PREFAŢĂ
Înainte de
Revoluţie, sectorul energetic din ţara noastră a fost unul din zonele fierbinţi
ale economiei socialiste. El n-a reuşit să ţină pasul cu dezvoltarea megalomană
a industriei, existând tot timpul un deficit de energie electrică care a obligat
la sacrificii industria, dar mai ales
populaţia. Presiunea asupra celor care am lucrat în acest sector a fost uriaşă!
Eram taxaţi pentru fiecare MW lipsă.
Deficitul de care
vorbeam mai sus nu se datora puterii
electrice insuficientă instalată în ţară, ci funcţionări defectuoase a
centralelor electrice, mai ales ale celor cu utilaje româneşti, iar dintre ele,
în primul rând ale celor pe cărbune.
După cum se ştie, Ceauşescu a avut ambiţia să
facă totul în ţară, începând de la acul de cusut şi până la avioane şi
reactoare nucleare. În domeniul energetic s-a ambiţionat să facă cazane şi
turbine mari. S-a trecut, peste noapte, de la cazanul de 50 t/h la cazanul de
1035 t/h şi de la turbina de 12 MW la turbina de 330 MW, ambiţionându-ne să
fabricăm şi toate instalaţiile auxiliare mecanice, electrice şi de
automatizări. N-a ieşit ceva bun, ceva care să corespundă exigenţelor
producţiei de energie electrică. Calitatea lor necorespunzătoare şi-a pus
pecetea pe comportarea în exploatare a centralelor dotate cu astfel de
echipamente.
În plus, centralele termoelectrice pe cărbune
s-au amplasat, cum era normal, în zonele de unde se extrăgea acesta. Aşa se
face că Oltenia, o regiune înapoiată din punct de vedere industrial şi fără o
tradiţie muncitorească, s-a trezit cu cele mai mari centrale electrice din
ţară, amplasate la Işalniţa, Rovinari şi Turceni. Ţăranii din zonă au devenit,
peste noapte, energeticieni! Calificarea lor nesatisfăcătoare şi lipsa lor de
experienţă a fost a doua cauză a funcţionării proaste a acestor centrale.
Lignitul,
cărbunele care este ars în cazanele termocentralelor din Oltenia, provine, aşa cum se ştie, din exploatările la suprafaţă din judeţul
Gorj. Nici minerii de aici nu erau
străluciţi la vremea aceea şi nici
condiţiile în care lucrau ei nu erau extraordinare. Calitatea cărbunelui sub
cea din proiect şi livrările insuficiente de cărbune, au fost a treia cauză a
funcţionării necorespunzătoare a centralelor.
A existat şi o
a patra cauză, generală în România, în anii comunismului. Ea se referă la
condiţiile trai şi muncă care ne erau asigurate atunci şi la politizarea
excesivă a vieţii noastre.
Industrializarea exagerată a ţării, în loc să ducă la îmbogăţirea ei şi
creşterea nivelului nostru de trai, a dus la sărăcirea ei, iar nivelul nostru
de trai a scăzut aproape de limita suportabilului. Trăiam pe întuneric, iar pe
piaţă nu se găseau alimente. Oamenii erau foarte nemulţumiţi. La radio,
televizor, şi până şi la fiarele de călcat pe care le băgam în priză spuneau
mucaliţii, auzeam toată ziua cuvântările lui Ceauşeşcu. Salariile erau mici,
iar muncitorii câştigau mai bine decât inginerii. În aceste condiţii, forma de
protest era chiulul. Oamenii se conduceau după principiul: „Ei se fac că ne
plătesc, noi ne facem că muncim!”
În zadar
stăteau pe capul nostru, zi de zi în centrală, activişti de partid de la
CC-PCR, directori de la centrala industrială şi miniştri adjuncţi. Prezenţa lor, în
majoritatea cazurilor, era una formală şi efectul ei era că ne distrăgeau, pe
conducătorii centralei, de la
obligaţiile de serviciu. Ne obişnuisem atât de mult să-i avem printre noi încât
nici nu ne mai sinchiseam de prezenţa lor. Destul de frecvente erau şi vizitele
miniştrilor plini, a viceprim-miniştrilor ţi chiar a prim-miniştrilor.
