marți, 5 decembrie 2017

NU TE LĂSA! (fragment din romanul cu acelaşi titlu)


Aţi avut vreodată impresia că vă cade cerul în cap sau că vă înghite pământul? Asta a fost ceea ce a simţit Cornel Straja când a citit şi recitit de câteva ori singura frază de pe cartea poştală pe care i-a înmânat-o poştaşul, la sediul primăriei din sat. N-a avut curajul să ridice ochii la omul din faţa sa, care îl privea compătimitor, nici să arunce o privire celor care se mai aflau în încăpere. A mormăit un mulţumesc şi a părăsit precipitat clădirea fără să salute, uitând să tragă uşa după el,  gata, gata să se împiedice şi să cadă pe treptele pe care se cobora în stradă.
Ajuns afară, s-a îndreptat cu paşi repezi spre casă neuitându-se nici în stânga nici în dreapta. Era o zi splendidă de început de  septembrie, cu cer senin, fără nici o adiere de vânt, iar satul era nelipsit de  ceea ce-i dă farmec şi individualitate în acest anotimp: miros de struguri copţi şi de prune puse la fermentat, roiuri de musculiţe care te asaltau de peste tot şi îţi intrau în gură, ochi sau nas, câte un lătrat de câine, cotcodăcit de găină sau măcăit de raţă ce răzbăteau din curţile oamenilor,  câte un copil pe uliţă mânând un cârd de gâşte la păscut, câte un car tras de bivoli mergând sau venind de la câmp…. Nimic n-a fost în stare să-i atragă atenţia!  A creat nedumerire trecând pe lângă oameni fără să dea bineţe, a trecut pe lângă biserică şi nu şi-a făcut cruce, a trecut pe lângă casa Hatului, l-au lătrat şi s-au luat după el, ca de obicei, câini acestuia , fără să-i bage în seamă. Îi era fiică de ei de când îl muşcase unul pe când era copil. Dacă n-ar fi fost cu gândurile aiurea, şi-ar fi dat seama cât de adevărată e  zicala: „Câinii care latră nu muşcă!”
Pe tot drumul  până acasă, n-a fost în stare să se gândească la nimic altceva decât că e un ratat. Ratatule! Ratatule! Ratatule!... nu continua el să se apostrofeze. Niciodată până atunci nu primise de la viaţă o lovitură atât de crudă ca cea pe care tocmai  i-o anunţase misiva primită. Îi era ciudă pe el însuşi, era supărat pe viaţă, dar, mai ales, îi era o cumplită ruşine, care creştea în intensitate pe măsură ce se apropia de casă.
De cum a intrat în curtea bunicului, unde locuia acum şi familia lui, i-a ieşit bucuroasă în întâmpinare mama, convinsă că vine cu o veste bună. I-a pierit însă  buna dispoziţie de cum i-a văzut expresia încruntată de pe faţă. L-a întrebat cu teamă:
- A sosit înştiinţarea?
- A sosit, a răspuns el, intrând în bucătărie şi punând pe masă cartea poştală.
Mama, tatăl, bunicul şi sora sa, care erau toţi acolo, aşteptându-l, s-au grăbit să vadă ce scrie pe ea. Au citit:
Prin prezenta vă facem cunoscut că la examenul de admitere aţi fost declarat neadmis.
Cornel s-a aşezat în vechiul fotoliu rămas de la bunica lui, şi-a sprijinit coatele pe genunchi şi şi-a cufundat faţa în palme, nevrând  să mai dea ochi cu ceilalţi. Câtva timp nimeni n-a rupt tăcerea. Apoi, au vorbit pe rând toţi cei mari, toţi de profesie dascăli, care aveau totdeauna la îndemână nişte sfaturi, mai mult sau mai puţin convenţionale, pentru a alina suferinţe şi mângâia pe suferinzi. Iată ce au fost în stare să-i spună: 
Mama: „Nu-i nimic, bine că eşti sănătos. Trece ea şi asta.”
Tata:  „ O să te pregăteşti mai bine şi la anul o să reuşeşti sigur. Ai toată viaţa înainte.”
Bunicul, pensionar, le uitase pe alea convenţionale: „ Capul sus nepoate! Ce dracu? Bărbat eşti tu? Muşcă-ţi pumnii şi ia-o de la capăt! Mergi pe drumul tău! Nu te lăsa!
„ De la care capăt? Care drum?”, ar fi vrut să-l întrebe Cornel. Maria, sora lui, n-a zis nimic. S-a aşezat în genunchi lângă el şi l-a îmbrăţişat, ţinându-l aşa până când, sătul de sfaturi şi îndemnuri, a dat-o uşor la o parte, s-a ridicat din fotoliu, s-a dus în  camera lui, s-a trântit pe pat şi a început să plângă. Pe mama, care a venit după el, a rugat-o frumos să-l lase singur.
Câtva timp, prin minte i-au trecut tot felul de gânduri răzleţe, învârtindu-se toate în jurul lui „Sunt un ratat!” Când s-a mai liniştit a început să-şi analizeze insuccesul.
 A dat examen de admitere la Institutul Politehnic din Bucureşti. La Şcoala Tehnică  din Cluj, pe care o absolvise, făcuse toate materiile din care a dat examenul în primul  şi al doilea an, deci cu doi şi trei ani înainte. A încercat să le recapituleze în intervalul dintre terminarea anului şcolar şi examenul de admitere. N-a reuşit s-o facă foarte bine. Cu toate astea ar fi trebuit să ia examenul acela dacă n-ar fi intervenit incidentul de la proba scrisă la matematică. Ce s-a întâmplat?
 A intrat la examen cu vezica urinară plină, negăsind un WC unde să se uşureze înainte de a fi invitaţi să intre în sală. După ce li s-au dat subiectele, simţindu-se foarte puternic presat de băşica plină, a cerut voie să iasă afară. I s-a spus că dacă părăseşte sala, nu mai are voie să revină. A rămas şi, chircit în bancă, cu faţa schimonosită de efortul de-a nu face pe el, s-a grăbit să termine lucrarea. N-a rezistat  până la sfârşit. Ultimul exerciţiu n-a mai fost în stare să-l înceapă  şi nici n-a putut fi vorba să revadă ce făcuse la celelalte.  A predat lucrarea şi a ieşit afară. A luat proba scrisă dar, cu siguranţă, cu o notă mică, care a fost decisivă pentru media finală, insuficientă ca să fie admis în condiţiile unei concurenţe  mari. „De ce dracu dacă n-am găsit buda nu m-am pişat pe un perete sau pe un copac din curte înainte de a intra în sală, sau chiar pe mine după ce am intrat? Am fost un tâmpit!”, a fost concluzia la care a ajuns, în sfârşit, în mod cât se poate de justificat.
Dar, de ce era aşa disperat? De ce îi era atât de ruşine? Pentru că în toţi anii de şcoală de până atunci fusese premiant şi nici el şi nimeni din cei ce-l cunoşteau nu şi-ar fi put închipui că ar fi putut rata vreodată un examen sau altceva în viaţă. E cumplit când ţi se întâmplă aşa ceva fără să fii câtuşi de puţin pregătit!
Acolo, în pat, s-a mai gândit şi la faptul că va urma să plece în producţie şi că timp de trei ani de zile nu va mai avea voie să dea un alt examen de admitere în învăţământul superior. „O să mă tâmpesc de tot!”, era teama care începuse  să-l macine. Faptul că era repartizat la cea mai mare uzină din Bucureşti,  despre care aflase de la un văr al său, fost salariat al ei, că „este cireaşa de pe tortul  industriei constructoare de maşini româneşti”, îl consola într-o oarecare măsură. Va ajunge în Capitală, şi acolo, vrând nevrând, se gândea el, va trebui să înghită şi oarece cultură, deoarece îi centru cultural al ţării, locul unde umblă câinii cu cultura în coadă. „Riscul să mă tâmpesc mai rău, e totuşi destul de mic”, a început el să spere.
Ajuns la această concluzie, uşor liniştitoare, a adormit. Somnul însă nu i-a fost nici pe departe liniştit. Abia a dormit şi a visat că era în curtea Institutului Politehnic din Bucureşti în aşteptarea intrării în sală pentru proba scrisă la matematică. Simţea nevoia urgentă să se uşureze. „De data asta o s-o fac” era hotărât el, conştient că prima dată ratase. A întrebat pe cineva unde-i WC-ul, i s-a arătat, s-a dus repede acolo, şi s-a trezit în faţa unei înghesuieli de nedescris: o mulţime de alţi tineri aşteptau să intre în una dintre cele două cabine, în acelaşi scop pentru care venise şi el acolo. Nu erau pisoare! A ieşit repede, hotărât să găsească un loc dosnic unde să îşi rezolve problema. A intrat în spatele primei clădiri. Acolo, un găligan înghesuia o fată într-un perete. Când a apărut el, tipul i-a făcut semn să se uşchească. A plecat şi a intrat într-un boschet izolat, de lângă gardul care împrejmuia instituţia. Acolo nu era loc: un tânăr,  sta  pe vine, cu fundul gol, în plin efort al „facerii”. Prin apropiere nu era nici un copac. În disperare de cauză, s-a hotărât să ude peretele uneia dintre clădiri, aşa, în văzul lumii. N-a apucat să se descheie la prohab, când cineva  l-a bătut pe umăr: „Nu-i voie!”, i-a spus cu o voce care nu admitea replică. Disperat, s-a întors de unde plecase, de teamă să nu rateze intrarea în sală. Acolo nu mai era nimeni. Se intrase deja. A încercat uşa de la intrare. Era închisă. A bătut cu pumnii în ea. Degeaba. Ori nu l-au auzit, ori n-au vrut să-i deschidă. A continuat să bată şi să strige, din toate puterile: „Deschideţi!”. În momentul acela   s-a trezit.
Visul acesta, în diverse variante, avea să-l chinuiască multe nopţi de aici înainte.

