul meu, şi eu trăgeam nădejde că tu nu vei afla de
el până atunci. În noaptea asta a fost lună plină şi a fost ultima oară când
m-am transformat în lup, pântru că păstă o săptămână voi împlini treizeci de
ani. Te rog să mă ierţi.
Măria l-a
iertat. A înţăles că el nu avea nici o vină. Au trăit fericiţi împreună până la
adânci bătrâneţe, dar de povestea lor au aflat oamenii din sat, iar copiilor
lui or început a le zice A Lupului, iar în acte să-i înregistreze ca
Lupou, nume care înseamnă cam acelaşi
lucru. Şi astăzi mai trăiesc în sat urmaşii lor.