Nu veneau de plăcere. Veneau mânaţi de la spate de şeful cel mare sau de frica
lui. Veneau înnebuniţi de criza energetică care cuprinsese ţara, de situaţia
Sistemului Energetic Naţional aflat la marginea prăpastiei. Cine şi-ar fi
închipuit vreodată că o să ajungem funcţionăm în sistem cu frecvenţa
catastrofală de aproape 48 Hz?!
După
Revoluţie, situaţia funcţionării centralei Rovinari s-a schimbat în mod radical
în bine. De ce? Pentru că s-au eliminat cauzele care au provocat, în trecut, funcţionarea foarte
proastă a ei. Să le luăm pe rând:
- În
primul rând au fost retehnologizate instalaţiile. S-au înlăturat punctele
slabe, înlocuindu-se unele produse româneşti de proastă calitate, cu altele
de calitate corespunzătoare provenite
din import, ridicându-se foarte mult gradul de disponibilitate al utilajelor.
De exemplu: înlocuirea instalaţiilor de
automatizare şi punerea la punct a reglajelor automate ale cazanului, au
înlăturat aproape complet spargerile de ţevi la cazane, principala cauză de indisponibilitate a lor
de până atunci.
- Timpul
şi mai bunele condiţii pentru instruirea lui şi-a pus pecetea pe calificarea şi
experienţa personalului
- Extracţia
cărbunelui s-a îmbunătăţit considerabil ca urmare a retehnologizării şi a carierelor. Crearea Complexului Energetic Oltenia, i-a
implicat şi interesat direct pe mineri în producţia energiei electrice a
termocentralelor.
- S-a
îmbunătăţit nivelul de trai, s-a micşorat ingerinţa factorului politic.
- A
dispărut presiunea deficitului în sistem de energie electrică, ceea ce i-a
permis centralei să-şi pună la punct şi să-şi retehnologizeze instalaţiile.
Eu am lucrat
în toate cele trei termocentrale. În anii 1982 şi 1983, la Rovinari, şi în 1986,
la Turceni, am ţinut câte un jurnal zilnic. L-am reprodus în cele ce urmează pe
cel de la Rovinari, convins că pun la dispoziţia celor interesaţi un document
interesant despre cum funcţiona centrala în anii aceia, şi despre cum se lucra şi se trăia atunci.
L-am transcris cu doar câteva corecturi de gramatică excluzând notaţiile cu caracter familial sau strict
personal. Două versiuni complete, una digitală şi una olografă,
pot fi puse însă la dispoziţia celor autorizaţi să se convingă de
autenticitatea transcrierii jurnalului olograf şi, implicit, să intre în
intimităţile autorului.
Cu siguranţă a
existat un grad de subiectivitate în ceea ce am relatat, mai ales atunci când
m-am referit la anumite persoane. Dacă am greşit, şi mi se va demonstra asta,
îmi voi cere scuze. Accept că nici eu nu am fost o persoană cu care s-a lucrat
totdeauna uşor. Ceea ce pot afirma cu toată tăria despre mine, este că m-am
străduit totdeauna, din răsputeri, să mă achit de sarcinile ce-mi reveneau şi
am făcut-o, de fiecare dată, până
când am ajuns la limita rezistenţei
mele fizice şi nervoase. Când am ajuns în acest punct, mi-am dat de fiecare
dată demisia, indiferent pe ce funcţie
eram. Nu m-am cramponat de funcţiile de conducere. Unii dintre cei care au
făcut-o şi au pus la inimă ceea ce se întâmpla în centrală au sfârşit prematur.
Autorul
*Cartea de faţă - 100 de pagini, format A5 - a fost scoasă prin copiere, într-un tiraj de numai restrâns de exemplare. Nu are ISBN. Este destinată familiei mele, colaboratorilor apropiaţi şi Termocentralei Rovinari, care o va primi şi pe suport electronic, cu libertatea să o tipărească, dacă doreşte , în tirajul pe care-l va considera necesar.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu