joi, 27 aprilie 2017

JURNAL DE ENERGETICIAN. TURCENI 1986

PREFAŢĂ

Termocentrala Turceni a fost proiectată să aibă o putere instalată de 2640 MW, cu 8 blocuri de câte 330 MW fiecare, cu cazane de 1035 t/h fabricaţie Vulcan Bucureşti şi turbine de 330 MW de fabricaţie IMG Bucureşti.  Până în 1986, au fost puse în funcţiune şase blocuri, prin urmare puterea instalată în acel an era de 1980 MW. De reţinut această putere pentru a o compara cu cea zilnică cu care am reuşit să funcţionăm noi, în acel an.
În martie 1985, am fost detaşat, mai mult obligat decât de bună voie,  de la Rovinari, unde eram şef Serviciu Programare, la Turceni, pe funcţia director tehnic. Familia mi-a rămas la Târgu Jiu, iar eu  făceam   săptămânal naveta la Turceni.  Detaşarea mea s-a transformat în transfer, echivalent cu o condamnare la muncă silnică, prin Decretul de militarizare a Sistemului Energetic din 1985. „Detenţia” la Turceni  a durat în total un an şi o lună. În tot acest interval de timp mi-am făcut datoria, dar am fost şi animat de dorinţa de a scăpa de acolo şi a mă întoarce la familie şi de a face şi altceva decât a-mi toca nervii şi sănătatea în uzină, muncind de dimineaţa până seara şi uneori şi noaptea, într-un mediu infernal,
 M-am angajat faţă de mine să însemnez evenimentele zilnice, atâtea câte încap pe o pagină de agendă, ca să las o dovadă despre ce se întâmpla în uzină atunci, despre cum trăiam şi cum eram trataţi. Am trebuit, uneori,  să fac un efort serios ca să-mi respect angajamentul.  Am făcut asta şi în anii 1983, 1984,  la Rovinari. Sper să fi reuşit să redau atmosfera de iad în care trăiam şi lucram.
În 1986, director al termocentralei era Berş Florea, detaşat  de la Termocentrala Mintia, apoi, ca şi mine, transferat aici,  prin Decret. Familia i-a rămas la Deva, pe care o vizita atunci când i se permitea s-o facă.  El l-a înlocuit pe Vaida Victor, fost director comercial la IE Rovinari, implicat pe nedrept la Turceni în avarierea unui generator şi demis din funcţie apoi trimis în judecată împreună cu alţi şase ingineri şi tehnicieni.  Eu i-am luat locul lui Dumitru Stoian, cu care am fost coleg la Işalniţa şi a cărui vină era că obosise şi nu mai dădea satisfacţie. Se proceda cu noi la fel cum se proceda cu caii de poştă, în secolul trecut: se înlocuia un director obosit cu unul care a avut timp să se odihnească. Se aştepta, de fiecare dată, ca noii directori să facă minuni, ori lucrul acest nu s-a întâmplat nici atunci când au fost aduşi cei mai buni oameni din sistem, cum avea să fie, de exemplu, cazul doctorului inginer Florea Bereş.
Nu eram supermani, aveam fiecare limitele noastre fizice şi profesionale, aveam şi foarte multe sarcini de care evenimentele numeroase din instalaţii ne împiedicau să ne ocupăm. Directorul tehnic era preşedintele a o mulţime de comisii. Nu e de mirare că numeroasele colective din afară care ne analizau ne găseau o mulţime de lipsuri. Ni se făceau observaţii şi eram sancţionaţi. N-au lipsit nici reproşuri, venite de la nivel de minister,  de tipul. „Mai puneţi şi voi osul la treabă!”
Schimbarea dintr-o funcţie a cuiva cu altcineva era cea mai la îndemână şi mai frecventă măsură organizatorică în socialism, iar o schimbare atrăgea totdeauna altele. Din 1983 până în 1986 - intervalul dintre cele două jurnale ale mele - s-au schimbat directorii şi directorii tehnici la Rovinari şi Turceni, directorii tehnici din CIPEET, miniştrii şi miniştrii adjuncţi din MEE, prim-secretarii şi secretarii Comitetului Judeţean PCR – GORJ etc.
Dar nu neapărat schimbarea şefilor era ceea ce trebuia făcut ca lucrurile să meargă mai bine. În primul rând trebuiau luate măsuri mult mai profunde sociale, tehnice şi organizatorice la nivelul economiei de ramură şi a economiei naţionale. Comuniştii erau ieftini la făină şi scumpi la tărâţe. Cheltuiau sume fabuloase ca să construiască şi să ţină în funcţie fabrici nerentabile ale căror produse erau mai proaste şi ne costau mai mult ca cele similare din import (cazul şi a utilajelor energetice),  cheltuiau enorm pentru reparaţii şi piese de schimb în loc să investească în calitate şi pregătirea profesională a oamenilor. Cheltuiau enorm pentru nişte investiţii megalomanice, unele ne necesare altele nu neapărat necesare, cum ar fi: Casa Poporului, Canalul Dunărea-Marea Neagră, Canalul Dunăre-Bucureşti, combinatele  siderurgice de la Galaţi şi Călăraşi  etc,. Făceau asta în dauna nivelului de trai a populaţiei căruia nu-i asigurau condiţii decente de viaţă şi de trai: erau lipsurile alimentare bine cunoscute, se trăia în întuneric şi frig, condiţiile de transport în comun erau mizerabile etc. Schemele organizatorice erau aprobate cu mare zgârcenie motiv pentru care unele categorii de personal, cum era personalul tehnic de conducere din centralele electrice, erau supra solicitate. În aceste condiţii, ori nu te trăgea inima să munceşti ori nu erai în stare s-o faci cum trebuie. Chiulul era în floare şi era forma de protest din socialism. Filozofia muncitorului în socialism era: „Ei se fac că ne plătesc, noi ne facem că muncim”.
În centrală erau zilnic opriri şi porniri de blocuri ceea ce solicita peste măsură întreg personalul, în special pe cel de exploatare întreţinere şi reparaţii care nu lucra în ture şi care  trebuia să rămână peste program în centrală când astfel de evenimente aveau loc în cursul dimineţii  sau era adus de acasă dacă ele se produceau după amiaza sau noaptea. Se lucra şi în majoritatea duminicilor şi a zilelor de sărbătoare. Atmosfera din centrală era tot timpul foarte tensionată. Zilnic erau pe capul nostru tot felul de şefi de la centrala industrială, minister, consiliul de miniştri şi judeţ. Eram tot timpul certaţi şi mânaţi de la spate cu biciul să reparăm mai repede, să pornim mai repede, să creştem sarcina pe centrală etc.  Într-un fel era explicabil: situaţia în Sistemul Energetic Naţional era catastrofală, se ajunsese să se funcţioneze cu frecvenţe în apropierea celei de 48 HZ. Sarcina pe centrală n-a depăşit decât rareori 600 MW !!! Ne zbăteam, unii dintre noi,  în van. Era o neputinţă strigătoare la cer!
De la Bucureşti am primit, nu o singură dată, dispoziţii aberante, cărora din păcate a trebuit să le dăm curs. Însuşi N. Ceauşeşcu s-a amestecat în unele soluţii tehnice privind centrala noastră, soluţii cu efecte ulterioare nefericite.
Militarizarea Sistemului Energetic a avut ca scop creşterea disciplinei şi eficienţei în Sistem. Nu şi-a atins nici pe departe scopul. Aşa cum se va vedea, în jurnal pomenesc foarte rar despre militari. Nu s-au implicat pre mult pentru că nu se pricepeau dar şi din motive de bun simţ: simţeau că sunt în plus, că sunt nedoriţi. Am apreciat asta la ei.
Cauza principală declanşărilor erau defecţiunile de echipamente, dintre care pe primul loc se situau spargerile de ţevi la cazane. În afară de ele mai interveneau însă şi greşelile personalului, calitatea proastă a cărbunelui, sau lipsa acestuia, deficienţe de proiectare. Tot felul de comisii venite din afară ne analiza şi para analizau, stabileau măsuri peste măsuri care de multe ori se băteau cap în cap sau nu ajutau la nimic, produceau doar costuri, asta pentru că, de multe ori,  se acţiona pentru a se diminua  efectele în loc să se înlăture cauzele.
Sper ca cele spuse până aici să reuşesc să le exemplific şi să le detaliez cu paginile de jurnal, pe care le-am transcrisaşa cum era fără să tai sau să adaug ceva, doar cu câteva modificări de gramatică şi stil şi am făcut câteva sublinieri ca să atrag atenţia a ceea ce mi s-a părut a fi afirmaţii mai importante sau mai îndrăzneţe, pentru vremea aceea.
Mă bucur că, după Revoluţie,  cele două termocentrale, graţie unor ample programe de retehnologizare, şi-au îmbunătăţit radical funcţionarea şi au devenit centrale de bază ale Sistemului Energetic Naţional, iar angajaţii lor, muncitori, ingineri, directori, lucrează în ele de plăcere.

Autorul

P.S. Începând cu anul 1985, am început să cochetez cu poezia, Am scris poezii pe cele mai diverse teme. Nu puteau să lipseacă, bineînţeles, temele legate de locul meu de muncă. Reproduc, în finalul jurnalului, câteva poezii legate de Turceni, în ordinea în care le-am scris.
Autorul


Citeşte mai mult >>

joi, 13 aprilie 2017

JURNAL DE ENERGETICIAN. ROVINARI 1982, 1983*

PREFAŢĂ



Înainte de Revoluţie, sectorul energetic din ţara noastră a fost unul din zonele fierbinţi ale economiei socialiste. El n-a reuşit să ţină pasul cu dezvoltarea megalomană a industriei, existând tot timpul un deficit de energie electrică care a obligat la sacrificii industria, dar  mai ales populaţia. Presiunea asupra celor care am lucrat în acest sector a fost uriaşă! Eram taxaţi pentru fiecare MW lipsă.
Deficitul de care vorbeam mai sus nu se datora  puterii electrice insuficientă instalată în ţară, ci funcţionări defectuoase a centralelor electrice, mai ales ale celor cu utilaje româneşti, iar dintre ele, în primul rând ale celor pe cărbune.
 După cum se ştie, Ceauşescu a avut ambiţia să facă totul în ţară, începând de la acul de cusut şi până la avioane şi reactoare nucleare. În domeniul energetic s-a ambiţionat să facă cazane şi turbine mari. S-a trecut, peste noapte, de la cazanul de 50 t/h la cazanul de 1035 t/h şi de la turbina de 12 MW la turbina de 330 MW, ambiţionându-ne să fabricăm şi toate instalaţiile auxiliare mecanice, electrice şi de automatizări. N-a ieşit ceva bun, ceva care să corespundă exigenţelor producţiei de energie electrică. Calitatea lor necorespunzătoare şi-a pus pecetea pe comportarea în exploatare a centralelor dotate cu astfel de echipamente.
 În plus, centralele termoelectrice pe cărbune s-au amplasat, cum era normal, în zonele de unde se extrăgea acesta. Aşa se face că Oltenia, o regiune înapoiată din punct de vedere industrial şi fără o tradiţie muncitorească, s-a trezit cu cele mai mari centrale electrice din ţară, amplasate la Işalniţa, Rovinari şi Turceni. Ţăranii din zonă au devenit, peste noapte, energeticieni! Calificarea lor nesatisfăcătoare şi lipsa lor de experienţă a fost a doua cauză a funcţionării proaste a acestor centrale.
Lignitul, cărbunele care este ars în cazanele termocentralelor din Oltenia,  provine, aşa cum se ştie,  din exploatările la suprafaţă din judeţul Gorj.  Nici minerii de aici nu erau străluciţi la vremea aceea şi  nici condiţiile în care lucrau ei nu erau extraordinare. Calitatea cărbunelui sub cea din proiect şi livrările insuficiente de cărbune, au fost a treia cauză a funcţionării necorespunzătoare a centralelor.
A existat şi o a patra cauză, generală în România, în anii comunismului. Ea se referă la condiţiile trai şi muncă care ne erau asigurate atunci şi la politizarea excesivă a vieţii noastre.  Industrializarea exagerată a ţării, în loc să ducă la îmbogăţirea ei şi creşterea nivelului nostru de trai, a dus la sărăcirea ei, iar nivelul nostru de trai a scăzut aproape de limita suportabilului. Trăiam pe întuneric, iar pe piaţă nu se găseau alimente. Oamenii erau foarte nemulţumiţi. La radio, televizor, şi până şi la fiarele de călcat pe care le băgam în priză spuneau mucaliţii, auzeam toată ziua cuvântările lui Ceauşeşcu. Salariile erau mici, iar muncitorii câştigau mai bine decât inginerii. În aceste condiţii, forma de protest era chiulul. Oamenii se conduceau după principiul: „Ei se fac că ne plătesc, noi ne facem că muncim!”
În zadar stăteau pe capul nostru, zi de zi în centrală, activişti de partid de la CC-PCR,  directori  de la centrala industrială şi  miniştri adjuncţi. Prezenţa lor, în majoritatea cazurilor, era una formală şi efectul ei era că ne distrăgeau, pe conducătorii centralei,  de la obligaţiile de serviciu. Ne obişnuisem atât de mult să-i avem printre noi încât nici nu ne mai sinchiseam de prezenţa lor. Destul de frecvente erau  şi vizitele  miniştrilor plini, a viceprim-miniştrilor ţi chiar a prim-miniştrilor. Nu veneau de plăcere. Veneau mânaţi de la spate de şeful cel mare sau de frica lui. Veneau înnebuniţi de criza energetică care cuprinsese ţara, de situaţia Sistemului Energetic Naţional aflat la marginea prăpastiei. Cine şi-ar fi închipuit vreodată că o să ajungem funcţionăm în sistem cu frecvenţa catastrofală  de aproape 48 Hz?!
După Revoluţie, situaţia funcţionării centralei Rovinari s-a schimbat în mod radical în bine. De ce? Pentru că s-au eliminat cauzele care  au provocat, în trecut, funcţionarea foarte proastă a ei. Să le luăm pe rând:
-   În primul rând au fost retehnologizate instalaţiile. S-au înlăturat punctele slabe, înlocuindu-se unele produse româneşti de proastă calitate, cu altele de  calitate corespunzătoare provenite din import, ridicându-se foarte mult gradul de disponibilitate al utilajelor. De exemplu:  înlocuirea instalaţiilor de automatizare şi punerea la punct a reglajelor automate ale cazanului, au înlăturat aproape complet spargerile de ţevi la cazane,  principala cauză de indisponibilitate a lor de până atunci.
-   Timpul şi mai bunele condiţii pentru instruirea lui şi-a pus pecetea pe calificarea şi experienţa personalului
-   Extracţia cărbunelui s-a îmbunătăţit considerabil ca urmare a  retehnologizării şi a carierelor.  Crearea Complexului Energetic Oltenia, i-a implicat şi interesat direct pe mineri în producţia energiei electrice a termocentralelor.
-   S-a îmbunătăţit nivelul de trai, s-a micşorat ingerinţa factorului politic.
-   A dispărut presiunea deficitului în sistem de energie electrică, ceea ce i-a permis centralei să-şi pună la punct şi să-şi retehnologizeze instalaţiile.
Eu am lucrat în toate cele trei termocentrale. În anii 1982 şi 1983, la Rovinari, şi în 1986, la Turceni, am ţinut câte un jurnal zilnic. L-am reprodus în cele ce urmează pe cel de la Rovinari, convins că pun la dispoziţia celor interesaţi un document interesant despre cum funcţiona centrala în anii aceia,  şi despre cum se lucra şi se trăia atunci. L-am transcris cu doar câteva corecturi de gramatică excluzând  notaţiile cu caracter familial sau strict personal.  Două versiuni complete, una  digitală şi una  olografă,  pot fi puse însă la dispoziţia celor autorizaţi să se convingă de autenticitatea transcrierii jurnalului olograf şi, implicit, să intre în intimităţile autorului.
Cu siguranţă a existat un grad de subiectivitate în ceea ce am relatat, mai ales atunci când m-am referit la anumite persoane. Dacă am greşit, şi mi se va demonstra asta, îmi voi cere scuze. Accept că nici eu nu am fost o persoană cu care s-a lucrat totdeauna uşor. Ceea ce pot afirma cu toată tăria despre mine, este că m-am străduit totdeauna, din răsputeri, să mă achit de sarcinile ce-mi reveneau şi am făcut-o, de fiecare dată,  până când   am ajuns la limita rezistenţei mele fizice şi nervoase. Când am ajuns în acest punct, mi-am dat de fiecare dată  demisia, indiferent pe ce funcţie eram. Nu m-am cramponat de funcţiile de conducere. Unii dintre cei care au făcut-o şi au pus la inimă ceea ce se întâmpla în centrală au sfârşit prematur.
Autorul