Citeşte mai mult >>

sâmbătă, 7 octombrie 2017

DESPRE MINE, SATUL NATAL, BUNICI ŞI LEGENDE*


N-am visat să ajung scriitor pe vremea când eram mic, n-am început să scriu şi să public încă din şcoală, aşa cum li s-a întâmplat majorităţii scriitorilor ajunşi mari (nu e cazul meu). Când eram copil, citeam la întâmplare tot felul de cărţi care-mi cădeau în mână, la început din ce am găsit în casă, apoi din ce împrumutam de la prieteni şi de la biblioteci. Nu s-a găsit cineva să-mi îndrume lecturile. Ceea ce îmi amintesc este  că mă uitam la poza scriitorului din carte cu admiraţie, de câte ori mă impresiona câte o propoziţie, frază sau pasaj din ea. Pentru mine, cartea s-a confundat totdeauna cu scriitorul şi tot ce tot ce se întâmpla în ea era meritul  lui indiscutabil şi nu al eroilor săi. Abia când am devenit mare am început să doresc să scriu şi eu  lucruri frumoase şi interesante, în stare să-i lase cu gura căscată pe cititori şi le smulgă exclamaţii de admiraţie sau lacrimi de compătimire, aşa cum mi se întâmpla mie pe vremea  când eram un mucos, şi să-mi văd într-o zi poza pe coperta patra a unei cărţi. Faptul acesta s-a întâmplat însă, abia la vârsta de 73 de ani, când mi-a apărut primul roman. Iată cum au decurs faptele:
Până în 2003, am scris vreo 60 de poezii, fără să public vreo una, câteva jurnale pe care le-am ţinut în sertar şi o cronică de familie care a avut aceeaşi soartă.  Poeziile le-am scris în perioada 1985-1987, ani în care m-a pălit febra versificaţiei. Dintre toate, doar câteva sunt demne de oarecare atenţie. Majoritatea sunt naive şi au doar o valoare documentară, pentru că dau oarece mărturii despre  anii aceia şi despre modul cum trăiam noi, românii, în „epoca de aur”. Din una, intitulată  „Satu-n care m-am născut”, citez o strofă: Satu-n care m-am născut/ Zace în anonimat./  Aş da orişice/ Să-l fac mai însemnat. Aceste versuri au devenit profesia mea de credinţă.  Începând de atunci,  am făcut tot ce-am putut ca satul meu natal, Bănişor,  situat în nord-vestul ţării, în judeţul Sălaj, în „Ţara lui Ţucu-te”, cum i se mai spune zonei, să devină mai cunoscut. Sunt convins că tuturora, la naştere, ni se imprimă în gene coordonatele localităţii natale şi că ulterior suntem puternic atraşi spre aceasta nu numai sentimental ci şi biologic. Eu am trăit majoritatea timpului departe de satul meu şi i-am  dus dorul. Visam noaptea că m-am reîntors  ACASĂ şi eram dezamăgit când mă trezeam şi conştientizam că n-a fost decât un vis.
Încă din anul 1982, am început o documentare susţinută pentru a scrie o monografie a satului meu. A fost o treabă anevoioasă, deoarece am făcut-o printre picături, atunci când îmi dădea răgaz, inginer fiind, activitatea mea de constructor activ al socialismului. Mi-a făcut însă mare plăcere. E un sentiment de satisfacţie extraordinară când găseşti ceea ce cauţi în cărţile, ziarele şi documentele răsfoite în biblioteci şi arhive! Până la Revoluţie, reuşisem să întocmesc un teanc impresionant de fişe referitoare la istoria satului, să scriu un lung poem intitulat „Bănişor. Tablouri istorice” şi un capitol de amintiri.
 În 2002, am revenit în Bănişor după mulţi ani de absenţă. Am constatat cu surprindere că profesorul de istorie de la şcoala din sat scrisese o monografie a lui, dar nu reuşise să o publice. Împreună cu câţiva colegi de generaţie am luat  hotărârea să-i adăugăm   capitolul de amintiri scris de mine şi poemul pomenit, apoi s-o tipărim. Monografia a apărut în anul următor.  Am fost încântat că mi-a apărut pentru prima dată numele pe coperta unei cărţi, dar şi acum mi-e jenă de stângăcia cu care am scris  poemul menţionat şi de multele greşeli de redactare, şi nu numai, pe care le-am comis, iar editura n-a reuşit să le înlăture.
 În acelaşi an în care am hotărât să tipărim monografia, am hotărât  şi înfiinţarea „Asociaţia Fiii Satului Bănişor” şi redactarea  unui anuar al ei. Redactorul acestuia am devenit eu, iar primul lui număr a apărut în anul 2004. În acest număr şi în cele  treisprezece care au urmat, am publicat mai multe articole, povestiri şi poezii.
Între timp, începând cu anul 2005, am publicat cu regularitate şi în revista cu apariţie lunară a promoţiei de absolvenţi din anul 1961 ai Facultăţii de Mecanică a Institutului Politehnic Bucureşti, printre care m-am numărat şi eu.
Cineva, undeva, scrisese că a fi scriitor e o meserie care se învaţă scriind. L-am crezut.  În anul 2008, am considerat că am ucenicit destul în ale literaturii şi că ar fi cazul să mă aventurez într-un proiect major, adică să scriu nici mai mult nici mai puţin decât un roman! Cum, începând cu numărul doi al anuarului, am început să public un serial despre o comoară care se spune că ar fi fost îngropată cu mulţi ani în urmă, pe vremea stăpânirii turceşti, într-un deal din sat, de către Capitlul Episcopiei Romano-Catolice din Oradea, mi-am zis, ce-ar fi să transform acest serial într-un roman? Zis şi făcut. Peste încă un an, mi-a apărut în Editura „Contrast”, din Bucureşti, romanul „Comoara din Dealul Magiarului”. El este primul meu roman dintr-o serie de patru, care s-ar putea numi „Băieţii din Valea Banului”. Valea Banului fiind numele fictiv al satului în spatele căruia se ascunde Bănişorul, iar eroii principali ai cărţilor sunt foştii mei consăteni şi colegi din  anii 1946-1950.  O bună parte din acţiunea cărţilor se petrece în sat, prilej să vorbesc  şi despre el, şi despre oamenii de acolo şi obiceiurile lor. Printre personaje se numără şi bunicul meu din partea mamei.
Deschid o paranteză ca să mărturisesc că, între timp, m-am convins că învăţând să scrii poţi deveni un scriitor acceptabil, dar ca cineva să devină un mare scriitor (încă odată, nu e cazul meu) e nevoie să fie foarte talentat, inteligent şi cult, ori astfel de specimene umane nu se găsesc pe toate drumurile, dovadă că  marii scriitori din ţara noastră pot fi număraţi pe degete. Esenţial este şi să stăpâneşti foarte bine limba în care scrii. La acest ultim capitol, scriitorii ingineri suntem deficitari. Sunt şi excepţii: Dostoievski, de exemplu, a fost inginer!
Revin la bunicul. Lui i se mai zicea în sat Diacul cel Bătrân, pentru că fusese în afară de învăţător şi director al şcolii din sat şi cantor la biserică. Din păcate, s-a pensionat şi a încetat să mai cânte în biserică înainte de-a mă naşte eu, aşa că nu l-am avut nici dascăl şi nici nu l-am auzit cântând. S-a născut în 1870 şi a murit în 1956, când eu aveam douăzeci de ani.  A fost fiu de ţăran din sat, şcolit la Şimleu, Beiuş şi Gherla.
Înainte de a scrie despre el în romane, am făcut-o în anuare. Acolo  l-am descris exact aşa cum am  a fost, bazându-mă pe ce l-am cunoscut personal,  pe ce mi-au povestit despre el părinţii - mai ales mama - şi pe ce s-a scris despre el. Ca aspect, era un bărbat scund de statură, avea mustaţă, era tot timpul îngrijit îmbrăcat, purta pălărie,  fuma şi era nedespărţit de o cârjă. A fost un învăţător dedicat meseriei lui, luptător pentru luminarea populaţiei satului, bun român şi părinte iubitor.  Înainte de venirea comuniştilor la putere, fusese înstărit, avea o casă frumoasă, pământ şi animale. Aceştia l-au lăsat fără pensie, pe motiv că era avut,  l-au sufocat cu cotele şi impozitele, ceea ce l-a adus treptat, treptat, în pragul sărăciei. Nu suferea atât că a trebuit să-şi vândă pământurile şi animalele ca să aibă din ce trăi, cât faptul că după treizeci şi şase de ani slujiţi la catedră, nu primea pensie. Nu scăpa nici un prilej să-i blesteme pe comunişti pentru această nedreptate a cărei victimă a fost şi cred că continuă să-i afurisească şi dincolo de mormânt. Din toate aceste motive, la vârsta copilăriei mele bunicul devenise ursuz, închis în sine, iar noi, nepoţii lui, eram mai apropiaţi de bunică decât de el. Cu toate astea, l-am iubit şi respectat, iar el a reuşit să ne transmită şi nouă cinstea, dârzenia şi spiritul său de dreptate.
 În cărţile mele l-am descris, sub un alt nume,  aşa cum aş fi vrut eu să fie, adică: foarte citit, cult, înţelept, hâtru, sfătos, bun, darnic, prietenos, apropiat de nepoţii lui, comunicativ şi un bun povestitor. Le doresc tuturor copiilor să aibă unul la fel, deşi îmi dau seama că e greu ca cineva să întrunească toate acestea calităţi. Sunt şi eu bunic,  m-am străduit să-i semăn celui imaginat de mine, dar n-am reuşit în întregime. Ca să reuşeşti trebuie, la fel ca marii scriitori, să te naşti cu talent, iar, pe deasupra,  să fii sănătos şi să-ţi meargă treburile bine. Oricum, este esenţial să avem un bunic, adică să-l prindem în viaţă, chiar dacă nu-l dă talentul afară din casă.
Am fost totdeauna intrigat şi nemulţumit că în Bănişor nu existau legende despre locuri, persoane şi evenimente deosebite, aşa cum se întâmpla în alte localităţi. „Nu se poate să nu fi existat cândva. Precis s-au pierdut.”, mi-am zis.  M-am hotărât să le refac din ce-a mai rămas din ele sau pur şi simplu din imaginaţie, pentru a nu rămâne noi mai prejos decât alte sate. „Satul fără legende e ca unul fără istorie, ca o familie fără strămoşi, o familie ai cărei membri au căzut din cer sau i-a adus barza”, mi-a aruncat-o ironic cineva în faţă, pe vremea când începuse să mă preocupe  subiectul. Rezultatul a fost că m-am pus pe treabă şi, într-un timp relativ scurt, am scris unsprezece legende pe care le-am publicat în cartea „Legendele Bănişorului”, apărută în Editura Caiete Silvane din Zalău, în anul acesta (2017).
În prefaţa cărţii am scris următoarele: Cred, cu convingere,  că toate denumirile de locuri din satele noastre îşi au la bază câte o legendă, doar că majoritatea acestora s-au pierdut în timp, ori s-a păstrat o mică parte din ele, un „ciot”. Pornind de la aceste „cioturi”, am încercat să mi le imaginez pe unele legate de satul meu natal, Bănişor. Prin urmare, legendele  din volum sunt mai degrabă culte decât populare, rod al imaginaţiei mele.
În ce au constat aceste „cioturi”?  În poveşti întregi, frânturi de poveşti sau mărturii scrise, sumare. O să detaliez puţin, pentru că doresc să demonstrez că „cioturi” ca ale mele există peste tot şi că toţi cei care vor dori, ca şi mine, să aducă un omagiu satului lor natal, se pot folosi de ele. Iau legendele în ordinea în care sunt înserate în carte:
„Legenda Văii Banului” am scris-o pornind de la cum eram păcăliţi noi copiii, în legătură cu motivele pentru care ,uneori, vara, Valea seca; La baza legendei „Golsa şi Sedun” stă înscrisul din 1213 din Registrul de la Oradea, care este şi prima atestare documentară a Bănişorului; „Hăneştii” pleacă de o menţiune din „Schiţa monografică a Sălajului”, apărută în 1908, care atestă prezenţa la 1241 a tătarilor în sat; „Legenda dealului Majar” are la bază etimologia toponimului „Magiar” devenit în pronunţia bănişorenilor „Majar”; „Comoara din dealul Majarului”  pleacă de la o altă menţiune din „Schiţa monografică a Sălajului”, aceeaşi pe baza căreia am scris romanul „Comoara din Dealul Magiarului”;  „Ştefăneasa” , care este şi denumirea unui şes din sat, este rodul imaginaţiei mele; Pătru Mantu” este scrisă pe baza baladei „În Pădurea Banului”, culeasă din sat; „Fata Pădurii” este asamblată din mai multe variante ale ei care au circulat în sat de-a lungul anilor;  „În „Diacul Filip”, am pornit de la un personaj real, din secolul XVIII; „Omul lup” am auzit-o de la un consătean  într-o variantă mai scurtă pe care am dezvoltat-o; „La Poarta Raiului” este o piesă moralizatoare, situată în contemporaneitate, inventată în întregime de mine.
Nu-mi amintesc ca bunicul să-mi fi spus vreo poveste. L-am ascultat însă adesea vorbind şi m-am îndrăgostit de graiul în care o făcea, specific intelectualilor ardeleni de la ţară din prima jumătate a secolului trecut, un grai de o melodicitate arhaică, molcom precum peisajul Ţării Ardealului. Este motivul pentru care, pentru a da autenticitate şi mai multă savoare legendelor, l-am pus pe el să le povestească
În toate legendele, chiar în cele născocite de mine, m-am străduit să reconstitui epoca istorică în care se desfăşoară acţiunea lor, şi satul aşa cum arăta el pe vremea aceea.  Am făcut-o pe baza documentării mele pentru a scrie monografia satului şi articolele din anuare despre istoria lui.

Am scris „Legendele Bănişorului” cu intenţia să cresc mândria  consătenilor mei că aparţin acestui sat şi să cuceresc admiraţia străinilor pentru el. În cazul că se va întâmpla asta, voi avea satisfacţia că am făcut încă un pas în direcţia scoaterii din anonimat a  „satului în care m-am născut”. 

*Articolul a apărut în nr. 13/2017 al revistei onlin "limbaromână.org"
Citeşte mai mult >>

vineri, 28 iulie 2017

LEGENDELE BĂNIŞORULUI


 Cartea "Legendele Bănişorului", autor Artemiu Vanca, ilustraţii Cristina Barbu, postfaţă Olimpia Mureşan, a apărut la Editura Caiete Silvane din Zalău, în luna iulie 2017.

POSTFAŢĂ
Fiecare sat are poveştile şi legendele sale. Este firesc ca fiecare din noi credem ale satului nostru în care ne-am născut sunt cele mai frumoase. Legendele dau strălucire şi trăinicie faptelor reale ale istoriei sau naturii. Numeroase legende au încântat copilăria multor generaţii şi oferă o viziune fantastică asupra locurilor în care am trăit. Oamenii au crezut şi cred în legende pentru în legendă, miraculosul şi realitatea coexistă. Scriitor şi culegător de folclor, Artemiu Vanca, a creionat în cartea sa 11 legende reinterpretate  din şi despre satul Bănişor.
Cunoscută din cele mai vechi timpuri, culeasă de folclorişti,  folosită ca izvor de inspiraţie pentru literatura cultă, legenda a constituit una dintre primele specii folclorice intrate în atenţia specialiştilor şi a publicului larg.
Legendele populare se constituie într-un intermediar între adevăruri, deseori esenţiale, şi structurile imaginare menite de cele mai multe ori satisfacă perpetua nevoie de modele idealizate ale umanităţii. Datorită spaţiului legendar, omul tradiţional reuşeşte să-şi părăsească mediul său obişnuit, existe, în limitele convenţiei între coordonatele idealului faţă de care se simte atras.
Faptul legenda este înmagazinată într-o memorie colectivă, adaugă un plus ambiguităţii şi lipsei de rigurozitate în ceea ce priveşte detaliile legate de timp şi spaţiu. Iar în ceea ce priveşte faptele relatate, sunt menţinute cele foarte precise, dar care au o importanţă restrânsă pentru colectivitatea în care au fost transpuse în legende. Este de la sine înţeles amintirea unor fapte trecute este cu atât mai tenace, cu cât aceste fapte au prezentat sau prezintă încă o mai mare importanţă pentru colectivitate.
În legendă, constată Tony Brill, „omul este arătat cu trăsăturile bune şi rele, cu elanul lui spre lumină şi adevăr, dar şi cu scăderile lui atât de contradictorii”. Nu este vorba doar de omul-creaţie a procesului antropogonic, ci şi de omul creator de sine şi întemeietor, la rândul său, de realităţi exterioare nou înfiinţate.
Lecturând legendele repovestite şi reinterpretate de Artemiu Vanca, gândul te duce la poveştile ascultate iarna, la gura sobei din casele de bârne, sau, mai ales, în nopţile senine de vară, la pâlpâirile focului ciobănesc din stânele împrăştiate prin Văile Banului.
Dar ce conţin aceste legende reinterpretate? Unele dintre ele se referă la numele şi întemeierea satului Bănişor  (Legenda Văii Banului) sau la explicarea unor toponime din zonă (Legenda dealului Majar), altele sunt despre oamenii locului, ţărani iscusiţi (Ştefăneasa, Pătru Mantu, Diacul Filip), sau luptători neînfricaţi (Hăneştii); alta despre  comori  (Comoara din dealul Majarului)  sau despre fiinţe supranaturale (Fata Pădurii sau Omul Lup). În aceste legende, miraculosul  îşi mâna cu fantasticul, ca în mai toate naraţiunile  populare.
Legendele Bănişorului rămâne un document autentic, plin de farmec despre locurile şi oamenii din satul Bănişor. Lucrarea este uşor şi plăcut de lecturat, presărată cu arhaisme care dau poveştilor o notă de originalitate.
Cunoscut deja prin cărţile sale, lucrarea domnului Vanca vine completeze prin aceste povestioare extraordinare imaginea satului Bănişor pe care îl iubeşte atât de mult: „Bănişorul  este marea mea dragoste. Este satul meu natal de care sunt legat foarte puternic, prin o mie de fire, care duc toate la inima mea”.


Citeşte mai mult >>

marți, 13 iunie 2017

VICTOR. MEMORII DIN REGATUL ABSURDITĂŢILOR ŞI TERORII.


La începutul lui mai, am primit din America cartea „Victor. Memories from the Kingdom of Absurdities and Terror „  (Victor. Memorii din regatul absurdităţilor şi terorii) a scrisă de consăteanul meu, doctorul Victor Gordan şi apărută în  SUA,  oraşul Manchester, statul New Hampshire, acolo unde  locuieşte  autorul. Cartea e scrisă în engleză, e groasă (are 285 de pagini),  aşa că, cu puţina engleză pe care o ştiu eu, mi-au trebuit trei săptămâni ca s-o parcurg. Mai jos fac un rezumat al ei.
Victor Gordan s-a născut în anul 1932, în Bănişor, judeţul Sălaj, din părinţii Nicolae (Nicolae a Ioanii Florii) şi Ana, ţărani săraci. Pe când avea doar unsprezece   ani şi era elev în clasa a patra la şcoala primară din sat, în 1943,  este remarcat de episcopul greco-catolic Iuliu Hosu, cu prilejul vizitei pastorale  pe care acesta a întreprins-o în sat. Cu sprijinul lui, ajunge elev bursier la Liceul Emanoil Gojdu din Oradea, pe care îl absolvă în 1952, ca şef de promoţie în toţi anii. În acelaşi an, dă examen de admitere  la  Facultatea de Medicină a Institutului Medico-Farmaceutic din Bucureşti şi intră fără probleme.
Mai ales după interzicerea în România, în 1948, a Bisericii Greco-Catolice,  opoziţia lui Victor împotriva regimului comunist, autorul acestui act samavolnic, devine tot mai fermă şi, în unele împrejurări vizibilă. El nu se împacă cu studiul la medicină a marxism-leninismului, cu politizarea învăţământului, cu promovarea unor cadre didactice pe criterii strict politice, cu exagerarea meritelor unor pseudo savanţi sovietici, cu diminuarea meritelor savanţilor occidentali,  cu cultul personalităţii lui Stalin şi  Gheorghiu Dej. El a continuat să rămână ataşat de religia catolică iar ca student participa în duminici şi de sărbători la slujbele de la Catedrala Catolică Sf. Iosif din Bucureşti. A fost un student excepţional, şef de promoţie în toţi anii de facultate.
În  Facultatea de Medicină din Bucureşti, ca de altfel în toate  unităţile de învăţământ superior din România, erau infiltraţi mulţi agenţi ai Securităţii (turnători), recrutaţi în special din rândul studenţilor proveniţi din muncitori absolvenţi ai celebrelor şcoli de doi ani, admişi în facultăţi fără  examene de admitere.  Ei n-au întârziat să-şi informeze şefii de câte ori asistau la devieri ale lui Victor de la doctrina comunistă. În 1958, pe când el era în anul şase de studii, cu examenul de stat luat, şi doctor intern la un spital bucureştean, la Facultatea de Medicină are loc un miting  pe tema luptei împotriva imperialismului occidental, a deviaţionismului intern,  despre duşmanii poporului şi necesitatea ascuţirii luptei de clasă. Victor a fost dat de exemplu ca deviaţionist. El a fost acuzat că îi desconsideră pe studenţii proveniţi din şcoala specială de doi ani, că nu este de acord cu politizarea cercurilor ştiinţifice studenţeşti, că la aniversarea centenarului învăţământului medical românesc a avut discuţii cu studenţii din lagărul imperialist participanţi la eveniment, că militează pentru legalizarea fostei Societăţi Medicale Române, al cărei fondator a fost reacţionarul şi şovinistul Paulescu (descoperitorul insulinei n.n.) şi a organului său de presă „Spitalul”. A mai fost acuzat că este partizanul teoriei lui Mendel şi Morgan - considerată decadentă - că este cosmopolit, deoarece ascultă muzică de Bach şi Verdi şi manifestă ostilitate faţă de cultura rusă şi sovietică, că  citeşte numai publicaţii medicale occidentale, că frecventează biserica Romano Catolică din Bucureşti  şi că în timpul contra revoluţiei din Ungaria el, împreună cu un grup de studenţi, n-a respectat interdicţia de a părăsi căminul studenţesc, iar atunci când s-a lansat primul satelit sovietic, nu a ieşit împreună cu ceilalţi studenţi în stradă ca să-l vadă. Concluzia a fost: Gordan trebuie arestat; el este un duşman al clasei muncitoare”.
Acest miting i-a arătat lui Victor pericolul în care se află, dar nu l-a descurajat. Hotărârea li fermă a fost să nu se mintă pe sine, să fie el însuşi, să se găsească pe sine, pentru că  „cel care se găseşte pe sine îşi pierde mizeria morală”. Era conştient că  înfruntarea comunismului  i-ar putea atrage consecinţe grave. Exista riscul să fie marginalizat social, să fie arestat, închis şi chiar să-şi sacrifice viaţa. A ales alternativa  să se găsească pe sine şi să-şi piardă mizeria morală.  „Procedând astfel, am câştigat pacea mea interioară,  demnitatea mea şi dorinţa de a comunica cu alţi studenţi  pentru ai face să înţeleagă care sunt necesităţile  de bază ale omului şi, să-i fac  să simtă, să gândească și să spună ceea ce simt şi ceea ce cred”, mărturiseşte Victor.
La două luni după acest miting, Victor a fost arestat pentru activităţi subversive şi anticomuniste. Primul loc de încarcerare a fost la sediul de pe Uranus al  Securităţii din Bucureşti, unde a fost supus la câteva interogatorii dure şi chiar torturat. Prima acuzaţie care i s-a adus a fost că ar fi capul unei organizaţii care şi-a propus să răstoarne regimul comunist. A negat-o cu vehemenţă. Aici a aflat că la percheziţia care s-a făcut în camera sa de la spitalul unde funcţiona ca intern, s-au găsit nişte note personale ale lui  în care  şi-a notat câteva gânduri referitoare la ocupaţia sovietică în România, şi interzicerea Bisericii Greco-Catolice,  Biserică în care el s-a născut şi a fost botezat. Aceste documente aveau să atârne greu în condamnarea sa de mai târziu. A mai aflat că în toţi anii de studenţie a fost atent supravegheat de securitate, aceasta fiind la curent cu aproape toate mişcările lui din afara căminului studenţesc: Ştiau, de exemplu, de câte ori a fost la biserică. A mai fost acuzat că ar fi citit cartea lui Hitler,  „Mein Kamf”, tradusă din germană în franceză, limbă pe care Victor o stăpânea la perfecţie.  Acuzaţia era adevărată. Cartea a fost introdusă în cămin de un student provocator, unealtă a Securităţii. În ianuarie 1959, interogatoriile încetează ca urmare a semnării de către el a procesului verbal, deşi nu a fost  în întregime de acord cu acesta. A fost ameninţat că dacă nu-l semnează interogatoriile şi,  se subînţelege, torturile vor continua. E mutat de la Uranus la Închisoarea Malmaison, o fostă cazarmă de pe vremea lui A.I. Cuza.
În februarie 1959 a avut loc prima fază a procesului. Au fost aduşi, în calitate de inculpaţi, şi câţiva foşti colegi. Li s-a adus la cunoştinţă rechizitoriul.  Au fost acuzaţi ca făcând parte dintr-o organizaţie  anti comunistă şi anti statală.  Fără să fie întrebat,  fără să aibă dreptul să vorbească, Victor a negat. Asta l-a costat mai multe zile petrecute într-o celulă de  izolare cu o singură felie de pâine pe zi şi apă.
În aprilie 1959 a avut loc ce-a de a doua fază a procesului. În sala tribunalului a fost prezentă şi mama lui Victor, care a plâns pe toată durata şedinţei. Acuzaţiile aduse de procuror au fost: constituirea acuzaţilor într-o organizaţie ilegală îndreptată împotriva societăţii comuniste, că au spus bancuri cu Hruşciov şi cu alţi lideri comunişti, că au criticat politica partidului comunist şi că au purtat o serie de discuţii anti-comuniste. „Aveţi în faţă o organizaţie nazistă”, a zis procurorul, fluturând cartea Mein Kampf a lui Hitler, mai afirmând că ea a fost citită de toţi cei din boxa acuzaţilor. A cerut pentru ei sentinţa maximă. Victor a mai fost acuzat că am scris împotriva ocupaţiei sovietice şi a interzicerii Bisericii Greco-Catolice.  El a fost condamnat la zece ani de detenţie, iar colegii lui între şase şi opt ani.
Imediat după proces, a fost încarcerat la Jilava, în Fortul nr.13, într-o celulă cu alţi aproximativ 120 de deţinuţi, dormind câte doi într-un pat. În august 1959, a fost transferat, împreună cu alţi condamnaţi, în lagărul  pentru deţinuţi politici de la Stoieneşti, situat pe Insula Mare a Brăilei. Lagărul adăpostea aproximativ 2000 de deţinuţi , în barăci rudimentare, fiecare pentru câte 800 de deţinuţi, mobilate cu paturi metalice cu trei etaje, deţinuţi dormind câte doi în pat.  Condiţiile de higienă erau ca şi inexistente: nu erau băi, nu era săpun,  dejecţiile   erau deversate  din hârdaiele în care deţinuţii îşi făceau necesităţile peste noapte,   în gropi deschise, acoperite doar cu crengi de salcie, aflate în curtea lagărului, în apropierea barăcilor.  Când o groapă se umplea se făcea alta, iar când în curte nu mai aveau loc, se mutau barăcile. Deţinuţi munceau manual, de dimineaţa până seara la ridicat de diguri şi săpat canale pe insulă. Mâncarea era total neîndestulătoare, Disciplina era foarte strictă, iar pedepsele foarte aspre pentru abateri sau neîndeplinirea normelor de muncă. Gardieni erau nişte brute, iar soldaţii puşi să-i păzească pe deţinuţi nu se dădeau nici ei în lături să-i jignească sau să-i lovească pe deţinuţi. Din cauza subalimentaţiei şi a eforturilor fizice mari la care erau obligaţi foarte mulţi deţinuţi au devenit distrofici, iar unii dintre ei au murit
Pentru o  scurtă perioada de timp din cea în care a fost deţinut în lagărul de la Stoeneşti, Victor a fost numit doctorul lagărului, calitate în care deţinuţii au remarcat la el priceperea, sacrificiul şi  dragostea de oameni, calităţi  care  n-au convenit conducerii lagărului şi au determinat schimbarea lui imediat când a avut cu cine.  În perioada când el era doctorul lagărului, în 1960 , şobolanii numeroşi care  roiau în jurul gropilor cu dejecţiile deţinuţilor, au provocat în lagăr o epidemie produsă de un germen numit leptospirrosis, manifestată prin temperaturi mari însoţite de toropeală. Sute de deţinuţi au fost victime ale acestei epidemii.  Cunoscând cauza ei, Victor a reuşit să convingă conducerea lagărului ca dejecţiile să fie transportate zilnic în afara lagărului.
La sfârşitul lui 1961, lagărul de la Stoeneşti a fost desfiinţat, iar o mare parte dintre deţinuţi, printre care şi Victor,  au fost mutaţi în lagărul de la Salcia, iar la începutul lui 1962 în lagărul de la Strâmba, ambele aflate  pe Insula Mare a Brăilei.
În lagărele în care a fost internat Victor, printre deţinuţi au fost mulţi alţi intelectuali, condamnaţi din cele mai diverse motive, unele dintre ele de-a dreptul puerile sau ridicule.  Erau acolo experţi  în limbi străine, literatură, istorie,  filozofie etc. În barăci, între paturi,  luau naştere, ad-hoc, adevărate micro academii sau cluburi. Între paturi, preoţii aflaţi printre deţinuţi, oficiau duminicile sau cu prilejul unor sărbători, slujbe religioase. Şi pe şantier,  reuşind să înşele vigilenţa gardienilor, se organizau aşa zisele „Academii în roabe”,  în cadrul cărora dezbăteau  tot felul de probleme mari, demne de o academie.
De la Strâmba  Victor a fost transferat la Svitstofka, un lagăr dintr-o localitate de lipoveni din Delta Dunării, iar de aici  în lagărul de la Grindu, situat , de asemenea, în Deltă,  iar de acolo la Galaţi, unde au fost îmbarcaţi în tren cu destinaţia Gherla, unde au ajuns în preajma Crăciunului din anul 1962.
La Gherla a fost încarcerat într-o celulă împreună cu alţi 50 de deţinuţi, majoritatea în vârstă de peste 60 de ani.  Câţiva dintre ei se constituiseră într-un guvern al României în exil. După ce l-au cunoscut bine pe Victor, i-au oferit postul de ministru al sănătăţii în acest guvern. Deţinuţii de aici lucrau în fabrica de mobilă a închisorii. Închisoarea avea şi un spital cu 200 de paturi. Victor a fost numit doctor la acest spital, însărcinat să se ocupe de tuberculoşi, a fost mutat într-o altă celulă şi şi-a pierdut funcţia de ministru în guvernul din exil. S-a achitat de sarcinile lui de doctor cu mult devotament şi s-a făcut stimat de  deţinuţi.
În 1963, în închisoarea de la Gherla, şi probabil şi în alte închisori, a  început un amplu proces de reeducare al deţinuţilor, diferit de cel, criminal, experimentat la Piteşti, dar nu mai puţin infam. Deţinuţilor li s-au distribuit ziare în fiecare dimineaţă şi li s-a creat acces la librăria închisorii.  Dintre deţinuţi au fost recrutaţi câţiva instructori.  Vor fi consideraţi ca reeducaţi cei care vor fi în stare să demaşte duşmanii clasei muncitoare din rândul cunoscuţilor şi chiar a propriilor familii.  Acestora li se vor reduce pedepsele. Din păcate, mai mulţi deţinuţi au cuplat la această mârşăvie. Majoritatea însă a refuzat să o facă. După câteva luni, experimentul a eşuat.
La 24 iunie, 1964, după ce a efectuat cinci ani şi opt luni din pedeapsă, Victor a fost eliberat. La eliberare i s-a cerut să devină informator al securităţii, dar a refuzat.  A ajuns la Bucureşti, a încercat să intre în posesia diplomei de medic. A fost refuzat pe motivul că are o restanţă la examenul de marxism-leninism, inclus în examenul de stat. S-a declarat de acord să dea acel examen.  I s-a spus că va trebui să repete întregul  examen de stat. A fost de acord şi cu asta, dar nu i s-a aprobat, drept pedeapsă  pentru refuzul lui de colaborare  după eliberarea din închisoare. I s-a oferit un post de asistent medical la un dispensar într-un sat departe de Bucureşti, pe care, ne având încotro, l-a acceptat.
În  1964, după eliberare, îşi vizitează familia din Bănişor. Este primit cu ostilitate de preotul ortodox din sat şi de către miliţie. Este acuzat că instigă la activităţi catolice.
În august 1968, Victor îi face o vizită cardinalului Iuliu Hossu, care avea domiciliu forţat la Mănăstirea Căldăruşani, situată la 40-45 km de Bucureşti, în semn de recunoştinţă pentru cel  căruia îi datora ieşirea lui în lume şi începutul instruirii.
După trei ani de la eliberarea din puşcărie, Victor obţine aprobarea să-şi dea din nou  examenul de stat. Îl dă şi intră în posesia  mult râvnitei diplome de medic. Devine medic de circumscripţie la ţară. E tot ce i s-a oferit.  Populaţia locală l-a iubit pentru devotamentul de care a dat dovadă în profesia de medic. El a continuat să fie supravegheat şi suspectat de activităţi anticomuniste şi anti statale. Asta l-a determinat să se hotărască să fugă din ţară, în Occident. Face două încercări, ambele prin Iugoslavia, pe uscat, pe jos. Prima eşuează cea de a doua reuşeşte.
Prima încercare o efectuează  solitar,  în noaptea de 22 septembrie  1968., pe un teren necunoscut, pe ploaie şi fără busolă. Bâjbâie o noapte întreagă în căutarea graniţei fără să o găsească. Spre dimineaţă s-a ascuns într-un tufiş, hotărât să-i petreacă acolo ziua, să se orienteze şi să reia trecere frontierei în noaptea următoare. Este descoperit însă în ascunzişul să de un …cal, este arestat, încarcerat la Timişoara, judecat şi condamnat la Trei ani închisoare. Face recurs şi pedeapsa i se reduce la un an, din care execută nouă luni, în închisoarea de la Aiud.
După eliberare, în august 1969, se reîntoarce în Bucureşti, lucrează în construcţii până în martie 1970, după care obţine repartizarea ca doctor de circumscripţie în satul Optaşi din judeţul  Olt. Nu renunţă la intenţia de a părăsi ţara . Se asociază cu Steve, un tânăr pe care l-a cunoscut în închisoarea de la Aiud. Fac împreună o pregătire minuţioasă, procurându-şi tot de ce aveau nevoie,  inclusiv o busolă. Hotărăsc data plecării pentru 28 august, 1970. Au făcut autostopul până la Râmnicu Vâlcea, au călătorit cu trenul până la Timişoara, de unde au mers pe jos, pe câmp,  până în apropierea zonei de frontieră unde au aşteptat să vină noaptea pentru a merge mai departe. Odată cu înserarea pornesc la drum.  Urmează o descriere amănunţită şi palpitantă a traversării frontierei care a durat două nopţi. În prima noapte au traversat  o linie de frontieră falsă, după car nu şi-au dat seama unde e cea adevărată, Au stat în ziua următoare ascunşi, s-au orientat, şi au atacat adevărata linie de frontieră în noaptea următoare. Reuşesc s-o treacă. La ora 4,30 dimineaţa, în ziua de 5 septembrie, făcând primi paşi pe pământ iugoslav.
De frică că sârbii ar putea să-i extrădeze către autorităţile româneşti de graniţă, s-au hotărât să nu se oprească până în Italia şi  străbată toată Iugoslavia pe jos, în timpul nopţii, evitând să vină în contact cu vreo persoană. Traversarea a durat până pe 19 septembrie, când au pus piciorul pe pământ italian în prejma oraşului Trieste.  A mers pe jos în total 20 de zile.
La Trieste, s-au predat autorităţilor, au fost internaţi într-un lagăr pentru refugiaţi. Victor a reuşit să obţină o viză pentru SUA şi în ziua de 2 martie, 1971, s-a îmbarcat pe una avion Al Italia cu destinaţiaNe York City.
În America, Victor  s-a căsătorit, a învăţat engleza, a obţinut licenţa americană în medicină  şi trei certificate de specializare  în trei ramuri ale medicinii şi , aşa cum mărturiseşte el, „mi-am câştigat respectul social şi profesional” Pe soţia lui o cheamă Alice şi este născută în America. Împreună au doi copii, Ana şi Patrick , şi un număr neprecizat de nepoţi.
Printre realizările profesionale de excepţie ale lui Victor, la loc de frunte este descoperirea Sindromului din Golful Persic, care a fost cauza îmbolnăvirii militarilor care au luat parte la Războiul din Golf (1990-1991).  De fapt, el a demonstrat că îmbolnăvirea acestor militari s-a datorat  mediului toxic existent acolo în timpul conflictului militar.
Sunt mândru de consăteanul meu Victor Gordan.  Este un exemplu de verticalitate umană, de cinste, corectitudine,  demnitate, omenie, îndrăzneală,  putere de sacrificiu. Îi urez, pe această cale, ani mulţi cu sănătate şi fericire de aici înainte, lui şi familiei sale.
Cu drag,
Artemiu Vanca