*Cartea de faţă -  100 de pagini, format A5 - a fost scoasă prin copiere, într-un tiraj de numai restrâns de exemplare. Nu are ISBN. Este destinată familiei mele, colaboratorilor apropiaţi şi Termocentralei Rovinari, care o va primi şi pe suport electronic, cu libertatea să o tipărească, dacă doreşte , în tirajul pe care-l va considera necesar.
Citeşte mai mult >>

vineri, 7 aprilie 2017

CALEIDOSCOP NOSTALGIC. OAMENI ŞI ÎNTÂMPLĂRI*



Volumul de faţă ne propune o incursiune într-un mozaic multicolor de trăiri personale. Prozatorul Artemiu Vanca dă viaţă lumii aducerilor-aminte şi a prezentului văzut cu ochii plini de înţelepciune, dar şi de curiozitate şi vioiciune tinerească, ai unui scriitor ajuns la vârsta senectuţii pe care încearcă să o conjure prin actul de creaţie.
Figuri memorabile, locuri impregnate de istorie, întâmplări cu pilde moralizatoare ce-i conturează structura personalităţii, pe toate le evocă Artemiu Vanca cu darul său de povestitor atestat de volumele anterioare.
În miniaturi pline de vervă, folosind un limbaj simplu, firesc, cu fraze scurte, concise, scriitorul ne aduce în faţa ochilor un tablou amplu şi veridic al Bucureştiului şi al satului Runcu. Schiţele îi trădează compasiunea faţă de aspectele tragice ale dislocărilor umane pre şi post decembriste, dar şi rigorismul în judecarea viciilor distrugătoare de valori umane.
Autorul nu recurge la înflorituri poetice, nu are descrieri ample de peisaj, nu insistă asupra trăsăturilor fizice ale personajelor decât în măsura în care acestea sunt pertinente scopului urmărit de acesta. Fauna umană ce-i populează schiţele este alcătuită mai degrabă din arhetipuri: bătrâni împuţinaţi de boală şi înspăimântaţi de spectrul morţii, tineri distruşi de patima băuturii, femei silite să se prostitueze sau victime ale violenţei domestice, cerşetori cu suflet mare, vânzători resemnaţi din Obor... O lume pestriţă cu care scriitorul încearcă şi reuşeşte să  intre în dialog, dând viaţă dramelor şi deznădejdii acesteia.
Volumul încântă prin marea varietate de tonalităţi. Fior nostalgic şi regrete tardive în povestiri precum Everybody huoo! sau Vasilică; umor picant în rememorarea stagiului militar (Armata veselă); autoironie (Am intrat în Uniunea Scriitorilor); suspans (Teroriştii, Zăpada). Şi nu în ultimul rând, o imaginaţie debordantă şi un animism de o reală prospeţime (Vrăbile, Totemul şi Cuminţenia Pământului, ciclul de povestiri fantastice).
Abundenţa de detalii cifrice şi de informaţii din diverse domenii,  care pot părea la prima vedere supărătoare, se explică în primul rând prin formaţia de inginer a prozatorului, dar şi dorinţei afirmate şi asumate de acesta de a conferi volumului şi o valoare monografică şi informativă.
În povestirea Cenaclul, Artemiu Vanca  se confesează: nu poate scrie "păsăreşte" pentru a fi citit şi apreciat doar de criticii "calofili". Este ferm convins că povestirile sale îşi au cititorii lor, şi nu greşeşte.
Timid prin  excelenţă, Artemiu Vanca afirmă undeva: "Scriu, oricum, mai uşor decât povestesc". Iar prozele sale, măiestrit închegate, fac dovada talentului său narativ şi a ambiţiei de a nu conteni să se povestească şi să ne povestească scriind.

Alexandra Vişan

*Articolul postat este prfeţa cărţii, apărută în 2017 la Editura Caiete Silvane din Zalău şi lansată, tot la Zalău, în ziua de 24.03.2017, cu prilejul Zilelor Caiete Silvane.
Citeşte mai mult >>