Citeşte mai mult >>

joi, 27 aprilie 2017

JURNAL DE ENERGETICIAN. TURCENI 1986

PREFAŢĂ

Termocentrala Turceni a fost proiectată să aibă o putere instalată de 2640 MW, cu 8 blocuri de câte 330 MW fiecare, cu cazane de 1035 t/h fabricaţie Vulcan Bucureşti şi turbine de 330 MW de fabricaţie IMG Bucureşti.  Până în 1986, au fost puse în funcţiune şase blocuri, prin urmare puterea instalată în acel an era de 1980 MW. De reţinut această putere pentru a o compara cu cea zilnică cu care am reuşit să funcţionăm noi, în acel an.
În martie 1985, am fost detaşat, mai mult obligat decât de bună voie,  de la Rovinari, unde eram şef Serviciu Programare, la Turceni, pe funcţia director tehnic. Familia mi-a rămas la Târgu Jiu, iar eu  făceam   săptămânal naveta la Turceni.  Detaşarea mea s-a transformat în transfer, echivalent cu o condamnare la muncă silnică, prin Decretul de militarizare a Sistemului Energetic din 1985. „Detenţia” la Turceni  a durat în total un an şi o lună. În tot acest interval de timp mi-am făcut datoria, dar am fost şi animat de dorinţa de a scăpa de acolo şi a mă întoarce la familie şi de a face şi altceva decât a-mi toca nervii şi sănătatea în uzină, muncind de dimineaţa până seara şi uneori şi noaptea, într-un mediu infernal,
 M-am angajat faţă de mine să însemnez evenimentele zilnice, atâtea câte încap pe o pagină de agendă, ca să las o dovadă despre ce se întâmpla în uzină atunci, despre cum trăiam şi cum eram trataţi. Am trebuit, uneori,  să fac un efort serios ca să-mi respect angajamentul.  Am făcut asta şi în anii 1983, 1984,  la Rovinari. Sper să fi reuşit să redau atmosfera de iad în care trăiam şi lucram.
În 1986, director al termocentralei era Berş Florea, detaşat  de la Termocentrala Mintia, apoi, ca şi mine, transferat aici,  prin Decret. Familia i-a rămas la Deva, pe care o vizita atunci când i se permitea s-o facă.  El l-a înlocuit pe Vaida Victor, fost director comercial la IE Rovinari, implicat pe nedrept la Turceni în avarierea unui generator şi demis din funcţie apoi trimis în judecată împreună cu alţi şase ingineri şi tehnicieni.  Eu i-am luat locul lui Dumitru Stoian, cu care am fost coleg la Işalniţa şi a cărui vină era că obosise şi nu mai dădea satisfacţie. Se proceda cu noi la fel cum se proceda cu caii de poştă, în secolul trecut: se înlocuia un director obosit cu unul care a avut timp să se odihnească. Se aştepta, de fiecare dată, ca noii directori să facă minuni, ori lucrul acest nu s-a întâmplat nici atunci când au fost aduşi cei mai buni oameni din sistem, cum avea să fie, de exemplu, cazul doctorului inginer Florea Bereş.
Nu eram supermani, aveam fiecare limitele noastre fizice şi profesionale, aveam şi foarte multe sarcini de care evenimentele numeroase din instalaţii ne împiedicau să ne ocupăm. Directorul tehnic era preşedintele a o mulţime de comisii. Nu e de mirare că numeroasele colective din afară care ne analizau ne găseau o mulţime de lipsuri. Ni se făceau observaţii şi eram sancţionaţi. N-au lipsit nici reproşuri, venite de la nivel de minister,  de tipul. „Mai puneţi şi voi osul la treabă!”
Schimbarea dintr-o funcţie a cuiva cu altcineva era cea mai la îndemână şi mai frecventă măsură organizatorică în socialism, iar o schimbare atrăgea totdeauna altele. Din 1983 până în 1986 - intervalul dintre cele două jurnale ale mele - s-au schimbat directorii şi directorii tehnici la Rovinari şi Turceni, directorii tehnici din CIPEET, miniştrii şi miniştrii adjuncţi din MEE, prim-secretarii şi secretarii Comitetului Judeţean PCR – GORJ etc.
Dar nu neapărat schimbarea şefilor era ceea ce trebuia făcut ca lucrurile să meargă mai bine. În primul rând trebuiau luate măsuri mult mai profunde sociale, tehnice şi organizatorice la nivelul economiei de ramură şi a economiei naţionale. Comuniştii erau ieftini la făină şi scumpi la tărâţe. Cheltuiau sume fabuloase ca să construiască şi să ţină în funcţie fabrici nerentabile ale căror produse erau mai proaste şi ne costau mai mult ca cele similare din import (cazul şi a utilajelor energetice),  cheltuiau enorm pentru reparaţii şi piese de schimb în loc să investească în calitate şi pregătirea profesională a oamenilor. Cheltuiau enorm pentru nişte investiţii megalomanice, unele ne necesare altele nu neapărat necesare, cum ar fi: Casa Poporului, Canalul Dunărea-Marea Neagră, Canalul Dunăre-Bucureşti, combinatele  siderurgice de la Galaţi şi Călăraşi  etc,. Făceau asta în dauna nivelului de trai a populaţiei căruia nu-i asigurau condiţii decente de viaţă şi de trai: erau lipsurile alimentare bine cunoscute, se trăia în întuneric şi frig, condiţiile de transport în comun erau mizerabile etc. Schemele organizatorice erau aprobate cu mare zgârcenie motiv pentru care unele categorii de personal, cum era personalul tehnic de conducere din centralele electrice, erau supra solicitate. În aceste condiţii, ori nu te trăgea inima să munceşti ori nu erai în stare s-o faci cum trebuie. Chiulul era în floare şi era forma de protest din socialism. Filozofia muncitorului în socialism era: „Ei se fac că ne plătesc, noi ne facem că muncim”.
În centrală erau zilnic opriri şi porniri de blocuri ceea ce solicita peste măsură întreg personalul, în special pe cel de exploatare întreţinere şi reparaţii care nu lucra în ture şi care  trebuia să rămână peste program în centrală când astfel de evenimente aveau loc în cursul dimineţii  sau era adus de acasă dacă ele se produceau după amiaza sau noaptea. Se lucra şi în majoritatea duminicilor şi a zilelor de sărbătoare. Atmosfera din centrală era tot timpul foarte tensionată. Zilnic erau pe capul nostru tot felul de şefi de la centrala industrială, minister, consiliul de miniştri şi judeţ. Eram tot timpul certaţi şi mânaţi de la spate cu biciul să reparăm mai repede, să pornim mai repede, să creştem sarcina pe centrală etc.  Într-un fel era explicabil: situaţia în Sistemul Energetic Naţional era catastrofală, se ajunsese să se funcţioneze cu frecvenţe în apropierea celei de 48 HZ. Sarcina pe centrală n-a depăşit decât rareori 600 MW !!! Ne zbăteam, unii dintre noi,  în van. Era o neputinţă strigătoare la cer!
De la Bucureşti am primit, nu o singură dată, dispoziţii aberante, cărora din păcate a trebuit să le dăm curs. Însuşi N. Ceauşeşcu s-a amestecat în unele soluţii tehnice privind centrala noastră, soluţii cu efecte ulterioare nefericite.
Militarizarea Sistemului Energetic a avut ca scop creşterea disciplinei şi eficienţei în Sistem. Nu şi-a atins nici pe departe scopul. Aşa cum se va vedea, în jurnal pomenesc foarte rar despre militari. Nu s-au implicat pre mult pentru că nu se pricepeau dar şi din motive de bun simţ: simţeau că sunt în plus, că sunt nedoriţi. Am apreciat asta la ei.
Cauza principală declanşărilor erau defecţiunile de echipamente, dintre care pe primul loc se situau spargerile de ţevi la cazane. În afară de ele mai interveneau însă şi greşelile personalului, calitatea proastă a cărbunelui, sau lipsa acestuia, deficienţe de proiectare. Tot felul de comisii venite din afară ne analiza şi para analizau, stabileau măsuri peste măsuri care de multe ori se băteau cap în cap sau nu ajutau la nimic, produceau doar costuri, asta pentru că, de multe ori,  se acţiona pentru a se diminua  efectele în loc să se înlăture cauzele.
Sper ca cele spuse până aici să reuşesc să le exemplific şi să le detaliez cu paginile de jurnal, pe care le-am transcrisaşa cum era fără să tai sau să adaug ceva, doar cu câteva modificări de gramatică şi stil şi am făcut câteva sublinieri ca să atrag atenţia a ceea ce mi s-a părut a fi afirmaţii mai importante sau mai îndrăzneţe, pentru vremea aceea.
Mă bucur că, după Revoluţie,  cele două termocentrale, graţie unor ample programe de retehnologizare, şi-au îmbunătăţit radical funcţionarea şi au devenit centrale de bază ale Sistemului Energetic Naţional, iar angajaţii lor, muncitori, ingineri, directori, lucrează în ele de plăcere.

Autorul

P.S. Începând cu anul 1985, am început să cochetez cu poezia, Am scris poezii pe cele mai diverse teme. Nu puteau să lipseacă, bineînţeles, temele legate de locul meu de muncă. Reproduc, în finalul jurnalului, câteva poezii legate de Turceni, în ordinea în care le-am scris.
Autorul


Citeşte mai mult >>

joi, 13 aprilie 2017

JURNAL DE ENERGETICIAN. ROVINARI 1982, 1983*

PREFAŢĂ



Înainte de Revoluţie, sectorul energetic din ţara noastră a fost unul din zonele fierbinţi ale economiei socialiste. El n-a reuşit să ţină pasul cu dezvoltarea megalomană a industriei, existând tot timpul un deficit de energie electrică care a obligat la sacrificii industria, dar  mai ales populaţia. Presiunea asupra celor care am lucrat în acest sector a fost uriaşă! Eram taxaţi pentru fiecare MW lipsă.
Deficitul de care vorbeam mai sus nu se datora  puterii electrice insuficientă instalată în ţară, ci funcţionări defectuoase a centralelor electrice, mai ales ale celor cu utilaje româneşti, iar dintre ele, în primul rând ale celor pe cărbune.
 După cum se ştie, Ceauşescu a avut ambiţia să facă totul în ţară, începând de la acul de cusut şi până la avioane şi reactoare nucleare. În domeniul energetic s-a ambiţionat să facă cazane şi turbine mari. S-a trecut, peste noapte, de la cazanul de 50 t/h la cazanul de 1035 t/h şi de la turbina de 12 MW la turbina de 330 MW, ambiţionându-ne să fabricăm şi toate instalaţiile auxiliare mecanice, electrice şi de automatizări. N-a ieşit ceva bun, ceva care să corespundă exigenţelor producţiei de energie electrică. Calitatea lor necorespunzătoare şi-a pus pecetea pe comportarea în exploatare a centralelor dotate cu astfel de echipamente.
 În plus, centralele termoelectrice pe cărbune s-au amplasat, cum era normal, în zonele de unde se extrăgea acesta. Aşa se face că Oltenia, o regiune înapoiată din punct de vedere industrial şi fără o tradiţie muncitorească, s-a trezit cu cele mai mari centrale electrice din ţară, amplasate la Işalniţa, Rovinari şi Turceni. Ţăranii din zonă au devenit, peste noapte, energeticieni! Calificarea lor nesatisfăcătoare şi lipsa lor de experienţă a fost a doua cauză a funcţionării proaste a acestor centrale.
Lignitul, cărbunele care este ars în cazanele termocentralelor din Oltenia,  provine, aşa cum se ştie,  din exploatările la suprafaţă din judeţul Gorj.  Nici minerii de aici nu erau străluciţi la vremea aceea şi  nici condiţiile în care lucrau ei nu erau extraordinare. Calitatea cărbunelui sub cea din proiect şi livrările insuficiente de cărbune, au fost a treia cauză a funcţionării necorespunzătoare a centralelor.
A existat şi o a patra cauză, generală în România, în anii comunismului. Ea se referă la condiţiile trai şi muncă care ne erau asigurate atunci şi la politizarea excesivă a vieţii noastre.  Industrializarea exagerată a ţării, în loc să ducă la îmbogăţirea ei şi creşterea nivelului nostru de trai, a dus la sărăcirea ei, iar nivelul nostru de trai a scăzut aproape de limita suportabilului. Trăiam pe întuneric, iar pe piaţă nu se găseau alimente. Oamenii erau foarte nemulţumiţi. La radio, televizor, şi până şi la fiarele de călcat pe care le băgam în priză spuneau mucaliţii, auzeam toată ziua cuvântările lui Ceauşeşcu. Salariile erau mici, iar muncitorii câştigau mai bine decât inginerii. În aceste condiţii, forma de protest era chiulul. Oamenii se conduceau după principiul: „Ei se fac că ne plătesc, noi ne facem că muncim!”
În zadar stăteau pe capul nostru, zi de zi în centrală, activişti de partid de la CC-PCR,  directori  de la centrala industrială şi  miniştri adjuncţi. Prezenţa lor, în majoritatea cazurilor, era una formală şi efectul ei era că ne distrăgeau, pe conducătorii centralei,  de la obligaţiile de serviciu. Ne obişnuisem atât de mult să-i avem printre noi încât nici nu ne mai sinchiseam de prezenţa lor. Destul de frecvente erau  şi vizitele  miniştrilor plini, a viceprim-miniştrilor ţi chiar a prim-miniştrilor. Nu veneau de plăcere. Veneau mânaţi de la spate de şeful cel mare sau de frica lui. Veneau înnebuniţi de criza energetică care cuprinsese ţara, de situaţia Sistemului Energetic Naţional aflat la marginea prăpastiei. Cine şi-ar fi închipuit vreodată că o să ajungem funcţionăm în sistem cu frecvenţa catastrofală  de aproape 48 Hz?!
După Revoluţie, situaţia funcţionării centralei Rovinari s-a schimbat în mod radical în bine. De ce? Pentru că s-au eliminat cauzele care  au provocat, în trecut, funcţionarea foarte proastă a ei. Să le luăm pe rând:
-   În primul rând au fost retehnologizate instalaţiile. S-au înlăturat punctele slabe, înlocuindu-se unele produse româneşti de proastă calitate, cu altele de  calitate corespunzătoare provenite din import, ridicându-se foarte mult gradul de disponibilitate al utilajelor. De exemplu:  înlocuirea instalaţiilor de automatizare şi punerea la punct a reglajelor automate ale cazanului, au înlăturat aproape complet spargerile de ţevi la cazane,  principala cauză de indisponibilitate a lor de până atunci.
-   Timpul şi mai bunele condiţii pentru instruirea lui şi-a pus pecetea pe calificarea şi experienţa personalului
-   Extracţia cărbunelui s-a îmbunătăţit considerabil ca urmare a  retehnologizării şi a carierelor.  Crearea Complexului Energetic Oltenia, i-a implicat şi interesat direct pe mineri în producţia energiei electrice a termocentralelor.
-   S-a îmbunătăţit nivelul de trai, s-a micşorat ingerinţa factorului politic.
-   A dispărut presiunea deficitului în sistem de energie electrică, ceea ce i-a permis centralei să-şi pună la punct şi să-şi retehnologizeze instalaţiile.
Eu am lucrat în toate cele trei termocentrale. În anii 1982 şi 1983, la Rovinari, şi în 1986, la Turceni, am ţinut câte un jurnal zilnic. L-am reprodus în cele ce urmează pe cel de la Rovinari, convins că pun la dispoziţia celor interesaţi un document interesant despre cum funcţiona centrala în anii aceia,  şi despre cum se lucra şi se trăia atunci. L-am transcris cu doar câteva corecturi de gramatică excluzând  notaţiile cu caracter familial sau strict personal.  Două versiuni complete, una  digitală şi una  olografă,  pot fi puse însă la dispoziţia celor autorizaţi să se convingă de autenticitatea transcrierii jurnalului olograf şi, implicit, să intre în intimităţile autorului.
Cu siguranţă a existat un grad de subiectivitate în ceea ce am relatat, mai ales atunci când m-am referit la anumite persoane. Dacă am greşit, şi mi se va demonstra asta, îmi voi cere scuze. Accept că nici eu nu am fost o persoană cu care s-a lucrat totdeauna uşor. Ceea ce pot afirma cu toată tăria despre mine, este că m-am străduit totdeauna, din răsputeri, să mă achit de sarcinile ce-mi reveneau şi am făcut-o, de fiecare dată,  până când   am ajuns la limita rezistenţei mele fizice şi nervoase. Când am ajuns în acest punct, mi-am dat de fiecare dată  demisia, indiferent pe ce funcţie eram. Nu m-am cramponat de funcţiile de conducere. Unii dintre cei care au făcut-o şi au pus la inimă ceea ce se întâmpla în centrală au sfârşit prematur.
Autorul


*Cartea de faţă -  100 de pagini, format A5 - a fost scoasă prin copiere, într-un tiraj de numai restrâns de exemplare. Nu are ISBN. Este destinată familiei mele, colaboratorilor apropiaţi şi Termocentralei Rovinari, care o va primi şi pe suport electronic, cu libertatea să o tipărească, dacă doreşte , în tirajul pe care-l va considera necesar.
Citeşte mai mult >>

vineri, 7 aprilie 2017

CALEIDOSCOP NOSTALGIC. OAMENI ŞI ÎNTÂMPLĂRI*



Volumul de faţă ne propune o incursiune într-un mozaic multicolor de trăiri personale. Prozatorul Artemiu Vanca dă viaţă lumii aducerilor-aminte şi a prezentului văzut cu ochii plini de înţelepciune, dar şi de curiozitate şi vioiciune tinerească, ai unui scriitor ajuns la vârsta senectuţii pe care încearcă să o conjure prin actul de creaţie.
Figuri memorabile, locuri impregnate de istorie, întâmplări cu pilde moralizatoare ce-i conturează structura personalităţii, pe toate le evocă Artemiu Vanca cu darul său de povestitor atestat de volumele anterioare.
În miniaturi pline de vervă, folosind un limbaj simplu, firesc, cu fraze scurte, concise, scriitorul ne aduce în faţa ochilor un tablou amplu şi veridic al Bucureştiului şi al satului Runcu. Schiţele îi trădează compasiunea faţă de aspectele tragice ale dislocărilor umane pre şi post decembriste, dar şi rigorismul în judecarea viciilor distrugătoare de valori umane.
Autorul nu recurge la înflorituri poetice, nu are descrieri ample de peisaj, nu insistă asupra trăsăturilor fizice ale personajelor decât în măsura în care acestea sunt pertinente scopului urmărit de acesta. Fauna umană ce-i populează schiţele este alcătuită mai degrabă din arhetipuri: bătrâni împuţinaţi de boală şi înspăimântaţi de spectrul morţii, tineri distruşi de patima băuturii, femei silite să se prostitueze sau victime ale violenţei domestice, cerşetori cu suflet mare, vânzători resemnaţi din Obor... O lume pestriţă cu care scriitorul încearcă şi reuşeşte să  intre în dialog, dând viaţă dramelor şi deznădejdii acesteia.
Volumul încântă prin marea varietate de tonalităţi. Fior nostalgic şi regrete tardive în povestiri precum Everybody huoo! sau Vasilică; umor picant în rememorarea stagiului militar (Armata veselă); autoironie (Am intrat în Uniunea Scriitorilor); suspans (Teroriştii, Zăpada). Şi nu în ultimul rând, o imaginaţie debordantă şi un animism de o reală prospeţime (Vrăbile, Totemul şi Cuminţenia Pământului, ciclul de povestiri fantastice).
Abundenţa de detalii cifrice şi de informaţii din diverse domenii,  care pot părea la prima vedere supărătoare, se explică în primul rând prin formaţia de inginer a prozatorului, dar şi dorinţei afirmate şi asumate de acesta de a conferi volumului şi o valoare monografică şi informativă.
În povestirea Cenaclul, Artemiu Vanca  se confesează: nu poate scrie "păsăreşte" pentru a fi citit şi apreciat doar de criticii "calofili". Este ferm convins că povestirile sale îşi au cititorii lor, şi nu greşeşte.
Timid prin  excelenţă, Artemiu Vanca afirmă undeva: "Scriu, oricum, mai uşor decât povestesc". Iar prozele sale, măiestrit închegate, fac dovada talentului său narativ şi a ambiţiei de a nu conteni să se povestească şi să ne povestească scriind.

Alexandra Vişan

*Articolul postat este prfeţa cărţii, apărută în 2017 la Editura Caiete Silvane din Zalău şi lansată, tot la Zalău, în ziua de 24.03.2017, cu prilejul Zilelor Caiete Silvane.
Citeşte mai mult >>